Atelierele Grivița Roșie – București
Nu vom continua să urmărim palmaresul artistic al lui Elly Roman prezentat în sursele pe care le-am menționat în episodul anterior, deși, este tentant să vezi bilanțul activității creatoare a unui artist complex cum a fost Elly Roman dealungul unei cariere artistice întinsă pe mai bine șaizeci de ani. O carieră prodigioasă, remarcabilă! Și aceasta, deoarece, pe noi ne interesează acel Elly Roman al anului 1949 când se afla la Grivița Roșie și citea un text cu fraze străine unui muzician rafinat, cu fraze unde se formulau aprecieri stranii la adresa propriei sale creații, fiind citite de însuși distinsul muzician!
În acel an 1949, Elly Roman avea patruzeci și patru de ani. Era, deci, în floarea vârstei și, cum ne-au arătat exemplele aflate în palmaresul său artistic, în anul 1949 era un muzician de succes în viața artistică bucureșteană. Un compozitor ”cu operă”! Acum se afla la Grivița Roșie, în fața muncitorilor de acolo, prezentând nu programul ce avea să fie susținut de Orchestra ”Ciprian Porumbescu” – așa cum i-ar fi plăcut, căci adora să vorbească despre muzică deși nu fusese niciodată și profesor, mulțumindu-se să fie compozitor și dirijor – ci ”linia partidului” în sfera creației muzicale.
Invitat pe scenă, la microfon, distinsul muzician va fi privit atent auditoriul. Desigur, era altfel decât cel pe care-l știa din sălile de concert. Erau toți în haine modeste, unii în salopete vechi, decolorate, cu șepci muncitorești trase pe ceafă, sau cu pălării ponosite uitate prin cine știe ce dulapuri cu haine vechi. Îl priveau atenți, cu ochi mari. Își puseseră pe genunchi mâinile noduroase, grele de muncă. Așteptau. ”Ascultăm astăzi – a început Elly Roman – citind textul ce-l avea înaintea ochilor – concertul orchestrei simfonice populare ”Ciprian Porumbescu” al cărui program e alcătuit din lucrări de compozitori clasici, sovietici (și) români”. ”În lucrările pe care le veți asculta astăzi – a continuat el – veți vedea oglindită acea poziție sănătoasă față de muzică, față de ascultătorii ei, pe care compozitorii conștienți, compozitorii în slujba poporului trebuesc (sic!) s-o aibe în creația lor zi de zi”. Ca să fie în slujba poporului, compozitorii trebuiau să găsească ”o linie melodică sinceră”, care să releve ”preocupări concrete”. Numai așa – spunea el foarte apăsat – ”compozitorul poate fi prezent în străduințele de zi cu zi ale clasei muncitoare”.
În textul pe care distinsul compozitor îl citea, scria că, după concertul ce-l vor fi ascultat, participanții vor pleca ”mai înălțați sufletește, mai combativi”. Astfel, compozitorii vor ști că au găsit calea pentru a sprijini muncitorii în efortul lor pentru depășirea primului plan anual, bla., bla., bla., ”Vom ști – citea în textul său, Elly Roman – că am găsit calea spre voi, că am găsit calea spre a vă fi de folos în mărețul vostru efort de a depăși primul nostru plan anual”. Și Elly Roman, a continuat să prezinte ”linia partidului” în sfera creației muzicale românești. În textul pe care-l primise erau lansate critici aspre la adresa celor ce, până nu de mult, ascultau concertele de la Ateneu. Erau cele câteva sute de ”boernași”, ”lumea bună” care venea la Ateneu ”să-și arate bijuteriile și relațiile”. Și textul continua, trimițând-ul pe vorbitor la amintirile sale. ”Îmi amintesc – citea în continuare Elly Roman – de acele concerte pe care le ascultam până mai ieri și în care bucata de rezistență era o compoziție în care parcă toate pisicile din lume se adunaseră să miorlăie într-o întrecere plină de avânt” (subl. ns.) (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 434/1949, p. 47).
La faza cu ”pisicile” credem că distinsa asistență adunată de prin ateliere, care mai de care în salopete și bluze mirosind puternic a sudoare și ulei ars, a fum greu de mașini și fier încins, ori în cămăși de ațică cu pătrățele, decolorate de soare și de atâta spălat cu sodă și săpun ieftin, a râs în hohote, până la lacrimi, sau pe înfundate, ca să nu supere pe ”tovarășii” de la Partid și Sindicat, care se străduiseră atâta să organizeze un concert, să le aducă lor, aici la uzină, adică la ”botul calului”, muzica, să le aducă ”un tovarăș artist”. Această frază cu ”toate pisicile din lume care se adunaseră să miorlăie într-o întrecere plină de avânt” era cea mai tare. De neuitat! În mod sigur, ea avea să fie comentată a doua zi prin ateliere, cu hazul, sarcasmul și agramatismele obișnuite: ”Auzi băăăă, să ducea toate pisicile la Atineu ca să miorlăie, ca să să ia la întrecere”. ”Auzi băăăă, să lua pisicile la întrecere!!!! Ca noi băăăăă! Ale dreaqu dă pisici!!!!” Hăăă, hăăăă, hăăăă! Și dăi și râzi! Și din mesajul pe care autorul (anonim, căci nu credem că acest text fusese scris de Elly Roman) se alegea praful și pulberea.
Dar distinsul muzician, prizonier clipei pe care o trăia, nu se gândea la ceea ce ar fi spus auditoriul său a doua zi, ci la cele ce mai avea el de spus în fața acelei neobișnuite (pentru el) adunări. În legătură cu concertele de la Ateneu în textul pe care-l avea de citit, se mai aflau câteva rânduri menite să arate acestor oameni simpli cine și de ce se ducea la Ateneu ca să asculte muzică. Muzica, ce semăna cu miorlăiturile pisicilor – se spunea în textul pe care Elly Roman trebuia să-l citească în continuare – stârnea aplauzele ”pline de pricepere” a (le) celor câteva (sic!) sute de ”boernași” adunați la Ateneu mai mult să-și arate bijuteriile și relațiile cu ”lumea bună”, decât să-și îndestuleze setea de muzică, setea de frumos”. (ibidem, loc cit. p. 47) Acum însă, de când partidul se afla la putere, lucrurile se schimbaseră fundamental! He, he., he.,! Pentru că ”partidul” avusese un rol binefăcător asupra compozitorilor. Le deschisese ochii, astfel că acum, nu mai bâjbâiau prin negura venită din Apus! ”Astăzi Partidul – se spunea în textul pe care-l citea Elly Roman distinsei sale asistențe – a deschis ochii acelor creatori cari băjbăiau (sic!) amețiți prin negura venită din Apus și, în marea lor majoritate, compozitorii și-au înțeles adevărata lor menire de ”ingineri ai sufletelor omenești”, compunând lucrări limpezi, clare – cari (sic!) să vă înarmeze dragi tovarăși cu elan creator în diversele voastre munci!”, (subl. ns.)
În acest punct credem că distinsul muzician – se va fi uitat cu disperare dacă la tribuna unde se afla era și nelipsitul pahar cu apă. Depărtându-se o clipă de microfon, el va fi respirat adânc, își va fi șters fruntea cu batista albă de la buzunarul sacoului elegant, va fi luat paharul și va fi băut însetat. Până la ultima picătură! Și, în timp ce sorbea apa din pahar, caldă, cu gust stătut, va fi avut probabil, o clipă de luciditate și amărăciune. Să compari muzica ce se cântase sub cupola Ateneului Român cu ”miorlăitul pisicilor” era dincolo de orice închipuire! O aberație! Cât de jos căzuse autorul anonim al textului ce i se înmânase, cât de fanatic devenise ”tovarășul” Matei Socor în denigrarea valorilor culturii române, ale creației muzicale românești și universale dacă aprobase un asemenea text! Căci Elly Roman, distinsul muzician, era sigur că acel text trecuse prin mâna lui Matei Socor. Era uimit și îndurerat. De fapt, umilit.
Umilit că el, Elly Roman, fusese nevoit să lanseze în fața unui auditoriu, fie el cât de modest și în afara muzicii, o metaforă atât de jalnică, atât de mincinoasă. Poate că cei care-l ascultaseră și izbucniseră în hohote de râs, nu știau, sau știau prea puțin, despre ceea ce însemnase Ateneul Român în viața muzicală bucureșteană. Însă, spre deosebire de ei, el, Elly Roman, știa! Și prin ”ochii minții” au trecut – într-o viteză uluitoare zeci, sute – poate mii – de imagini despre ceea ce știa el că fusese Ateneul Român în spațiul public bucureștean – și nu numai. Citiți episodul următor și veți înțelege cât de insultătoare și neadevărate erau aprecierile din textul discursului prezentat de distinsul muzician Elly Roman în fața muncitorilor de la Grivița Roșie în ziua de 15 septembrie 1949. Citiți: PACTUL CU DIAVOLUL. Elly Roman – 1949. Momentul Grivița Roșie (3) Citiți!
