Documentul întocmit de tânărul muzicolog Viorel Cosma în toamna anului 1951 – care a inspirat acest mini serial – l-am găsit, întâmplător, în Fondul de arhivă al Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC (Arhiva Națională Istorică Centrală), Dosarul 446/1949, p. 91. Spun, întâmplător, pentru că eu căutam documente despre George Enescu, mai exact, despre împrejurările în care marele muzician român fusese înlăturat (de fapt mătrășit) din rândurile noii structuri a breslei muzicienilor din România: Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, structură impusă de liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, construită după model sovietic și ”moșită” de Matei Socor și acoliții săi cu ocazia Conferinței pe țară a Compozitorilor români din octombrie 1949. Demersul meu asupra acestor...împrejurări se petrecea în toamna anului 2019, la o distanță de peste o jumătate de secol de când ele avuseseră loc și – nota bene – într-un alt timp istoric decât cel de atunci. Cu siguranță, acest ”alt timp istoric” – instaurat după căderea sistemului comunist din România, în decembrie 1989 – a fost factorul determinant care mi-a ”deschis ochii”, care mi-a relevat adevărata semnificație a documentului întocmit de tânărul muzicolog Viorel Cosma.
CĂUTÂNDU-L PE GEORGE ENESCU
Așa dar, căutându-l pe George Enescu, cu intenția precisă de a afla cum a fost înlăturat din breasla muzicienilor români în anul 1949, am intrat – involuntar – în climatul instaurat de liderii comuniști români, de Matei Socor și acoliții săi, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor. În cercetarea mea aveam un punct de pornire concret. La Săptămâna muzicii românești din septembrie 1951, fusese invitat și George Enescu. Speram să găsesc aici, în aceste dosare, un ”fir” către această invitație. Să aflu cine avusese această idee de a-l aduce pe George Enescu ”acasă” – în plin marasm proletcultist. Ce motive au fost invocate de inițiatori, cum au decurs lucrurile, câte uși au fost deschise și care a fost atitudinea liderilor comuniști aflați la guvernare? Ce au făcut – Ministrul aflat în funcție și culturnicii și politrucii din subordinea sa? Și, punctul cel mai important, de ce această inițiativă a murit? De ce s-a făcut praf? Știam că această invitație fusese respinsă de către marele muzician român. Citisem chiar și scrisoarea de răspuns trimisă de marele muzician român la București. Atât. Dar, protagoniștii din România, cei care acționaseră ”în spatele ușilor închise” rămăseseră în umbră.
FIRUL ARIADNEI
Căutând ”un fir” – am găsit alte ”fire”. Și – precum Ariadna din legendă – am intrat în labirint. Un ”labirint” care, acum, după mai bine de o jumătate de secol, și, cum am spus, într-un ”alt timp istoric”, ni se arată năucitor. În cele câteva dosare, la care am avut acces, se aflau documentele privind pregătirea și desfășurarea Conferinței pe țară a Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949. Apoi, ”mi-au ieșit în cale”, cu totul neașteptat, documentele privind pregătirea și desfășurarea Săptămânii Muzicii Românești și ale Plenarei care s-a ținut concomitent cu desfășurarea acestui eveniment, în 22 septembrie 1951. N-am putut să trec peste ele. Să dau pagina și să merg mai departe. Astfel, am scos ”lupa” și mi-am suflecat mânecile. Și am citit. Cu nesaț, cu uimire, cu durere! Am avut astfel prilejul să cunosc Raportul susținut de Matei Socor la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, apoi pe cel susținut de același Matei Socor – acum din poziția de președinte al Uniunii Compozitorilor – la Plenara din 22 septembrie 1951. Rapoarte terifiante pentru noi cei de azi, care le citim după mai bine de o jumătate de secol. Dar, cred că și pentru cei de atunci, cei care, ca membri ai Uniunii Compozitorilor, erau nevoiți nu numai să asculte ci și să aplice ”sarcinile” impuse de ele și de documentele programatice care le-au urmat. Am intrat astfel, fără să-mi fi propus, în climatul în care se desfășura activitatea compozitorilor și muzicienilor români în acei ani: 1949 – 1951 – 1952. Am intrat în marasmul în care fuseseră împinși muzicienii din România de noii diriguitori ai breslei, Matei Socor și acoliții săi. Ei bine, într-un asemenea climat a avut loc acel moment al cărui protagonist era un tânăr muzicolog, pe numele lui – Viorel Cosma. Era la început de drum. Avea 28 de ani!
PIERDUT PRINTRE DOCUMENTELE DE ”LINIE”
În Dosarul 446/1949, din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, unde se aflau documente ce se ”înscriau pe linie” – pe ”linia” impusă de Matei Socor – am găsit acest document întocmit de Viorel Cosma. Un document cu un text scurt, consemnat pe o singură pagină A4 și care se încheia cu o semnătură olografă, elegantă și…descifrabilă: Viorel Cosma! La început, l-am citit repede! Nu se înscria în orizontul temei mele de cercetare! Am trecut mai departe decisă să nu mă ”abat” de la obiectivul meu, să nu ”mă risipesc”, să nu dau curs surprizelor neașteptate pe care ți le poate oferi un dosar de arhivă. Căci se știe că în munca de cercetare tentațiile te pândesc tot timpul, iar surprizele se ivesc la tot pasul! O știam! Dar un drăcușor mi-a șoptit la ureche: întoarce-te! Citește! Nu trece mai departe. Ai să regreți mai târziu. Cine știe ce se află acolo…. D-astea! Și….m-am întors! Și l-am citit cu atenție.
SURPRIZA
Daaaaaa! A meritat! De data asta, ”sfatul” drăcușorului a fost bun! Documentul cu pricina nu se înscria pe ”linia” lui Matei Socor. Prin conținutul său el era altceva decât impuneau ”noile orientări” lansate de Matei Socor la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949 și la Plenara din 22 septembrie 1951. Prin conținutul său, el sfida ”linia” lui Matei Socor. Ce era? Era planul unei lucrări pe care tânărul muzicolog Viorel Cosma îl avansa Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor. Aparent, Viorel Cosma îndeplinea una dintre cerințele șefului secției, compozitorul Zeno Vancea, care în ”lumina noilor orientări”, ceruse colaboratorilor săi să vină cu propuneri concrete privind activitatea lor științifică de viitor. Căci, Secția de Critică și Muzicologie (ca de altfel toate celelalte aflate în structura Uniunii) era obligată să întocmească planuri de lucru privind activitatea membrilor săi. Prin aceste planuri – normă birocratică, impusă de Matei Socor după ce devenise președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor in România – Secția de Critică și Muzicologie făcea dovada că, iată, membrii ei aveau idei, erau creativi și disciplinați. Într-un cuvânt…lucrau! Viorel Cosma răspunsese acestei cerințe! Lucra! Până aici, nimic neobișnuit. Nimic insolit.
INCONȘTIENȚĂ JUVENILĂ? SAU CURAJ?
Dar, neobișnuitul se arată după ce intri în lectura acestui text. Un text care își arată valoarea dacă îl plasezi în contextul de atunci al Uniunii Compozitorilor, în climatul ei. În această ”cheie” l-am citit. Procedând astfel, am înțeles valoarea lui, și, mai presus de toate, curajul asumat de tânărul muzicolog Viorel Cosma în anul de grație 1951. Precizez, că astăzi, un asemenea proiect ar părea cu totul firesc, n-ar avea nimic excepțional. Dar atunci, în 1951, el era o probă de curaj: nu era pe ”linia” lui Matei Socor. Și, nefiind pe ”linia” lui Matei Socor, nu era nici pe ”linia” partidului. Căci, ”linia” lui Socor era – așa cum o spusese adesea și cum de altfel se vedea din activitatea sa în cadrul breslei muzicienilor români – ”linia” Partidului, Partidul Comunist Român. Și dacă nu erai pe ”linia” partidului – n-aveai viitor! Cu siguranță, Viorel Cosma va fi știut toate acestea! Și totuși, în 12 octombrie 1951, el înainta Secției de Critică și Muzicologie din cadrul Uniunii Compozitorilor, condusă de compozitorul Zeno Vancea, proiectul unei lucrări care nu se înscria pe linia ”noilor orientări”, pe ”linia” lui Matei Socor, pe ”linia partidului”…. Inconștiență juvenilă? Curaj?
SURD LA DOGME!
Prin acest proiect, Viorel Cosma părea ”surd” la ceea ce auzise sau citise în Rapoartele susținute de Matei Socor, în documentele programatice ale Uniunii, în referatele și dezbaterile care avuseseră loc în cadrul secției sale, Secția de Critică și Muzicologie. Prin acest proiect, Viorel Cosma – deși tânăr (avea doar 28 de ani) deși era la început de drum – făcea dovada că nu se lăsase purtat ”de val”, că se ținuse departe de ”cerințele” impuse de diriguitorii Uniunii Compozitorilor și că nu părea tentat să se abată de la metodele și principiile împărtășite de profesorii săi și însușite de el cu pasiune și încredere. Era în anul 1951! Viorel Cosma nu părea tentat, ca pentru a-și asigura succesul, pentru a culege aprecierile, aplauzele și laudele diriguitorilor proletcultiști ai Uniunii Compozitorilor, să facă un ”pact cu diavolul”. Dimpotrivă. Lucrarea sa – așa cum o preconiza – sfida canoanele realismului socialist, ”noile orientări”, lupta împotriva cosmopolitismului, formalismului, atonalismului și a altor ”isme”, condamnate ”cu mânie proletară” de președintele Uniunii Compozitorilor, Matei Socor și acoliții săi. Lucrarea sa nu avea nimic de-a-face cu prezentul. Ci cu trecutul. Cu istoria! Cu istoria muzicii românești. Erau supuse cercetării sale peste șase secole de istorie: 1300 – 1918. Astfel, Viorel Cosma – sfidând prezentul, intra adânc în trecut. În octombrie 1951, când avansa acest proiect tânărul muzicolog făcea dovada că nu căzuse în capcana proletcultismului. Inconștiență juvenilă? Curaj? Sau dorința fermă de a păși ”cu dreptul” pe drumul pe care pornise și avea să meargă, până în ultima clipă a superbei sale senectuți?
Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: VIOREL COSMA ȘI PROLETCULTISMUL. 1951 (5) Proiectul – bob cu bob! Citiți!
