”ȘOPÂRLA” DIN JURNAL
Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce rămâne revelator, pentru noi, sunt aprecierile lui Mircea Eliade despre cum arăta George Enescu în acea toamnă târzie a anului 1947. La o distanță de doar două săptămâni după prima vizită, muzicianul român i se arăta oaspetelui său într-o ipostază mult schimbată – și credem, mulțumitoare – în comparație cu aceea pe care scriitorul o văzuse în ziua de 9 noiembrie 1947. Mircea Eliade va menționa cu acribie deosebirile constatate. Să citim: ”30 noiembrie. La prânz, la George Enescu. Maestrul mi se pare mai puțin obosit, mai puțin adus de spate decât prima dată. Conversație oarecare în timpul mesei. Apoi, la cafea, în salonul încă înghețat (aprinsesem chiar eu focul la sosire) cu picioarele întinse pe un scăunaș, cu pisica în brațe (subl. ns.), își permite câteva calambururi și glume. După masă, spune el, nu-i place să fie ”transcendent”. De fapt, ca orice om care lucrează și creează, îi place să se destindă ”în lume”. (ibidem, Mircea Eliade, op. cit. p. 87). Este surprinzător că distinsul scriitor, altfel foarte atent la amănunte și la atmosfera care exista în salonul de oaspeți al muzicianului român, a putut să facă o asemenea eroare. Să-l confunde pe Mutzerli cu o…pisică! Era, desigur, o inadvertență. O…”șopârlă”!
”ȘOPÂRLA” – TRECE NEOBSERVATĂ
Ceea ce este amuzant este că ”șopârla” – ca toate ”șopârlele” – va trece neobservată. Ea va rămâne așa în Jurnalul lui Mircea Eliade și – culmea – va intra și în alte pagini tipărite, precum volumul de Amintiri al lui Marcel Mihalovici, publicat la București sub îngrijirea unei echipe de prestigiu în spațiul editorial românesc: scriitorul și eseistul Valeriu Râpeanu și scriitoarea și traducătoarea Alice Mavrodin. (vezi Marcel Mihalovici, AMINTIRI DESPRE ENESCU, BRÂNCUȘI și alți prieteni, Ediție alcătuită și studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Note și comentarii de Alice Mavrodin și Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București, 1987, pp. 70-71) Ea va fi descoperită aproape o jumătate de secol mai târziu de către unul dintre exegeții vieții lui George Enescu, Ilie Kogălniceanu, fiul Ninettei Duca-Kogălniceanu – grațioasa elevă, de tinerețe, a lui George Enescu, iubita sa candidă și platonică, și apoi prietena sa – pe viață – mai ales în anii grei ai exilului. ”Șopârla” va stârni mânia lui Ilie Kogălniceanu și corectura de rigoare. Nu! Mutzerli nu era pisică… ci ditamai dulăul – observa foarte apăsat Ilie Kogălniceanu. Da așa era! Dar, ce să vezi! Dl. Kogălniceanu nu mergea la sursă, la textul lui Mircea Eliade și considera că greșeala era rezultatul unei preluări greșite. Iar cel care preluase textul lui Mircea Eliade era, Valeriu Râpeanu, editorul volumului de Amintiri semnat de Marcel Mihalovici. Reacția lui Ilie Kogălniceanu ne amintește proverbul românesc ”unde dai și…unde crapă! Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU și Mutzerli, cățelul său adorat (9) Paris, 1947. Mutzerli nu era…pisică!
