Așezându-se mai bine în fotoliul său de amfitrion, Ion Dumitrescu, rememora felul cum se desfășurase, până atunci, întâlnirea sa cu trimisul Moscovei. Lucrurile se limpeziseră bine. Se așezaseră bine, încă de la început. Fiecare ”cântase” după partitura sa. El, Ion Dumitrescu, după ”partitura” cea nouă a Uniunii Compozitorilor, partitură care-i dăduse posibilitatea să prezinte oaspetelui ”pachetul” schimbărilor care avuseseră loc odată cu începutul mandatului său în fruntea Uniunii. Această ”partitură” Ion Dumitrescu o ”cântase” fără reverențe Moscovei, în concordanță cu concepția și voința sa, în concordanță cu forța și prestigiul său în breasla compozitorilor români – și nu numai. La rândul său, trimisul moscovit, Tovarășul I.I. Martînov, ”cântase” și el, după partitura sa. Partitura cea veche a Moscovei.
COPILUL CEL MIC
Înainte de a veni la București, oaspetele, studiase colecția Revistei ”Muzica”, evident, seria nouă, lansată de Matei Socor la începutul anului 1950, imediat după ce se înscăunase în funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor (octombrie 1949). Muzicologul sovietic își amintea că politica editorială a Revistei, stabilită de Matei Socor și noua sa echipă redacțională, fusese mult agreată la Moscova. De către liderii comuniști din domeniul creației muzicale și desigur de către numeroșii compozitori și muzicologi sovietici. Prin conținutul său, Revista ”Muzica” de la București era ”copilul” mai mic al revistei moscovite ”Sovietskaia” Muzîka, ceea ce era pe placul politrucilor și culturnicilor comuniști de la Moscova. Dar și de la București! Aici, în paginile Revistei ”Muzica”, au fost publicate documentele de bază ale dogmelor esteticii marxist leniniste promovate de liderii comuniști de la Kremlin în domeniul creației muzicale, de asemenea, documentele oficiale ale unor Plenare ale PCUS consacrate creației muzicale sovietice, numeroase studii și articole semnate de muzicologi sovietici, dar și de muzicologi români care se inspirau – copios – din aceste documente și, prin scrisul lor, le susțineau. Aici, în noua serie, lansată de Matei Socor și acoliții săi, erau publicate ”rubrici” permanente despre viața muzicală sovietică. Erau nelipsite cronicile muzicale de la spectacolele de operă din repertoriul muzical rus și sovietic jucate pe scenele lirice românești, de la concertele orchestrelor simfonice și ale ansamblurilor artistice sovietice ce vizitau (în valuri) România. Erau nelipsite interviurile cu artiști sovietici (mulți) care ne vizitau țara, notele de călătorie ale trimișilor români (numeroși) în capitalele sovietice etc., etc.. Revista ”Muzica”, relansată de Matei Socor, în anul 1950, era, așa cum am spus, copilul mai mic al revistei ”Sovietskaia Muzîka”. Ea era tribuna de propagandă a Moscovei la București, în România.
MOMENTUL COTITURII
Daaaaaaaaaar! După plecarea (înlăturarea) lui Matei Socor din funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor, lucrurile au început să se schimbe. Încet și subtil! Revista ”Muzica” a intrat într-un proces de primenire, de reașezare pe principiile tradiționale ale muzicologiei românești. Momentul remarcabil al acestei cotituri a fost unul dureros: trecerea în eternitate a marelui muzician român, George Enescu, în noaptea de 4/5 mai 1954. Atunci, echipa redacțională a făcut un pas decisiv (primul, dar decisiv) pentru distanțarea sa de politica editorială promovată de Matei Socor în timpul mandatului său de președinte al Uniunii Compozitorilor, de imperativele politice – formulate în cancelariile liderilor comuniști români aflați la guvernare. Numărul special dedicat lui George Enescu – a marcat ieșirea din tăcerea manifestată până atunci față de marele muzician român și, totodată, începutul procesului de emancipare a revistei de sub obediența politrucilor și culturnicilor de la Moscova. Și, pe cât era cu putință, (pentru că Secția de Propagandă a C.C. PMR, era la post, și ”veghea”) și de sub obediența celor de la București. Procesul de ”primenire” a fost subtil și continuu. El nu putea trece neobservat, fie și de un cititor robit dogmelor esteticii marxist-leniniste, imperativelor politice elaborate în birourile secrete ale Kremlinului, precum era muzicologul moscovit, ”Tovarășul” I. I. Martînov. El simțise aerul proaspăt, efortul de primenire, procesul subtil de schimbare. Iar acest lucru avea să constituie unul dintre subiectele aflate pe agenda convorbirilor sale de la București din anul 1955. În consecință, în întâlnirea cu noul șef al breslei muzicienilor români, compozitorul Ion Dumitrescu, trimisul moscovit lansa opiniile sale despre schimbările pe care le constatase în politica editorială a revistei, în conținutul ei. O și spunea amfitrionului său: ”Aș dori să relev creșterea remarcabilă (subl. ns.) în ceea ce privește nivelul Revistei ”Muzica”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956, p. 188). Oaspetele considera că acum conținutul revistei este ”mult mai bogat”. (subl. ns.) Dar, oaspetele moscovit nu intra în amănunte. Nu părea interesat de tematica revistei, de modul de tratare a subiectelor, de concepția autorilor. Nu părea interesat de ineditul temelor abordate, de personalitățile din sfera creației muzicale românești și universale, prezentate în paginile Revistei. Aceasta ar fi însemnat să-și aplece atenția asupra politicii editoriale, să formuleze opinii pe care, apoi, să le împărtășească amfitrionului său și, desigur, prin el, echipei editoriale. Aceasta ar fi însemnat, din partea sa, implicare. Ceea ce, acum, în 1955, oaspetele moscovit nu-și dorea! Sigur, altceva fusese în acel aprilie 1951, când avusese întâlniri repetate, aplicate, cu staff-ul Uniunii Compozitorilor, iar cu echipa redacțională a Revistei ”Muzica”, o întâlnire specială, dedicată doar ei. Atunci venise să dea lecții, indicații! Venise ca la el acasă, ca stăpân! Acum venise ca trimis, ca oaspete, ca…prieten! Venise să afle. Atât. În consecință, și opiniile sale erau pe măsură! Adică puține și neînsemnate! De aceea, trimisul moscovit, se apleca asupra unei părți complementare a Revistei, și anume Anexa. Atât!
DOAR ANEXELE
Pentru domnia sa, Anexa era o sursă excelentă pentru comentarii, pentru opinii personale. ”Interesează Anexa – spunea el – ce dă posibilitatea cunoașterii muzicii românești în străinătate” (ibidem, loc. cit. p. 189). ”Unele lucrări – sunt mai bune, continua el – altele nu. Dar, în orice caz, ele favorizează cunoașterea muzicii românești”. Oaspetele sovietic aprecia Anexele literare. Dintre materialele publicate aici el remarcase doar două teme pe care le și menționa, evident, în traducerea sa: ”Istoria relațiilor ruso-române din trecut pe tărâmul muzicii” de George Breazul. (titlul corect era acesta: ”Relațiile muzicale româno-ruse”, ”Muzica”, supl. Nr.11-12, București, 1954, (Cf. Viorel Cosma, Muzicieni români. Compozitori și muzicologi. Lexicon, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970, p. 85 – n. ns.) și ”Istoria teatrului muzical” de Andrei Tudor. Alte impresii, opinii, despre Revista ”Muzica”, I. I. Martînov, nu avea! Ascultându-l, Ion Dumitrescu, amfitrionul său, va fi fost, poate, nedumerit. Hm., hm., și-o fi spus el, murmurând în ”barbă”. Numai atât avea de spus ”Tovarășul” Martînov? Numai Anexele îi stârniseră lui interesul? Și dintre titlurile publicate aici, numai două: Relațiile muzicale româno-ruse și Istoria teatrului muzical! Dar câtă diferență! De la acel Martînov din aprilie 1951, dezinvolt, superior, energic, neobosit, cu un program încărcat. Un adevărat maraton! ”Consfătuiri”, ”conferințe”, întâlniri cu publicul larg, gata să prezinte realizările muzicii sovietice (nu ruse!) sovietice, superioritatea ei! La Uniunea Compozitorilor, își reamintea Ion Dumitrescu, deși, atunci nu era în staff-ul Uniunii, Tovarășul Martînov, avusese patru întâlniri ”la vârf” și una, dedicată exclusiv, echipei redacționale a Revistei ”Muzica”. Ah! Cum fusese atunci I.I. Martânov! Neobosit, inspirat, energic și sigur pe sine! Tot timpul ”pe recepție”! Analizase, dăduse sfaturi (citește: indicații), ascultase cu atenție tot! Opinii, doleanțe – fie și ”pâre”, bârfe – tot, așa cum îi stătea bine unui frate, ”fratele cel mare”, desigur! ”Fratele de la Răsărit!”. Re-amintindu-și toate acestea, amfitrionul oaspetelui moscovit credea (spera) că ele țineau de trecut, de un timp revolut! Nu se aștepta la ceea ce a urmat. A fost, pentru el ca un ”duș rece” iar pentru I.I. Martînov, nimic altceva decât prilejul de a reintra ”în pielea lui”, de a fi, ceea ce era: trimisul Moscovei! În concordanță cu această ipostază el avea să dea sfaturi. Ca altădată! Citiți episodul următor din serialul nostru : FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (14) Sfaturi, sfaturi! Citiți!
