Atelier Grivița Roșie – muncitori
Coborând de pe scenă, Elly Roman și-a vârât repede textul în buzunar, s-a așezat pe un scaun, eventual în rândul întâi, în față, acolo unde erau poftiți întotdeauna oaspeții. A intrat pe scenă orchestra, cu muzicienii pe care distinsul compozitor și dirijor îi cunoștea bine. Erau, în fond, confrații săi. Și ei trecuseră prin cea ce trecuse el. Și ei fuseseră nevoiți să învețe cântece, cântece noi – cantate, imnuri, ode, marșuri – toate cântece – cum se spunea – cu mesaj! Fie că erau adresate muncitorilor, fie că erau dedicate ”tovarășului” Stalin! Cântece care, altădată, în trecutul nu prea îndepărtat, adică înainte de 23 August 1944, nu prea existau.
Dar, după ”eliberare”, după 23 august 1944, mulți compozitori români se grăbiseră să compună astfel de cântece. Erau cantate, ode, imnuri, marșuri – toate dedicate clasei muncitoare sau cultului personalității lui Stalin. Le compuseseră cei care simțiseră dincotro bate vântul și se apucaseră să cânte pe unda lui! Erau cei care se lăsaseră duși de ”val”, cei care – cum se spunea – făcuseră ”pactul cu diavolul”. Și erau printre aceștia, nu numai compozitori ce nu cunoscuseră celebritatea – compozitori ”fără operă” – dar și compozitori celebri – ”cu operă”. Elly Roman era – așa cum am menționat în primul episod – celebru și… cu operă. Dar, se lăsase dus ”de val”. Și el scrisese ode, marșuri și cantate cu mesaj proletcultist. Își amintea bine titlurile lor: Cântecul tractorului, pe versuri de Nicolae Nasta; Înalță-te – sat de țărani muncitori, pe versuri de Nicolae Nasta; Drapelul muncii, pe versuri de Nicolae Nasta; Cântec de noapte, pe versuri de Nicolae Nasta; Cântecul plutașilor, pe versuri de Nicolae Nasta, Cântecul satului, pe versuri de Nicolae Nasta; Tractorul, pe versuri de Nicolae Nasta. (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 434/1949, p. 12) Poate erau și altele.
Da, scrisese astfel de cântece! Moment de derută? Compromis bine calculat? Sau credința – pe care o împărtășeau mulți dintre cei care făceau parte din etnia sa – că un regim comunist era de preferat unui regim nazist. Că grozăviile Holocaustului – prin care trecuseră mii și mii de semeni ai săi – erau irepetabile și că un regim comunist n-ar fi putut niciodată să recurgă la astfel de grozăvii! Era și motivul pentru care, mulți dintre semenii săi, cei care făceau parte din elitele etniei sale, credeau și promovau regimul comunist. Iar la sfârșitul războiului, când amintirea era vie și rănile încă sângerau, când instaurarea regimului comunist în România era abia la început, ”în luna sa de miere”, și bombarda spațiul public românesc cu promisiuni bine articulate, credibile, căci la propagandă era meșter, când opinia publică românească se bucura că războiul se sfârșise, că regimul hitlerist se prăbușise sub asaltul armatelor Coaliției antihitleriste, căreia i se alăturase și România prin decizia îndrăzneață, uluitoare și neașteptată a regelui Mihai I al României, moment de mândrie și de speranță pentru toți românii, simpatia pentru partidul comunist, chiar încrederea, păreau ceva firesc. Era, însă, și speranță! Speranța că ororile războiului n-aveau să se mai repete.
Da, scrisese astfel de cântece – cu mesaj! Ele erau o realitate, și făceau parte din palmaresul său componistic. În fond, el compusese muzică. Pe acea muzică puteau fi puse orice alt fel de versuri: de dragoste, de alean, de bucurie, de izbândă. Ceea ce le făcea să fie trecute în palmaresul cântecelor cu mesaj proletcultist sau dedicate cultului personalității lui Stalin, nu era muzica, nu erau sunetele, ci cuvintele! Versurile! Ori, versurile puteau fi înlocuite oricând. O nouă înregistrare, cu alte cuvinte, cu alte versuri, și muzica era salvată. Iar compromisul pe care-l făcuse era uitat! Iar el, în pofida acestui compromis – avea să-și urmeze calea! Vocația! Avea să compună, să dirijeze, să slujească muzica și pe cei care o iubeau. Să-și ducă la capăt destinul! Să ofere oamenilor – celor mulți – o fărâmă din harul cu care fusese înzestrat! Odele și cântecele cu mesaj proletcultist? Nu puteau fi scoase din biografia sa! N-ar fi fost onest. Onest, însă, era ca el, Elly Roman să compună mai departe. Acum, după răsturnările politice care avuseseră loc în România – și care aveau să fie urmate de altele, căci procesul de demolare a tot ceea ce fusese înainte, era minuțios și îndelungat. Acum, și în viitor, până la ultima clipă a vieții sale.
Momentul Grivița Roșie, din 15 septembrie 1949? Ahhhhhhhh!
Era conștient că de amintirea lui nu avea să scape ușor! Dimpotrivă! Dar, poate era mai bine așa: să nu uite! Să țină minte umilința prin care trecuse citind acel text scris de un scrib comunist obedient lui Matei Socor.
Nu-i fusese ușor să citească acel text scris în cel mai oribil ”limbaj de lemn”, îmbibat cu fraze și aprecieri aberante, jenante și mincinoase! Nu-i fusese ușor să arunce cu noroi în lăcașul sfânt al muzicii românești, Ateneul Român! Nu-i fusese ușor să dezavueze propria sa creație! Dar o făcuse, cu luciditate și încăpățânare. Cu o dârzenie care se născuse chiar din umilința la care fusese supus! Poate că un asemenea moment, Momentul Grivița Roșie, 1949, avea să fie urmat și de altele deoarece ”tovarășul” Matei Socor era plin de idei și inițiative ca să aplice ”linia” partidului! Iar acum era în vervă mare că pregătea Conferința pe țară a Compozitorilor din România, prilej numai bun pentru lansarea criticilor, pe care le preconiza, asupra creației muzicale românești, pentru susținerea strategiei partidului în domeniul creației muzicale. Eh! Acum, ce-o fi să fie – să se aleagă – își va fi spus distinsul muzician! Tot așa va trece și peste ce va mai fi! Ca azi, la Grivița Roșie, în ziua de 15 septembrie 1949.
Ce îi rămânea de făcut după acest moment? Și după altele care, probabil, aveau să urmeze? Să compună! Să dirijeze! Să fie – în continuare – ceea ce a fost înainte de războiul care adusese atâtea răsturnări! Să continue, să fie și acum, el însuși! Cel care fusese dintotdeauna: muzicianul!
Și Elly Roman – regele tangourilor, al cântecelor de dragoste, al valsurilor, al muzicii pentru spectacole de Operetă și de Music-hall, și-a urmat vocația! A sfidat (dar n-a uitat) compromisul pe care-l făcuse, a rupt ”imaginar” ”pactul cu diavolul” și s-a întors la ”matcă”, la uneltele sale, la menirea sa de muzician – nu de compozitor de ode și cantate! Și, astfel, palmaresul său componistic s-a îmbogățit cu noi titluri. Despre toate acestea veți afla în următorul episod al mini serialului nostru intitulat: PACTUL CU DIAVOLUL. Elly Roman – 1949. Momentul Grivița Roșie. (7) Citiți!
