GEORGE ENESCU – IUBEA CÂINII
George Enescu iubea câinii – scria Vasile Cristian, cronicarul muzical al cotidianului ”Ultima oră”, după ce petrecuse câteva ore cu marele muzician român înaintea plecării acestuia într-un lung turneu muzical în Satele Unite ale Americii. Ajunsese la această concluzie în ziua de 10 septembrie 1946, când s-a aflat într-un agreabil – și de neuitat – tete-a-tete cu marele muzician român. Vasile Cristian era unul dintre numeroșii jurnaliști români care împinși de foamea lor pentru senzațional și de importanța evenimentului, ceruseră Maestrului o întâlnire, un dialog despre plecarea sa în SUA, despre muzică spre muzică – și nu numai. Iar Maestrul – căruia nu-i plăcea să dea interviuri – și-a călcat pe inimă, a acceptat și i-a poftit în vagonul special, rezervat de Guvernul României pentru domnia sa în trenul București-Constanța. Cele câteva ore, de la București la Constanța, erau pentru muzicianul român, ultimele ore pe care le trăia pe pământul României. Căci, după sosirea la Constanța, Maestrul și însoțitorii săi, aveau să se îmbarce pe vasul comercial ”Ardealul” care pleca în prima sa cursă transoceanică de după război. Atunci, în acel vagon, jurnalistul de la ”Ultima oră” făcuse cunoștință cu însoțitorii Maestrului: prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, soția muzicianului român, Corneliu Bedițeanu – impresarul său, și soția acestuia, dar și cu drăgălașul patruped –Mutzerli. Poate că nu numai George Enescu iubea câinii, ci și el, Vasile Cristian deoarece, în pofida motivului care-l adusese acolo, în acel vagon special – și anume, plecarea lui George Enescu în primul său turneu muzical postbelic- el, jurnalistul, avusese ochi și pentru companionul canin al muzicianului român. Cu siguranță va fi fost mirat că Maestrul își luase câinele de companie cu el într-o călătorie lungă. Peste 30 de zile plutind pe apele Oceanului, și apoi, câteva luni de zile (din septembrie 1946, până în februarie 1947) umblând prin numeroasele centre muzicale americane unde marele muzician român avea să dea concerte.
UN PAS SPRE LUMEA LIBERĂ
Pe Murzerli îl adusese în compartimentul unde se afla Maestrul cu jurnaliștii, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Distinsa doamnă venise ”la ceai”. Desigur, acesta era pretextul, adevăratul motiv fiind acela că voia să participe la dialogurile Maestrului cu jurnaliștii români dornici să obțină un interviu – un ultim interviu – cu George Enescu înainte de plecarea acestuia într-un turneu muzical în Statele Unite ale Americii. Era primul său turneu muzical peste hotare după al doilea război mondial. El oferea muzicianului român revenirea sa în spațiul muzical american, reluarea relațiilor de colaborare cu marile orchestre americane, cu soliști de renume mondial, întrerupte intempestiv, în 1939, ca urmare a declanșării celui de al doilea război mondial. Acum, după război, în anul de grație 1946, George Enescu, declara – foarte apăsat – că se duce în America să facă muzică. Atât. Era dorința sa. Distinsa doamnă era – cum observa jurnalistul de la ”Ultima oră”– ”spirituală și comunicativă”. (Vezi pe larg, Vasile Cristian, ”Ultima oră”, București, 3, Nr. 595, 14 septembrie 1946, pag. 1-2). Ea trăia euforia ”schimbării”, a călătoriei, a reîntâlnirii cu America, loc ce devenise acum pentru domnia sa – și nu numai – lumea liberă. Era acea lume liberă în c are distinsa doamnă avea să rămână – împreună cu Maestrul – pentru totdeauna, adică, până la sfârșitul vieții. Nu în America – așa cum preconizase discipolul său, marele violonist Yehudi Menuhin, ci în Franța, la Paris, cum a decis Maestrul!
PENTRU MUTZERLI – O VIZĂ DE INTRARE
Cu sentimentul că prin turneul american al Maestrului, avea ocazia să facă un pas în lumea liberă, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu era afabilă, comunicativă și pusă pe relatări interesante și oarecum amuzante. Astfel, distinsa doamnă a povestit cu lux de amănunte despre toate formalitățile care au fost necesare pentru a obține pentru Mutzerli viza de intrare în America: un document care – avea să scrie jurnalistul de la ”Ultima oră” – arăta ca un hrisov domnesc, cu sigiliu în ceară roșie. Cu această ocazie, Vasile Cristian a aflat despre toate avatarurile suferite de Mutzerli, întrucât legile anglo-americane au norme speciale pentru primirea animalelor străine în perimetrul teritorial american. În consecință, Mutzerli a fost supus unui tratament antirabic preventiv, un tratament care a avut un impact vizibil asupra sa, mărind – spunea prințesa – gradul său de nervozitate. Situația a fost însă pasageră și nu a pus sub semnul întrebării decizia ca Mutzerli să nu fie lăsat acasă, în România. Mulțumită că toate opreliștile fuseseră depășite, distinsa doamnă a prezentat – cu mândrie – și formidabilul pedigree al drăgălașului său patruped: un arbore genealogic lung ce se întindea pe multe secole de istorie a Marii Britanii, până la legendarul Oliver Cromwell (1599 – 1658). Astfel, jurnalistul de la ”Ultima oră” își dăduse seama că Mutzerli era iubit de prințesă pentru trecutul strămoșilor săi crescuți pe la înaltele curți regale. Era un exemplar de rasă, cu pedigree. Iar prințesa, la cât de extravagantă era, ca să nu spunem, snoabă, se mândrea cu trecutul regesc al companionului său canin. Aflând toate acestea, jurnalistul de la ”Ultima oră” înțelegea cât de iubit era Mutzerli nu numai de către George Enescu ci și de soția sa, și înțelegea decizia lor de al lua cu ei, peste Ocean, într-un turneu atât de lung și pe drăgălașul patruped. Dar, cu această ocazie el avea să afle că marelui muzician român îi plăceau nu numai câinii ci și…pisicile. Acolo, în acel vagon special și în acele ultime ore petrecute pe teritoriul României George Enescu va povesti cu nostalgie despre o pisică! O pisică pe care o numea cu tandrețe …”Doamna cenușie”.
CU NOSTALGIE DESPRE ”DOAMNA CENUȘIE”
”Doamna cenușie” câștigase dragostea stăpânului. Culcușindu-se în brațele sale sau stând leneșă printre pernele moi de pe canapea, ea primea ceea ce-și dorea cel mai mult și mai mult, mângâieri. Căci Maestrului îi plăcea să-și afunde mâna în blănița sa. Acum însă, ”Doamna cenușie” – plecase din viața Maestrului. Se urcase la cer. Dar Maestrul – n-o uitase și povestea despre ea cu tandrețe într-o împrejurare specială, într-o zi care avea să fie ultima sa zi petrecută de domnia sa în România. (vezi pe larg: Vasile Cristian, Câteva impresii notate de trimisul nostru special care a însoțit în tren și pe vapor, înainte de plecarea în Statele Unite, pe Maestrul George Enescu, ”Ultima oră”, 3, Nr. 595, 14 septembrie 1946, pag. 1-2). În locul ”Doamnei cenușii” Maestrul avea acum un alt animăluț – tandru și cu pedigree – pe Mutzerli. Pe care nu-l lăsase acasă, în România. Îl luase cu el – peste Ocean: în America. Și făcuse și o fotografie cu el. Ce ciudat! El nu făcuse o poză ”de grup” cu soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, cu Corneliu Bedițeanu, impresarul său și soția acestuia, cu cei cu care pleca în turneul american. Ci cu un cățel. Cățelul său adorat Mutzerli! Să privim și noi această fotografie. Să păstrăm în memorie figura marelui muzician român, zâmbetul său cald, tandrețea cu care ține în brațe un animăluț de companie de care nu se va despărți până la sfârșitul vieții sale. Era ultima sa fotografie în România. O fotografie cu valoare istorică. Ea a fost făcută înainte ca domnia sa să se îmbarce, împreună cu echipa sa, pe vasul transoceanic ”Ardealul”.
ULTIMA FOTOGRAFIE ÎN ROMÂNIA
În ziua aceea de 10 septembrie 1946, Maestrul se lăsase în voia fotografilor. Le zâmbise larg în timp ce norocosul patruped stătea liniștit și blând în brațele sale. Se afla în portul Constanța, pe chei. În spatele său se văd clădirile austere ale Portului iar jos, pe caldarâm, la picioarele sale, liniile ferate pe care treceau vagoanele încărcate cu mărfuri. Un peisaj auster – veți spune. Dar, se vede că Maestrului nu-i păsa de decorul în care se afla. Zâmbea candid aparatului de fotografiat și ținea în brațe cu tandrețe – așa cum ai ține un copil – un cățeluș. Era MUTZERLI – sau mai pe scurt: Mutzi – cățelul său adorat (cățelușa – spun unele surse) de care – iată Maestrul nu se despărțise. Nu se îndurase să-l lase acasă, în România, să-l încredințeze unor prieteni, vecini sau rude. Nu se îndurase să-l abandoneze! Îl luase cu el în lunga sa călătorie peste Ocean, în America, unde timp de câteva luni – din octombrie 1946 până în februarie 1947 – avea să susțină un turneu muzical. Primul său turneu artistic pese hotare după al doilea război mondial. Cu siguranță, George Enescu era fericit că astfel, își relua activitatea muzicală în America, întreruptă intempestiv, în 1939, datorită războiului declanșat în Europa de Germania nazistă, de Hitler și acoliții săi. Privind poza – una dintre ultimele sale poze făcute în România înaintea plecării în America – citim pe chipul său – starea sa de spirit. Maestrul zâmbește larg, așa cum rar zâmbise în ultimii ani. Erau ultimele sale clipe pe pământul României și, în acele clipe domnia sa ne lăsa drept amintire – de fapt drept moștenire – o poză cu un cățel în brațe. Și un zâmbet. Un zâmbet – rar. Ne place să privim această poză – în care îl vedem pe marele muzician român zâmbind și – poate și fericit. Fericit că-l ținea în brațe pe Mutzerli? Sau fericit că pleca? Și – și! Privindu-l pe Mutzerli cum stă el – liniștit, blând, delicat – în brațele Maestrului înțelegem de ce muzicianul român a ținut morțiș să-l ia cu el peste Ocean și să nu-l abandoneze. Alte poze cu Maestrul în ultima sa zi petrecută în România, în tren, la Constanța sau, pe puntea vasului transoceanic ”Ardealul” pe care se îmbarcase pentru a trece Oceanul, vor mai fi fiind prin arhivele foto de la Agerpres sau de la Gazetele care-și trimiseseră reporterii cei mai buni pentru un ultim interviu cu George Enescu în România.
MOMENTE DE ÎNCERCARE
Să precizăm că momentul din vagonul special din trenul București-Constanța, când Mutzerli a fost prezentat jurnaliștilor, cât și cel de pe cheiul portului Constanța când Maestrul s-a lăsat fotografiat cu Mutzerli în brațe, nu erau excepții în relația prețiosului patruped cu stăpânii săi. Căci drăgălașul companion canin mai făcuse un turneu. În primăvară, în luna aprilie, traversase un continent: Rusia Sovietică. Acum avea să traverseze un Ocean. Aceste două experiențe – traversarea Rusiei Sovietice și traversarea Oceanului – de două ori, dus întors, aveau să rămână momente de încercare pentru Mutzerli cât și pentru stăpânii săi. Momente peste care – Mutzerli trecuse cu brio. Căci el rămăsese – în continuare – fidel stăpânilor săi. Cu Mutzerli se întorsese George Enescu la revenirea sa în Franța, în februarie 1947, unde avea să rămână pentru totdeauna. În compania lui Mutzerli George Enescu își petrecuse anii săi de exil. Locuise cu el în casele sale din Paris. Se plimbase cu el pe străzile liniștite din cartierul său parizian – un cartier elegant, cu magazine și restaurante de top, cu instituții civile și culturale de larg interes, precum Teatrul de varietăți, ”Le Casino de Paris” sau frumoasa biserică ”La Trinite”. Aici, pe Rue de Clichy, la numărul 26, se afla modestul său apartament. Pe Muzerli îl privise cum aleargă prin grădina de la vila ”Les Cityses, situată în Bellevue, în afara Parisului. Muzerli – era nelipsit. El făcea parte din viața Maestrului, în care, se pare, se integrase perfect. Cum se spune – făcea parte din peisaj. Îndrăzneț, alintat și tandru, Mutzerli se așeza fie la picioarele stăpânului, fie pe genunchi sau pe canapea. Despre Muzerli scriau reporterii și chiar și unii dintre oaspeții rari care treceau pragul casei Maestrului. Unul dintre aceștia a fost Mircea Eliade. Citiți episodul următor despre vizita lui Mircea Eliade la George Enescu și întâlnirea marelui scriitor român cu Mutzerli. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU și Mutzerli – cățelul său adorat (7) Paris, 1947. În salonul de oaspeți. Citiți.
