Atelierele Grivița Roșie București
Calvarul nu se terminase! Acum venea momentul cel mai greu, cel mai umilitor, să vorbească despre creația sa, să arunce cu noroi peste cântecele care-i fuseseră dragi. Și lui, dar și publicului care le ascultase și care le fredona cu plăcere. Și distinsul muzician și-a potrivit mai bine ochelarii de pe nas (căci purta ochelari de tânăr) și-a șters din nou fruntea de broboane și și-a privit textul pe care-l mai avea de citit. Mai avea, mai avea! Încă nu se terminase.
Și a citit: ”Stau și-mi amintesc – a continuat el – ce fel de cântece făceam altădată și cum semănam prin ele desnădejdea”. (sic!) În textul inițial era citat un vers: ”Tu nu știi să iubești, că tu n-ai inimă”. Dar acest text, ce era luat din versurile cântecului său, era șters cu același creion negru cu vârful tocit. A citit, însă, ceea ce a urmat: ”Ilona, calvar mi-e viața fără tine”, sau un alt vers care acum era dezavuat : ”Dragostea-i minciună”, sau: ”Nu meriți să plâng pentru tine”. Dar și acest vers fusese șters. De Elly Roman? Sau de lectorul-cenzor care citise textul înainte ca el să plece ”în lume”, o lume atât de specială, care nu prea înghițea ea, cuvinte d-astea plângărețe – va fi gândi, pe clipă, scribul comunist! Că acolo, deh!, era Grivița Roșie, Grivița luptătoare care răspunsese și se ridicase la luptă împotriva burgheziei la chemarea lui Vasile Roaită, ce fusese împușcat fără milă de soldații trimiși de guvern și murise acolo, ca un erou, cu mâna pe sirena de pe acoperiș! Un erou – neînfricat, bla., bla., bla.,
De aceea, acum, acolo la Grivița Roșie, astfel de versuri n-aveau ce căuta! Și – harșt cu plaivazul cel tocit! Că ce se taie – nu se fluieră, nu-i așa? În fine! Și distinsul muzician citea mai departe textul ce concluziona mulțumit că găsise ”țapul ispășitor” pentru toate acestea. Acel ”țap ispășitor” era burghezia, pârdalnica! Ea ceruse dragilor de compozitori să propovăduiască ”renunțarea la viață”, ”renunțarea la luptă”, ”renunțarea la tot ce e măreț și aducător de lumină”. Și punând punct versurilor luate din textele cântecelor sale Elly Roman a încheiat paragraful consacrat amintirilor sale: ”și atâtea altele, la fel”. Iar concluzia pe care textul o consemna constituia o revelație. Distinsul muzician o preluase întocmai. El spunea: ”și-mi dau seama cum burghezia știa să ne ceară acea muzică care să propovăduiască renunțarea la viață, renunțarea la luptă pentru o lume mai bună, renunțarea la tot ce e măreț și aducător de lumină” (subl. ns.) Uffffffff – va fi răsuflat el ușurat, uimit – și cu siguranță umilit – de câtă cenușă își pusese în cap!
Scribul comunist, autorul acelui text pe care Elly Roman îl primise, va fi fost mulțumit! Însă întâlnirea cu Grivița Roșie, cu Grivița luptătoare, nu se putea încheia cu concluzii atât de triste despre ce știuse să facă burghezia, pârdalnica, burghezia decadentă, cu bieții compozitori. Era necesară o frază de încheiere care să trimită spre viitor, spre o lume fără clase, fără exploatare, o lume unde diferențierea dintre munca manuală și cea intelectuală să nu mai existe. Iar frazele pe care Elly Roman le mai avea de citit erau aidoma acestui gând încurajator (pus acolo, pe hârtie de autorul anonim), un gând plin de speranțe căci viitorul era luminos pentru că își trăgea seva din gândirea marxist leninistă, bla, bla., bla., Și, cu un ultim efort, dar foarte hotărât, decis – cum se spune – să-și ducă crucea, să urce Golgota compromisului pe care-l făcuse, scriind ode și cântece cu mesaj proletcultist, distinsul muzician a citit fidel, ultimul paragraf al textului său. El suna așa: ”Astăzi compozitorii noștrii (sic!), urmând îndemnul Partidului și profitând de măreața experiență a creatorilor din URSS, își îndreaptă pașii cu fermitate spre acea creație pe care o așteptați cu atâta dor, voi, oameni ai muncii dela (sic!) noi”. (subl. ns.)
Eeeeh, dacă oamenii muncii așteptau cu ”atâta dor” creațiile compozitorilor, aceștia trebuiau, musai, să țină seama de acest dor! Ce fel de dor aveau oamenii muncii? Se pare că autorul (anonim) știa. Iar Elly Roman, citind textul pe care-l avea, o și spunea: ”creația care să prindă în ea dorul de viață nouă, dorul de lumea viitorului, de lumea fără clase, fără de exploatare, în care, diferențierea dintre munca manuală și cea intelectuală să nu mai existe, creație care să ne înalțe spre acele culmi ale gândirii omenești cari (sic!) își trag seva necontenită din învățăturile marilor noștrii (sic!) dascăli – Marx-Engels-Lenin-Stalin!” Și punct. Uffffffff – va fi răsuflat, din nou, muzicianul!
În clipa următoare, distinsul muzician își va fi ridicat, probabil, ochii de pe pagina scrisă și va fi privit atent distinsul auditoriu în salopete și cu șepci trase pe ceafă. S-o fi întrebat – privind atent chipurile lor asprite de muncă și sărăcie – ce va fi înțeles asistența? Cât va fi crezut ea din această ultimă frază ce se referea la dorurile ei: dorul de viață nouă, dorul de lumea viitorului, dorul de o lume fără clase și fără exploatare, dorul ca între munca intelectuală și munca manuală să nu mai fie nicio diferență! Numai dor! Numai dor! Numai dor! Atâta dor? ”Hm, hm, hm, și-o fi spus în sine distinsul muzician, care atunci, pe clipă, conștientiza aberația unui astfel de ”dor”, ca între munca manuală și munca intelectuală să nu mai existe diferențe! Adică cum? Strungarul să fie compozitor, iar compozitorul să fie strungar? ”Peste poate” – și-o fi spus domnia sa, amintindu-și de una dintre zicerile lui ”nenea Iancu”, intrate în vocabularul diurn al românilor! ”Peste poate!”. Ce a urmat? Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: PACTUL CU DIAVOLUL. Elly Roman – 1949. Momentul Grivița Roșie. (5) Citiți!
