DUPĂ AMERICA – PARISUL
După lunile petrecute în America – septembrie 1946 – aprilie 1947 – Mutzerli traversase din nou Oceanul. În viața sa începea o nouă perioadă – perioada pariziană. Aici la Paris, Mutzerli va petrece alături de stăpânul său perioada cea mai dificilă a existenței acestuia: anii de exil. Cu toate acestea drăgălașul patruped s-a bucurat de atenția și iubirea stăpânului său care – în pofida problemelor sale de sănătate – se plimba cu el pe străzile liniștite din cartierul său parizian. Un cartier elegant, cu magazine și restaurante de top, cu instituții civile și culturale de larg interes, precum Teatrul de varietăți, ”Le Casino de Paris” sau frumoasa biserică ”La Trinite”. Aici, pe Rue de Clichy, la numărul 26, se afla modestul său apartament. Uneori, Mutzerli era scos la plimbare și de soția Maestrului, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Dar erau ture scurte, doar acolo în spațiul strâmt al curții interioare a clădirii în care se afla apartamentul Maestrului. Erau plimbări scurte și drăgălașul patruped nu mai avea libertatea de mișcare întrucât cel mai adesea prințesa îl ținea în lesă. Cu toate acestea Mutzerli făcea parte din viața Maestrului. Făcea parte din peisaj. Îndrăzneț, alintat și tandru, Mutzerli se așeza fie la picioarele stăpânului, fie pe genunchi sau pe canapea. Despre Muzerli el nu trecea neobservat de oaspeții rari care treceau pragul casei Maestrului. Mircea Eliade a fost unul dintre ei.
O ÎNTÂLNIRE NEAȘTEPTATĂ
Cu ocazia unor vizite făcute la invitația expresă a prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, Mircea Eliade l-a cunoscut și pe Mutzerli. Distinsul scriitor a remarcat tandrețea lui George Enescu față de companionul său canin, obiceiul său de a-l ține în brațe. După cum aflăm din Jurnalul lui Mircea Eliade, prima sa vizită în casa muzicianului român în perioada exilului a avut loc în 9 noiembrie 1947. Distinsul scriitor fusese invitat de Maruca, soția lui George Enescu. Și se întâlnise cu ea la un dialog pe care-l purtase numai cu ea! Și așa își doriseră să rămână: o întâlnire în doi, un dialog exclusivist! Dar hazardul i-l adusese în față pe George Enescu. În timp ce musafirul (Mircea Eliade) se pregătea să plece, stăpânul casei (George Enescu) îi ieșea în cale. Era chiar în ”capul scărilor”, avea să noteze Mircea Eliade în ”Jurnalul” său. ”Ieșind – scria el – îl întâlnesc în capul scărilor pe Maestru căruia mă prezintă Maruca”. Apariția neașteptată a Maestrului va fi creat un moment stânjenitor. Ca și când cei doi, musafirul (Mircea Eliade) și gazda (prințesa Maria Cantacuzino-Enescu) ar fi fost prinși asupra unui fapt interzis: o întâlnire de taină. Se pare însă că a fost ceva mai mult, mult mai mult. O surpriză. Mai ales, pentru musafirul Mircea Eliade. Căci, cel care se afla în fața ochilor săi, era – așa cum avea să scrie – altfel decât cum și-l închipuise. ”Este mult mai adus de spate și răvășit decât mi-l imaginam” – avea să scrie marele scriitor român în Jurnalul său. ”Și cu toate astea – constata Mircea Eliade cu uimire – străbate Franța, dă concerte în fiecare zi, nu doarme decât patru ore pe zi, compune fără încetare”. (Mircea Eliade, Fragments d”un Journal, N.R.F., Gallimard, 1973, p. 86).
CÂND APRINZI FOCUL ÎN CĂMIN
Două săptămâni mai târziu, în 30 noiembrie 1947, Mircea Eliade se va afla, din nou în casa lui George Enescu, la Vila ”Les Cityses”, Bellevue, din afara Parisului. Credem că scriitorul se va fi simțit bine în casa muzicianului român. A fost invitat la masă, ca în familie și, în ziua aceea, pentru că era frig, a aprins focul în Căminul care exista în salonul de oaspeți. Și făcuse acest lucru – scria el – încă de la sosire, firesc, simplu ca și cum ar fi fost ”de-al casei”. Cu siguranță, întâmplarea îi va fi plăcut la nebunie, întrucât era un gest ce frângea distanțele și crea acel climat de comuniune, de intimitate atât de necesar celor dornici de prietenie și dialog. Iar cei trei români – muzicianul, scriitorul și prințesa – aflați în exil, pe meleaguri străine, erau dornici de prietenie și dialog. Aici, într-o atmosferă cordială, ”la cafea”, se vor fi derulat lungi dialoguri pe teme literare și muzicale – nu și pe teme politice, întrucât se știa că George Enescu nu agrea politica. În consecință, el evita orice dialog pe teme politice. Nu era exclus să fi fost abordate teme filosofice, întrucât cei doi bărbați, Enescu și Eliade, cunoșteau (în mod diferit, desigur) pasiunile de tinerețe ale prințesei pentru lecturi filosofice, deturnate – capricios și efemer – pentru filosofi români, nu atât de originali și însemnați, pe cât erau de excentrici și ….fustangii. Episodul tulburător cu acel profesor universitar, pe numele său, Nae Ionescu, de care Maruca se îndrăgostise nebunește era greu de uitat. Maruca îl trăise cu pasiune și implicare, voalând atracția erotică cu aceea – chipurile – filosofică, acoperind ardoarea iubirii cu dialoguri și controverse aparent filosofice.
NOSTALGII DE TOAMNĂ
Când ”povestea” s-a golit de farmec și inedit, de sinceritate și devotament – căci profesorul avea – cum spune Nenea Iancu – ”ochi alunecoși, inimă zburdalnică”, prințesa n-a suportat umilința și a recurs la un gest teribil, împrumutat din bagajul domnișoarelor – seduse și abandonate – de prin mahalale: și-a turnat – zice-se – acid pe față. Unii dintre exegeții vieții sale, care au văzut îndeaproape fotografia de pe pașaportul prințesei, susțin că acea fotografie nu arată niciun fel de semne cum că obrazul fin al distinsei doamne ar fi suferit o asemenea grozăvie. Nu avea – cum se spune în limbajul tehnic – ”semne particulare”. Adică urmele unor arsuri – cu acid. Adevărat sau nu – gestul prințesei – a tulburat adânc saloanele mondene de a București, a ținut ”afișul” bârfelor, și a intrat în pagina de istorie a cancanurilor citadine. Din nefericire, George Enescu a luat legenda drept adevăr, și-a anulat concertele din Franța și a alergat nebunește acasă, în România. Candid și încrezător, generos până la Cer, Maestrul a încercat să deturneze angoasa distinsei doamne, aruncând în joc, pasiunea și iubirea sa nedezmințită. Și, desigur, și banii! Banii cu care a onorat generos facturile nu tocmai modeste ale tratamentelor primite de distinsa doamnă pentru vindecarea sufletului și a minții în clinici de top din străinătate. Căci, pentru marele muzician român, prințesa va fi – și va rămâne, pe viață – princesses aime. După o asemenea dezamăgire, pasiunea, interesul prințesei pentru dialogurile pe teme filosofice vor fi urmat o curbă descendentă. Dar, nostalgia acelor vremuri nu se pierduse. Cu siguranță vizita pe care Mircea Eliade i-o făcuse în acea toamnă târzie a anului 1947 – primul an al exilului enescian la Paris – va fi avut – ca unul dintre motive – și pe cel al unui dialog pe teme filosofice. Potrivit unor surse, se pare că Mircea Eliade fusese invitat, acasă la George Enescu, de însuși distinsa doamnă, și că în prima sa vizită în casa marelui muzician român, Mircea Eliade, fusese invitatul exclusiv al prințesei. Astfel se explică de ce întâlnirea lui Eliade cu Maestrul avusese loc întâmplător, chiar în clipa când oaspetele tocmai ieșea, fiind însoțit de Maruca. Cu siguranță, va fi fost un moment de surpriză pentru cei doi bărbați. Despre acest moment, Mircea Eliade nota în Jurnalul său, că Maestrul apăruse instantaneu și se afla în ”capul scărilor” când, în compania prințesei, musafirul se pregătea să plece. Surprinși, cei doi, Maruca și Eliade, se vor fi simțit oarecum stânjeniți, ca doi adolescenți și atunci – notează Eliade – prințesa, ca să iasă din încurcătura care se crease, l-a prezentat pe Eliade lui George Enescu, ca și cum cei doi atunci s-ar fi întâlnit prima dată! Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce rămâne revelator pentru noi, sunt aprecierile lui Mircea Eliade despre cum arăta George Enescu în acea toamnă târzie a anului 1947. Dar, nu numai despre cum arăta George Enescu avea să scrie Mircea Eliade. Ci și despre alte aspecte din locuința Maestrului. Erau aspecte care dădeau casei cuplului enescian un plus de intimitate și puneau în evidență tandrețea Maestrului care se revărsa asupra unui animăluț: un cățel. Un cățel – pe numele lui: Mutzerli. Ce a scris Mircea Eliade despre Mutzerli? Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU și Mutzerli, cățelul său adorat (8) Paris, 1947. ”Șopârla lui Mircea Eliade. Citiți!
