Desigur, toate cele spuse la începutul întâlnirii de către emisarul Moscovei constituiau scopul declarat al vizitei sale la București. În realitate, I. I. Martînov sosea la București trimis de Ministerul Culturii, împins de necesitatea de a-l cunoaște îndeaproape pe noul șef al Uniunii Compozitorilor din România, de a-l evalua într-o întâlnire face-to-face, de a-l ”desface” bucată cu bucată cu ”bisturiul” curiozității, de a-l învălui cu aburul (ipocrit) al ”modestiei”, al ”prieteniei”, al dialogului ”sincer”, etc., etc., De a afla ”pe viu” – cum se spune – în ce ”ape” se scaldă noul lider al muzicienilor români, prin ce se deosebește el de predecesorul său, și, mai ales, la ce se gândește? Ce preconizează? Ce planuri are? Dar, deși oaspetele era interesat de noul șef al breslei muzicienilor români, umbra predecesorului lui era acolo.
MOȘTENIREA UNUI POLITRUC
Sub paravanul dorinței (declarate) de a asculta muzică ”oricât de multă”, oaspetele voia să știe din sursă directă ce se întâmplase în anii trecuți de la ultima sa vizită în România (aprilie 1951) în domeniul creației muzicale românești. Și, mai ales, după demisia lui Matei Socor din funcția de președinte al Uniunii, în martie 1954. Cu siguranță, înlăturarea lui Matei Socor, nu va fi plăcut Moscovei întrucât la București el era unul din pilonii/stâlpii influenței Kremlinului în sfera creației muzicale românești. De existența unor schimbări petrecute oaspetele era, oarecum, informat. O și spunea: ”Este sigur că în anii care s-au scurs de la ultima mea vizită în țara Dvs. s-au petrecut multe schimbări, procese importante în creație.” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956, p. 181). Așa era! Evenimentul fundamental al acestor ”schimbări” era plecarea prin demisie, în martie 1954, a lui Matei Socor (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 509/1953-1954, p. 80).
SOCOR PLĂCUSE MULT MOSCOVEI
Cu siguranță, emisarul moscovit cunoștea activitatea fostului președinte al Uniunii Compozitorilor din România. O activitate ce plăcuse mult Moscovei, întrucât realizările stâlpului său de la București fuseseră făcute în spiritul documentelor moscovite. Matei Socor era cel care, în octombrie 1949, la Conferința pe țară a Compozitorilor români, desființase – sub paravanul unui nou Statut – o instituție de înaltă tradiție și prestigiu în viața muzicală a României: Societatea Compozitorilor Români. În locul ei, sub incidența noului Statut, el construise o nouă structură organizatorică a muzicienilor români, după model sovietic: Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România. Sub acoperirea acestui document Matei Socor declanșase o amplă acțiune de ”curățire” a breslei muzicienilor români. El înlăturase din rândurile Societății mulți compozitori români de prestigiu care nu făcuseră ”pactul cu diavolul”, nu scriseseră ”ode”, ”imnuri”, ”cantate” pentru susținerea cultului personalității lui Stalin (și nu numai), nu scriseseră cântece ”de mase” etc., etc.,. Sub paravanul acestui Statut și sub pretextul că nu mai ”cotizau” direct, fuseseră scoși din rândurile breslei compozitorilor români numeroși muzicieni ce plecaseră din România înainte de război.
CEI PLECAȚI DIN ȚARĂ – REPUDIAȚI
Nu conta faptul că aceștia nu fugiseră din calea comunismului – speriați de tancurile și ostașii sovietici ce mișunau pe străzi – că ei nu fugiseră de ororile pe care liderii comuniști ajunși la guvernare le aplicau (la comanda Moscovei) elitelor culturale românești – și nu numai. Nu conta faptul că plecarea lor din România se datorase altor criterii – de ordin profesional, și nu politic! Nu conta faptul că ei nu erau ”transfugi”, cum erau numiți în epocă cei plecați din România după instaurarea comuniștilor la putere. Și cu toate astea ei erau asimilați acestui termen, de ”transfugi” și tratați ca atare – adică, repudiați, puși la index, marginalizați! În virtutea acestui concept politic, promovat de liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea României, Matei Socor și cei din nucleul dur constituit în jurul său au întocmit (încă din faza pregătitoare a Conferinței din octombrie 1949) minuțioase (odioase) ”liste” cu cei plecați, dispăruți sau…nesiguri (????!!!!) Pe baza lor el avea să declanșeze, imediat după alegerea sa ca președinte al Uniunii Compozitorilor, o nemiloasă acțiune de epurare, o campanie diabolică de marginalizare a acelor muzicieni plecați din România, a acelor muzicieni ce nu făcuseră ”pactul cu diavolul”.
GEORGE ENESCU – PE LISTA LUI SOCOR
George Enescu, unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor din România, președinte de onoare al acesteia până la plecarea sa definitivă din țară, în septembrie 1946, a fost și el inclus pe lista celor ”plecați”. Fiind…plecat, el nu mai putea să-și plătească, în mod direct, cotizația, nu mai putea să participe, în mod direct, la activitatea breslei. Nu mai putea să onoreze, cu prezența sa fizică, breasla, activitățile ei, etc., etc., Și dacă așa stăteau lucrurile, atunci nu mai putea fi membru al Uniunii, întrucât nu-și mai exercita…obligațiile de membru, bla., bla., bla., Erau, desigur, prevederi paravan. Sub incidența lor puteau fi înlăturați, la propriu, din breasla muzicienilor români toți acei muzicieni care nu se mai aflau în România! Sub asemenea prevederi – legale, căci se aflau sub acoperirea noului Statut – breasla, de fapt, Matei Socor, se debarasa, se ”curăța” de cei care, chipurile, se înstrăinaseră de țara lor, de România! Potrivit acestor prevederi care fuseseră inspirate și se bazau pe un concept politic, au fost înlăturați din Uniunea Compozitorilor și Muzicienilor din România – cu mici excepții – toți acei muzicieni români care nu se mai aflau în România. Printre ei, se afla și George Enescu. Astfel, fiind sub incidența prevederilor noului Statut, marele muzician român a fost înlăturat CU ACTE ÎN REGULĂ din breasla muzicienilor români. (cf. ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, dosar 434/1949, p. 137) ! De fapt, a fost mătrășit – ca să folosim un termen ce ni se pare mult mai potrivit pentru calificarea acestui ”act” nedrept. De fapt, odios!
VALORILE – PUSE LA ZID
Sub paravanul documentelor aprobate în cadrul aceleiași Conferințe, și apoi, în mod succesiv, în Plenarele care s-au ținut în anii următori, Matei Socor impusese compozitorilor români, creației muzicale românești, ”noile orientări” stabilite în documentele întocmite în laboratoarele secrete ale Moscovei. Sub incidența lor Matei Socor a pus ”la zid” valorile creației muzicale românești și compozitori remarcabili precum Mihail Jora, Mihail Andricu, Theodor Rogalski, Dimitrie Cuclin, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri, etc., Căci, pentru Matei Socor Rezoluția Plenarei CC al PCUS (bolșevic) din februarie 1948, devenise ”cartea sa de căpătâi”, ”îndreptarul” ce trebuia însușit și aplicat ad-litteram de către muzicienii români – fie ei compozitori sau muzicologi. Iar domnia sa acționa întocmai. Toate acestea erau bine cunoscute culturnicilor și politrucilor de la Kremlin. El, însuși, I.I. Martînov, le știa întrucât era unul dintre observatorii atenți ai vieții și activității muzicale din România. Iar pe Matei Socor avusese prilejul să-l cunoască în mod direct cu ocazia vizitei sale în România din aprilie 1951.
DIALOGURILE – AU RĂMAS SECRETE
Potrivit agendei sale, de fapt, mandatului cu care fusese trimis la București, atunci, în 1951, I.I. Martînov avusese cu Matei Socor multe întâlniri. Unele în spatele ușilor închise, ferite de ochii lumii. Chiar și de ai unui stenograf docil căci desfășurarea lor nu trebuia să rămână în pagina scrisă, consemnată într-un document care să constituie – fie și pentru mai târziu, peste decenii – ”sursa” pentru cercetarea și înțelegerea acelui timp. Credem că a fost așa, deoarece în Dosarul 488/1951, din Fondul Uniunii Compozitorilor, p. 97-98, aflat în custodia ANIC (cercetat de noi) în care se fac referiri la programul vizitei lui I.I. Martînov la București din aprilie 1951, nu se află nici un document detaliat despre întâlnirile sale la Uniunea Compozitorilor din anul 1951, cu Matei Socor dar și cu alți membrii ai staff-ului de atunci ai Uniunii. O stenogramă, un proces verbal – nimic. Sau poate – cine știe – dacă asemenea documente vor fi fost întocmite, ele își vor fi găsit locul în alte arhive, ferite de ”ochii lumii”, în arhive secrete. Secrete – deocamdată! În speranța că această formulare, ”deocamdată”, se va adeveri, să ne oprim puțin asupra acelei vizite pe care I.I. Martînov, celebrul muzicolog sovietic, aflat acum la București în cu totul alte circumstanțe, o evoca cu tandră nostalgie. Să vedem de ce. Citiți episodul următor din serialul: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (4) O vizită maraton. Citiți!
