La sfârșitul primului său turneu în Rusia, George Enescu nu mai scria tatălui său o scrisoare amănunțită. El nu mai scria despre concertul de la Moscova din 17 octombrie 1909. El nu mai scria despre vreme, despre trenuri, despre ”caracterul rusului” și despre gradul de popularitate al țarului. De data asta el trimitea prietenei și iubitei sale, grațioasa domnișoară Ninette Duca, o Carte postală ilustrată, unde rezuma în câteva cuvinte bilanțul primului său turneu în Rusia. Textul scris pe verso-ul ei era aproape ca o telegramă cifrată. În mod paradoxal, pentru a transmite acest gând amar – cu care încheia primul său turneu în Rusia – tânărul muzician român alesese o carte postală ilustrată ce înfățișa una dintre cele mai frumoase biserici ale Moscovei: Biserica ”Vasili Blajenîi”.
O SFIDARE A SĂRĂCIEI PROFUNDE
La Moscova, cupolele ei în formă de ceapă (???!!) și atât de viu colorate, se înălțau deasupra zidurilor roșii ale Kremlinului și străluceau orbitor până departe. Ele erau ca o sfidare a sărăciei profunde a Rusiei țariste, vizibilă în periferiile citadine și instalată temeinic în satele aproape neștiute, risipite, înghițite de spațiul imens al stepelor ruse! Sunetul numeroaselor ei clopote spărgea liniștea orașului. Tânărul muzician român îl auzise în zilele petrecute la Moscova cu ocazia concertului său și ființa sa va fi fost înfiorată de sunetul lor înalt, copleșitor! Așa încât, Biserica ”Vasili Blajenîi” va fi rămas în sufletul său de muzician, prin sunetul înălțător al clopotelor sale. Ea era, pentru muzicianul român, un simbol! Dar, surprinzător, Cartea poștală ilustrată cu Biserica ”Vasili Blajenîi”, emblema Rusiei pravoslavnice, nu era trimisă din Moscova ci de undeva din drum, din trenul Moscova – via Varșovia – Paris, care-l ducea pe tânărul muzician înapoi în Europa! Se părea că de data aceasta tânărul muzician român era într-o cu totul altă stare de spirit decât aceea de la Odessa când trimisese Domnișoarei Ninette Duca o tandră telegramă sau aceea de la Petersburg când scrisese tatălui său o amănunțită scrisoare despre concert, despre orașul de pe Neva, despre ruși și despre…. Țar, Țarul Nicolae al II-lea. Acum, tânărul muzician român făcea bilanțul primului său turneu în Rusia. Și îl făcea în câteva cuvinte căci textul său era telegrafic, atât cât putea să încapă pe verso-ul unei Cărți poștale ilustrate! Citiți: ”Ce 2 9-bre 1909, (Varsovie en route pour Paris), Dear Miss Ninette, A Moscou Chou racleur tres apprecie Chou compositeur ”Chutte” !!!!???” (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, Vol. I, p. 192) Precizăm că ”Chou” era pseudonimul tandru pe care George Enescu îl folosea în corespondența cu prietena și iubita sa, Ninette Duca.
CHOU – UN COD
Era un pseudonim cu conotații nostime, hazlii, deoarece în limba franceză ”chou” înseamnă….varză! Însă, pentru cei doi, ”Chou” însemna mult mai mult, un fel de cod, pe care George Enescu îl folosea în scrisorile pe care le trimitea Ninettei Duca încă din primii ani ai prieteniei (și iubirii?) lor. Acest termen, exclusivist, acest cod, era folosit de tânărul muzician și acum ca să exprime starea sa de spirit, felul cum îl primise publicul meloman din Moscova și, mai ales, cronicarii muzicali. El va fi folosit acest ”cod” poate și pentru a înșela ”ochiul vigilent” al OHRANEI țariste? Hm., hm., hm., În câteva cuvinte el sintetiza – cu o amărăciune stăpânită – concluzia sa privind primul său turneu în Rusia: violonistul – apreciat, compozitorul nu! El folosise cuvântul franțuzesc, ”racleur”– ce era acordat, de obicei, în glumă, violoniștilor care ”scârțâiau”, ”zgâriau”, cu arcușul coardele viorii – și ”chutte” – adică respins, alungat, un ”picior în c…,” cum este folosit acest termen în limba română!!!! Între scrisorile trimise la începutul turneului său în Rusia și Cartea poștală trimisă din trenul Moscova – via Varșovia – Paris era o mare diferență! Era o mare diferență între starea de spirit, bună, pozitivă, voioasă, pe care tânărul muzician o avusese la început, în drum spre prima destinație a turneului său, Sankt-Petersburg când, făcând un scurt popas la Odessa, scrisese distinsei domnișoare Ninette Duca o tandră și voioasă telegramă. (Am prezentat această telegramă într-un episod anterior consacrat popasului pe care tânărul muzician l-a făcut la Odessa în octombrie 1909). De asemenea, era o mare diferență între scrisoarea trimisă din Petersburg tatălui său, Costache Enescu, în 12 octombrie 1909, și această Carte poștală trimisă din trenul ce-l ducea înapoi, în Europa, la Paris. Ce se întâmplase?
TOȚI AU CÂNTAT ÎN COR
Să citim din nou cronicile publicate de presa de la Petersburg și Moscova privind turneul muzicianului român. De bună seamă, le citise și George Enescu. Lectura lor atentă – chiar și acum, la mai bine de un secol de când au fost lansate – ridică o întrebare: cum de cronicarii muzicali din cele două mari orașe ale Rusiei țariste, Petersburg și Moscova, avuseseră față de muzicianul român și, mai ales față de cele două lucrări ale sale, Rapsodia I-a și Rapsodia a II-a, păreri aproape similare? Niciunul dintre cei care publicaseră cronicile lor în gazete de prestigiu și consacrate vieții muzicale, precum era ”Ruskaia Muzîkalnaia Gazeta” nu formulase opinii pertinente, judecăți de valoare, mulțumindu-se cu formulări (joase), cu epitete neavenite, unele jignitoare. Era posibil ca acești cronicari să fi fost atât de ignoranți, atât de rupți de evenimentele ce se petreceau în spațiul muzical european? Era posibil ca un tânăr muzician, precum George Enescu, ce ținea agenda evenimentelor muzicale din marile capitale europene, precum Paris, Viena, Berlin, Roma, Londra și București și se bucura de atenția celor mai atenți și avizați critici din spațiul muzical european, să le fi fost LOR, celor din Rusia țaristă, atât de puțin cunoscut? Ce determinase asemenea aprecieri? Ele păreau ciudate și de neînțeles întrucât, așa cum am spus deja, păreau trase la indigo! Este surprinzător că printre criticii muzicali ruși de la Petersburg și Moscova nu s-a găsit unul, măcar unul singur care să formuleze alte opinii despre Rapsodiile enesciene. Toți au cântat ”în cor” aceeași melodie! La prima vedere, această ”unanimitate” de vederi pare să fi fost mai curând rezultatul respectării unui ordin, al unui ”ukaz”!
CINE VA FI DAT ”UKAZUL” ?
Cine să-l fi dat? Și de ce? Țarul care fusese apreciat de muzicianul român ca fiind ”foarte nepopular”? Își vârâse OHRANA țaristă coada? Căci, cu siguranță, acea scrisoare trimisă din Petersburg, tatălui său, în 12 octombrie 1909, trecuse și prin mâinile OHRANEI! Iar OHRANA, ”scrofuloasă la datorie”, cum ar spune ”nenea Iancu” va fi comunicat repede la ”Curte” aprecierile muzicianului român. Aprecieri care în acel an 1909, păreau de necrezut, șocante, de a dreptul scandaloase, deși anticipau, cu aproape un deceniu, evenimentele care aveau să ducă la abdicarea Țarului, în martie 1917, apoi, la uciderea sa și a întregii și numeroasei sale familii, la căderea dinastiei Romanov și, în final, a regimului țarist. Să fi fost ”mâna” OHRANEI? Da, este posibil, întrucât George Enescu făcuse această apreciere, negru pe alb, în scrisoarea trimisă din Petersburg tatălui său, la începutul turneului său în Rusia, în 12 octombrie 1909. Iar cronicile negative, ostile muzicianului român, veniseră în cascadă și ca trase la indigo, după data trimiterii acelei scrisori către tatăl său, în 12 octombrie 1909! În această cascadă de critici, de aprecieri neavenite, chiar ostile, prima cronică, publicată în 12 octombrie 1909, în cotidianul ”Novoe Vremia” din Petersburg nu ne mai pare atât de …nevinovată! Acea cronică părea mai curând o relatare de la un eveniment monden, iar ”cronicarul” care nu avusese răbdarea, curiozitatea, să rămână în sala de concert, să asculte și cea de a doua Rapsodie enesciană, fiind doborât de plictiseală, ori de somn, (??!!) se prezentase în fața publicului cititor de la ”Novoe Vremia”, ca un amator, ca un neofit, preferând să rămână…anonim! El nu semnase relatarea sa de la primul concert enescian în Rusia! Fiind ”anonimă” (”anonimă, dar să știm și noi” – cum zicea ”nenea Iancu”) relatarea din ”Novoe Vremia” aproape că nu conta! Dar, ce ciudat! Opiniile exprimate acolo, la adresa muzicianului român, spiritul lor, au fost aproape ca un semnal! Ele au fost preluate, aproape aidoma, de către ceilalți cronicari muzicali ce au semnat cronici apărute ulterior, în alte zile și în alte gazete ce apăreau la Petersburg și Moscova. Această aserțiune este susținută de coroborarea datelor de apariție și de conținutul cronicilor semnate de pricinoșii critici muzicali de la Petersburg și Moscova. Cum a comentat muzicianul român aceste cronici? Și când? Citiți episodul următor din acest serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (21) Presa română tace. Și Enescu la fel. Patru decenii! Citiți!
