Dialogul de la București dintre Ion Dumitrescu și I.I. Martînov este un dialog altfel decât dialogurile de altădată! Amfitrionul, Ion Dumitrescu, nu face reverențe oaspetelui. De fapt, nu face reverențe Moscovei! El adresează un ”salut călduros, de bun venit”, oaspetelui său, ”tovarășul Martînov”. Atât. Nu alte cuvinte de laudă, nu alte referiri la înaltele responsabilități sau titluri ale oaspetelui (dacă le va fi avut!), la locul acestuia în viața muzicală a ”marii țări de la Răsărit”, bla., bla., bla., – cum se proceda în primii ani de după instaurarea la guvernare a Partidului Comunist Român, în martie 1945.
PING-PONG CU…VORBE
Desigur, ”tovarășul Martînov” era un oaspete bine venit pe care – preciza politicos și rece – Ion Dumitrescu ”l-am așteptat” să vină să cunoască ”muzica noastră actuală”. Astfel, amfitrionul fixa cadrul discuției ce avea să urmeze: ”muzica noastră actuală”. Pentru această cunoaștere, Ion Dumitrescu propunea oaspetelui său ”un plan de audiții muzicale” cu colaborarea Radiodifuziunii Române, urmate de ”o discuție largă” privind problemele creației muzicale românești asupra cărora I. I. Martînov era invitat ”să-și spună părerea”. Invitația la dialog și cunoaștere, la opinii și controverse chiar, fusese lansată de către amfitrionul de la București și ea era o provocare pentru emisarul Moscovei. La rândul său, oaspetele, se menține și el în rigorile unui limbaj protocolar. El spune că e bucuros să revadă România și are cuvinte de laudă la adresa românilor. ”Sunt extrem de bucuros – spune el – să revăd România căci cunoșteam oamenii săi afabili și sinceri”. ”Afabili și sinceri” – notați! Ahhhhhhhhh! Câtă eleganță, câtă curtoazie – față de români! Nicio aroganță nu-și permite, de data aceasta, oaspetele. El speră ca vizita sa să nu fie considerată ca ”o vizită oficială” ci ca o vizită ”a unui prieten care se interesează sincer” de activitatea muzicală din România. I.I Martînov preciza că deși vine în România ca ”reprezentant al Ministerului Culturii din Uniunea Sovietică” dorea să nu fie considerat astfel. Adică… un oficial. ”Vă rog – se adresează el, politicos, partenerului său de dialog – să nu mă considerați astfel”. Era, desigur, un paradox! Ca să nu spunem că era o dovadă crasă de ipocrizie care nu putea trece neobservată. Mai ales unui personaj înzestrat cu simțul ironiei, al sarcasmului chiar, cum era compozitorul Ion Dumitrescu!
EL NU SE DEZMINTE
Auzind toate acestea, amfitrionul, distinsul compozitor Ion Dumitrescu, va fi ridicat sprânceana și-l va fi privit atent pe oaspetele său. Ceva nu se potrivea – va fi analizat (în gând) amfitrionul român! ”Tovarășul” Martînov – își va fi spus domnia sa – se afla la București într-o vizită finanțată de un for oficial al țării sale, Ministerul Culturii! Deci – pe banii acestuia! El venea nu într-o vizită particulară, de plăcere, pe speze proprii, pe banii săi, ci venea trimis de o instituție oficială din prima linie a administrației statului sovietic! O instituție interesată de evenimentele de la București din sfera creației muzicale. Dar, ce să vezi, trimisul său nu se considera un oficial ci…un prieten al gazdelor! ”Sper – puncta trimisul Moscovei – că vizita mea nu va fi socotită oficială ci aceia (sic!) a unui prieten care se interesează sincer de activitatea muzicală din Republica Populară Română”. Și, ca și când n-ar fi fost de ajuns, el ținea să sublinieze din nou: ”Este adevărat, vin în calitatea oficială, de reprezentant al Ministerului Culturii, dar vă rog să nu mă considerați astfel”. Și, ca să fie sigur că va fi tratat întocmai așa cum voia, ca prieten și nu ca oficial, oaspetele moscovit lansa amfitrionului său o promisiune. De același tratament, de ”prieten” și nu de ”oficial” avea să se bucure și domnia sa, Ion Dumitrescu, dacă ar fi fost oaspetele Moscovei. În această privință I. I. Martînov dădea asigurări lui Ion Dumitrescu: ”Și Dvs. veți veni în curând la Moscova. Veți veni, desigur, într-o calitate oficială, dar veți fi primiți, fără îndoială, ca apropiați și buni prieteni”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 500/1954-1955-1956, p.181). Aceasta era ”turnura” pe care trimisul Moscovei voia s-o imprime vizitei sale la București: aceea a prieteniei.
O DORINȚĂ….PARAVAN
Dar Ion Dumitrescu, știa să citească printre rânduri. Domnia sa știa că acest deziderat, al…prieteniei, era un paravan. Aparent, el presupunea un dialog ”cald”, ”sincer”, așa ca între prieteni! Fie și la ”un pahar”, unde, ”drăgăliță Doamne”, se spun multe! Multe – vrute și nevrute – din care, o minte trează și o ureche fină, știe ce să aleagă! Așa își dorea ”tovarășul” I.I Martînov să se desfășoare vizita sa la București. Într-un cadru cald, prietenesc, sincer și nu în cadrul unui dialog oficial, rece, încorsetat de rigorile unui protocol stabilit de aparatnicii destoinici ai Ministerului Culturii din capitala sovietică și acceptat fără crâcnire de amfitrionii de la București. Dar, distinsul oaspete mai avea o dorință care era ”jucată” în aceeași ”cheie”- a prieteniei. ”Ași vrea – spunea domnia sa – să-mi exprim o rugăminte. Este sigur că în anii care s-au scurs de la ultima mea vizită în țara Dvs. s-au petrecut multe schimbări, procese importante în creație. De toate acestea ași vrea să fiu încunoștiințat”. (ibid. loc. cit. p. 181). ”În Uniunea Sovietică – preciza oaspetele moscovit – se știu multe dar nu atât încât să putem să cunoaștem tot ce ar putea să fie de interes”.(subl. ns.)
LA MOSCOVA SE ȘTIA TOT….DAR
Desigur, pentru Ion Dumitrescu nu era o noutate că în Uniunea Sovietică se știau ”multe” despre ceea ce se întâmpla în România. Nu numai în domeniul creației muzicale ci in toate domeniile vieții societății românești: politice, economice, culturale, sociale. Nu era un secret pentru nimeni că România se afla în ”ograda” Moscovei, în sfera sa de influență, încă din octombrie 1944. Atunci, în ziua de 9 octombrie 1944, seara târziu, în cadrul unui tete-a-tete nocturn, garnisit bine cu votcă și icre negre, Stalin și Churchill, stabiliseră – prin celebrul ”acord al procentajelor”- configurația sferelor de influență în Europa postbelică. Protagonistele acestei înțelegeri erau cele două mari puteri, URSS și Anglia, SUA având alte interese, pentru alte ”sfere”! Iar Moscova și-a luat ”ograda” în primire, imediat după ce înțelegerea dintre cei doi lideri, Churchill și Stalin, avusese loc, imediat după ce Conferința care a urmat a doua zi, a analizat pe toate fețele consecințele acestei înțelegeri. Războiul încă nu se terminase, pe teritoriul României încă se duceau lupte împotriva detașamentelor Germaniei naziste – căci eliberarea României avea să se producă abia la 23 octombrie 1944, și Țara intrase – deja – sub ”ochiul” și ”urechea” Moscovei. Astfel, fusese cu putință ca la Moscova, să se știe ”multe”, cum preciza oaspetele moscovit, dar ”nu tot” și, desigur, nu ”atât cât” voiau să știe liderii de la Kremlin și trimișii lor. Ei doreau – dacă s-ar fi putut – să știe tot.
O NOUĂ IPOCRIZIE
Dar, I.I. Martînov nu uita că ”meseria” sa (oficială) era aceea de muzicolog. Prin urmare, vizita sa la București nu trebuia să ignore acest element. În consecință, el își exprima încă o rugăminte. ”Ași vrea să ascult muzică, oricât de multă” – spunea oaspetele sufocat, desigur, de pasiunea cunoașterii! Însă – ce să vezi – I. I. Martînov nu se rupe de stilul său obișnuit. Ipocrizia – pare să fie bine zidită în ființa sa. Astfel, el se plasează într-o ipostază…. modestă: ”dar nu ași fi capabil să generalizez cu competență și să fac judecăți”(de valoare – n. ns.) preciza domnia sa. Dumnezeule, câtă modestie! Auzind aceste cuvinte, în mod sigur, amfitrionul și-a privit oaspetele pe sub sprâncene, ascunzându-și cu greu un zâmbet ironic sau, mai în firea lui, o remarcă acidă. Ca să vezi ce-i era dat să audă! Taman de la ”tovarășul” Martînov, muzicologul renumit, autorul unor studii și articole consacrate esteticii marxist leniniste, realismului socialist în artă, în muzică îndeosebi, comentate pe larg în presa de specialitate, uneori preluate ad-litteram de publicațiile obediente din țările aflate în ograda Moscovei! Taman ”Tovarășul Martînov” lăudat nu odată și la București în revista compozitorilor și muzicologilor români, ”Muzica”, în special în perioada mandatului de președinte al Uniunii Compozitorilor, nefastul politruc, Matei Socor! Stopând orice impuls pentru ”judecăți de valoare” celebrul muzicolog juca, mai departe în ”rolul” modestiei. ”Voi participa, însă, cu tot sufletul la discuții – spunea el – . Admitea că ”prima impresie este hotărâtoare”, ”chiar dacă nu este adâncă”. Ahhhhhhhhh! La faza asta, îmi vine să râd! Cu siguranță i-a venit a râde și amfitrionului oaspetelui moscovit! compozitorul Ion Dumitrescu. Totuși, promitea distinsul oaspete, nu va ezita să-și exprime părerea! Și aceasta o va face ”cu plăcere”. Hm, hm., hm., Politețe și ipocrizie! Cum s-a desfășurat dialogul dintre cei doi? A rămas, el, în aceeași ”cheie”? Citiți episodul următor al mini serialului nostru, intitulat: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955 (3) Moștenirea unui politruc. Citiți!
