Dar somnul nu venea pe la gene. Era liniște în vagonul-curier. Liniște, întuneric și frig. Trenul militar alerga în noapte, despicând viscolul și înghițind distanțele. Iar cei doi bărbați tineri – muzicianul și ofițerul – vor fi fost, încă, sub impactul întâmplărilor din ziua aceea. Tânărul locotenent va fi fost fericit că-l întâlnise pe marele muzician român, că avusese prilejul să-l salveze dintr-o situație limită, aceea de a fi mers pe scara trenului, chiar dacă pentru acest lucru încălcase un ordin militar.
O NOAPTE DE NEUITAT
Tânărul locotenent își asumase răspunderea cu acel teribilism juvenil proprii vârstei sale, căci, în 1916, Adrian C. Brudariu avea 23 de ani! Avusese o atitudine curajoasă, bărbătească! De cealaltă parte, muzicianul, contrariat la început de bravura ofițerului, de dezinvoltura cu care acesta încălcase un ordin militar, cu scopul precis de a-l ajuta, de a-l ocroti de viscol și ger și de alte riscuri, va fi fost emoționat și, desigur, și mulțumit. Datorită ofițerului și curajului său, avea siguranța că va ajunge, întreg și nevătămat, cu ”dibla” sub braț, la destinația sa, în Iașul răvășit de război, pustiit de lipsuri și inundat de trupe, de militari români și ruși. Mai ales ruși. Mulți ruși! Gânduri, gânduri, alergau bezmetice prin mintea celor doi bărbați tineri – muzicianul și ofițerul – prinși în cleștele dramatic (uneori tragic) al războiului, aflați într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar. O noapte de neuitat, despre care, ofițerul își va aminti într-un moment dureros, cel al trecerii în lumea umbrelor a oaspetelui său inopinat. Patruzeci de ani mai târziu, urmând firul amintirilor din acea noapte, el avea să scrie cu lux de amănunte, încercând să reconstituie insolitul ei.
O PLEDOARIE IMAGINARĂ
Desigur, timpul și evenimentele care au urmat, răsturnările politice și sociale care au avut loc în viața autorului cât și a României, după primul război mondial și, mai cu seamă, după cel de al doilea război mondial, și-au pus amprenta asupra unora dintre rândurile scrise în acea zi de șapte mai 1955. În pasajul următor al textului sunt atribuite lui George Enescu afirmații despre unele evenimente care aveau să se petreacă mai târziu, ele neputând fi anticipate într-o noapte de iarnă într-un vagon-curier al unui tren militar. Să citim. ”De la o vreme – scrie Adrian C. Brudariu – vorbind ca pentru sine, Maestrul Enescu a rupt tăcerea și mi-a mărturisit: ”Mi s-a propus și mie să plec din țară, în apus, ca să fiu la adăpost de riscuri și suferințe. Am refuzat. Prefer fasolea țărei (sic!) mele. Când soldații și ofițerii noștri sîngerează și mor pe front, însuflețiți de idealul unirei (sic!) tuturor romînilor, cînd toată suflarea romînească este îndoliată de ruperea țărei (sic!) în două și rabdă în crâncene suferințe, dar rezistă și luptă, plecarea mea din țară mi-a apărut ca o rușinoasă abdicare, ca o dezertare de la datorie, ca o fugă dezonorantă, ca o trădare de patrie. N-am putut să mă desprind de brazda romînească și de țărîna strămoșilor mei…..Și, așa, în Moldova care ne-a mai rămas, colind din spital în spital și cînt la căpătîiul răniților, alinîndu-le, pe cît pot, suferințele, înălțîndu-le sufletul prin muzica și prezența mea alături de suferințele lor. Este modesta mea contribuție la războiul pentru eliberarea fraților noștri romîni ardeleni. E singura ofrandă pe care o pot aduce cu cugetul împăcat pentru neamul meu, pe altarul patriei sfîrtecat, lovită în inima ei. Cred în steaua și în destinul neamului care are o misiune nerelevată tuturor. Nu va trece mult timp și vom fi iarăși cu toții împreună, cu toți romînii de pretutindeni. Iar de-mi va fi dat să mor, acum, în acest prăpăd, vreau să fiu îngropat în țărîna pămîntului romînesc, alături de strămoșii mei”.
O CORECTURĂ NECESARĂ
Acest pasaj din Amintirile lui Adrian C. Brudariu despre George Enescu, trebuie luat cu o oarecare rezervă, întrucât nu pare verosimil ca tânărul muzician român să fi făcut astfel de afirmații în anul 1917, în acea noapte petrecută în vagonul-curier al unui tren militar, când autorul plasează ”povestea” sa. Plecarea Misiunii Militare Franceze din România, a avut loc un an mai târziu, în zilele de 24 februarie/9 martie și 25 februarie/10 martie (pe stil vechi) din gara Socola, de lângă Iași. În 1955, când scria despre întâlnirea sa cu George Enescu în vagonul-curier al unui tren militar, autorul va fi avut unele informații privind acest moment culese din lucrările de referință consacrate participării României la primul Război mondial de către istoricii români sau din relatările ”actorilor” de rang înalt care au participat la acest moment. Este surprinzător că ideea refuzului lui George Enescu de a pleca în Franța cu ocazia plecării Misiunii Militare Franceze, conduse de generalul Henri Berthelot, a fost relatată și de către Romeo Drăghici, cel căruia George Enescu i-a încredințat, la plecarea sa din România, în septembrie 1946, misiunea de a-i reprezenta interesele. Pe parcursul anilor, Romeo Drăghici și-a îndeplinit cu devotament această misiune și, împreună cu Corneliu Bedițeanu, un fel de impresar al muzicianului român din perioada exilului parizian, a depus eforturi remarcabile pentru organizarea Muzeului George Enescu în saloanele Palatului Cantacuzino, moștenirea de familie a Marucăi Cantacuzino Enescu.
O IPOTEZĂ
În Amintirile sale despre George Enescu, publicate de Alexandru Cosmovici ca Anexă, în lucrarea sa ”George Enescu, în lumea muzicii și în familie”, Editura Muzicală, București, 1990, Romeo Drăghici menționează că lui George Enescu i s-ar fi rezervat un loc în trenul special cu care urma să plece Misiunea Militară franceză ce s-a aflat în România sub conducerea Generalului Berthelot. ”După pacea provizorie de la Buftea – scrie Romeo Drăghici – s-a organizat un tren special de la Iași cu care trebuia să plece, retrăgându-se din România, Legația și Misiunea franceză. Cu această ocazie i se rezervase și lui George Enescu un loc pentru a pleca în Franța odată cu Misiunea Franceză.” ” Când a aflat Enescu una ca asta” – scrie Romeo Drăghici, – ”a fost scandalizat” . ”Cum ar fi putut el să plece din țară – se întreabă fostul intendent al marelui muzician român – în asemenea momente și să se despartă de orchestra lui și de concertele de ajutorare pe care le dădea? N-a vrut în ruptul capului să plece – conchide foarte apăsat Romeo Drăghici – și a rămas cot la cot alături de cei din țară” (ibidem, loc. cit. p. 171) Când afirmă toate acestea, Romeo Drăghici, nu citează niciun document, niciun autor care să ateste spusele domniei sale! Așa încât această afirmație trebuie luată ca o ipoteză sau ca o formulare făcută să placă auzului culturnicilor și politrucilor comuniști care, după trecerea în eternitate a marelui muzician român, apăsau mult asupra ”patriotismului” marelui compozitor, asupra ”iubirii de țară” a acestuia, bla., bla., bla., Să nu uităm că cei doi autori, Adrian C. Brudariu cât și Romeo Drăghici, scriau aceste rânduri în plină dictatură comunistă și că peste amândoi suflase năprasnic ”crivățul” stepelor ruse, al proletcultismului și pro sovietismului! Prin urmare, acest pasaj din textul lui Adrian C. Brudariu, cât și cel din ”amintirile” lui Romeo Drăghici, trebuie luat cu rezervă, desigur, până la ivirea unei relatări bazată pe un document. Căci cercetarea e plină de surprize! În fine.
DORMI – EU AM SĂ VEGHEZ!
Să citim mai departe pasajul ce urmează din textul lui Adrian C. Brudariu găsit de noi în Colecția manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. ”Deși obosit – scrie în continuare fostul locotenent – Maestrul Enescu a refuzat îmbierele (sic!) mele de a dormi”. În acest punct al povestirii sale, autorul ne dă de înțeles că cel care l-a îmbiat la somn va fi fost chiar oaspetele său, George Enescu. ”Văd – povestește mai departe Adrian C. Brudariu, încercând să reconstituie dialogul cu George Enescu – că mai obosit ești Dumneata. Eu am să veghez și să-ți stau de pază. Dormi căci mîine ai să alergi și ai să ai destule emoții revăzîndu-i pe ai dumitale” – i-ar fi spus muzicianul tânărului său partener de drum. Este posibil ca dialogul dintre cei doi parteneri de drum să fi continuat și după aceste ”îmbieri” la somn. Fostul locotenent nu mai relatează alte amănunte. El se apropie de finalul povestirii sale, punctând despărțirea de marele muzician român. ”Nu știu – scrie el – cînd a trecut noaptea sub vraja cuvintelor înaripate a(le) Maestrului Enescu, care era un povestitor plin de farmec, bunătate și înțelepciune. De abia pe la orele 5 dimineața am căzut într-un somn profund. Maestrul mă învăluise cu privirea-i iubitoare și pămîntească”.
DESPĂRȚIREA
Noaptea trecuse. Cei doi bărbați – muzicianul și locotenentul – așteptaseră zorile, rebegiți de frigul care le ajunsese până la os, păziți de soldatul ce patrula neobosit pe culoar, împins și el de frigul din oase. Adrian C. Brudariu descrie cu lux se amănunte cum s-a încheiat acea noapte neobișnuită petrecută în vagonul-curier al unui tren militar împreună cu marele muzician român, George Enescu. El notează de asemenea și momentrul despărțirii de marele muzician român. ”Dimineața, când pe la orele 10 am ajuns în gara Iași, mă aștepta un ofițer trimis cu o mașină de generalul Eremia Grigorescu, Comandantul Armatei a I-a care rezistase la Mărășești. Ofițerul a rămas uluit cînd a văzut că din vagonul-curier se coboară și un civil, în tovărășia mea. Văzînd că mă dezaprobă, i-am explicat împrejurarea din gara Adjud. Maestrul Enescu, strîngîndu-mi mâna cu căldură, m-a sărutat pe obraz la despărțire, spunîndu-mi: ”Dumnezeu să te ocrotească și să te aibă în paza lui”. De multe ori, mai târziu, cuvintele Maestrului Enescu mi-au umplut sufletul de speranța în destinele neamului nostru și încredere în viitor” – notează Adrian C. Brudariu.
MISIUNEA SECRETĂ SE ÎNCHEIASE CU BINE
Aventura din vagonul-curier se sfârșise cu bine, în pofida avertizărilor aspre pe care cei doi militari, santinela și plutonierul, le aruncaseră în dialogurile scurte cu încăpățânatul locotenent, trimis într-o misiune specială, secretă. Santinela patrulase toată noaptea pe culoarul înghețat al vagonului-curier. Plutonierul – liniștit că tânărul locotenent își asumase răspunderea pentru încălcarea ordinului militar care interzicea primirea unui ”țivil” în vagonul-curier – va fi dormit pe undeva, zgribulit, înfășurat în mantaua, care era, firar să fie, prea subțire și prea mică pentru a-l încălzi pe toate părțile. Iar tânărul locotenent, Adrian C. Brudariu, ajuns la destinație, înviorat de aerul rece al dimineții, pornea încrezător la întâlnirea pe care urma s-o aibă, face-to-face, cu un mare general român, Eremia Grigorescu. Plicul secret pe care-l primise la plecare, se afla la loc sigur, în buzunarul de la piept al vestonului. Misiunea sa, secretă, se apropia de sfârșit. În plus făcuse un gest de noblețe față de un mare muzician român – îl primise în vagonul-curier, ferindu-l de riscuri, de ger și de viscol, chiar dacă aceasta a însemnat încălcarea unui ordin militar. Își asumase răspunderea pentru gestul său. Se purtase bărbătește. Pe peron, tânărul locotenent fusese întâmpinat de un ofițer trimis de la Comandamentul generalului. Acesta asistase la despărțirea caldă, prietenoasă a tânărului locotenent de ”țivilul” pe care-l găzduise în vagonul-curier. Văzând toate acestea, trimisul generalului va fi încruntat sprânceana! Hm., hm., hm., El a reamintit, apoi, locotenentului regulile militare stricte, mai ales în vreme de război. Tânărul locotenent îi va fi dat explicațiile de rigoare. Dar, conștiincios, ”scrofulos la datorie”, cum ar fi spus ”nenea Iancu”, trimisul generalului i-a raportat acestuia isprava mai tânărului său coleg care încălcase un ordin militar în vreme de război!
UN CEAI CU ROM ȘI O DOJANĂ BLÂNDĂ
La Comandament, tânărul locotenent Adrian C. Brudariu, a fost primit cu eleganță. Manierat, generalul i-a oferit un ”ceai cu rom”, un deliciu, după o noapte petrecută în frigul vagonului-curier. Dar surpriza cea mai mare pentru tânărul locotenent, va fi fost faptul că generalul Eremia Grigorescu știa, deja, că în vagonul-curier, în noaptea aceea, el avusese un oaspete, un ”țivil” și că astfel, încălcase ordinul strict pe care-l primise. Se temea tânărul locotenent de ceea ce avea să urmeze? Desigur! Dar faptul că acel ”țivil” fusese George Enescu, era pentru el un argument forte care-i dădea încrederea că nimic rău nu avea să i se întâmple. ”Țivilul” nu era un fitecine, ci George Enescu, un mare muzician român. ”Ajuns în fața generalului Eremia Grigorescu – scrie Adrian C. Brudariu – care, așteptînd plicul secret mi-a oferit ceai cu rom, informat de ceea ce se petrecuse, mi-a spus dojenitor și blînd: ”Ai o singură scuză: era George Enescu”. Daaaa, dar, dacă n-ar fi fost așa, părea să spună Generalul Eremia Grigorescu, o astfel de întâmplare n-ar fi rămas fără urmări! De bună seamă, auzindu-l pe General, tânărul locotenent se va fi eliberat de emoție, de firicelul de spaimă care i se strecurase în minte atunci când, încăpățânat peste poate, ținuse piept replicilor aspre și amenințătoare ale celor doi militari (santinela și plutonierul) însărcinați cu paza vagonului-curier. ”Dacă vine vru-n șpion? întrebase santinela, privindu-l chiorâș, pe sub cozorocul chipiului. ”Dacă, cumva, adormiți – îi spusese plutonierul, privindu-l fix în ochi. ”Dacă se întâmplă vre-o nenorocire” – îi spusese el prevenitor, întrucât, fiind mai bătrân, era un ”om pățit”. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplase. Însă, precizarea Generalului Eremia Grigorescu, era de neuitat. Era un avertisment – pe cât de calm, pe atât de sever – pentru mai târziu!
ÎN NEGURA ”UITĂREI”
În finalul textului său, autorul explică de ce, după aproape patruzeci de ani, a povestit întâmplarea trăită în vagonul-curier al unui tren militar angajat în acțiunile armatei române din timpul primului război mondial. ”Am socotit – scrie Adrian C. Brudariu – că această împrejurare și latură a personalităței (sic!) maestrului George Enescu nu trebuie să fie lăsată în negura uitărei (sic!) ci că ea trebuie cunoscută și de tinerele generații de azi”. (subl. ns.) (ibidem, loc. cit. p. 4) Așa se încheie textul lui Adrian C. Brudariu, scris în șapte mai 1955 sub impactul știrii dureroase că marele muzician român pășise în marea trecere, intrase în eternitate.
Dar ”tinerele generații” n-au cunoscut textul scris de Adrian C. Brudariu în acel început de mai 1955, ca un tandru omagiu adus marelui muzician român. El a stat uitat (sau poate cenzurat?) mai bine de trei sferturi de veac. De ce? Aceasta este o poveste! O altă poveste unde protagoniști nu mai sunt un locotenent și un muzician, o santinelă și un plutonier, un ofițer de la un Comandament militar și un mare general – ci lideri comuniști, culturnici și politruci, instalați la guvernarea României, a unei Românii intrată, ca urmare a răsturnărilor petrecute în configurația politică europeană la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în sfera de influență a Moscovei. Sub obrocul ei. Sub cizma ei! România era cenzurată și aruncată – nu în negura ”uitărei”, cum scria Adrian C. Brudariu, la finalul textului său – ci în ”negura” unui regim politic totalitar. Peste un an, în decembrie 1956, protagonistul acelei întâmplări, petrecute într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar din timpul primului război mondial, fostul locotenent Adrian C. Brudariu, va fi arestat și aruncat într-una din închisorile comuniste, acolo unde liderii comuniști staliniști aflați la guvernare, au aruncat elitele intelectuale ale României.
EPILOG
Adrian C. Brudariu a intrat în lumea umbrelor în anul 1990, la vârsta de 97 de ani, după ce trecuse prin coșmarul unei Comisii de epurare din Baroul avocaților din Timișoara, după ce trecuse prin anii de lipsuri și foame, prin umilința interdicției de a nu mai profesa avocatura și de a fi un simplu funcționar al unui serviciu de aprovizionare al unei întreprinderi bucureștene, după ce trecuse prin închisorile comuniste, eliberat înainte de termen ca urmare a unei decizii de grațiere dată de fostul premier al României, Dr. Petru Groza, după ce se umilise cerând prietenilor săi ”referințe” privind activitatea sa îndelungată de magistrat, și aceasta cu scopul de a primi, nimic altceva, decât o pensie. Atât. O pensie care – în contextul acelor ani – devenise singurul mod de supraviețuire! Despre toate aceste umilințe Adrian C. Brudariu va povesti în volumele de amintiri, publicate în tiraje modeste și periate cu sârg de politrucii cenzurii comuniste. Dar, în 1955, deși trecuse prin spaimele și tensiunile aducerii sale în fața Comisiei de epurare, ce a funcționat la Timișoara, (la Timișoara, la fel ca în toată țara) imediat după instaurarea puterii comuniste la guvernarea României, deși fusese marginalizat și i se luase dreptul de a-și exercita meseria, aceea de avocat, fiind trimis să lucreze la Serviciul de Investiții (???) al unei întreprinderi din București, Adrian C. Brudariu, și-a concentrat relatarea sa doar asupra acelei întâlniri cu marele muzician român într-o noapte de iarnă, în vagonul-curier al unui tren militar din timpul primului război mondial. Nimic din îngrijorările și experiențele umilitoare prin care trecuse după schimbarea regimului politic din România postbelică nu răzbate în textul său scris cu ocazia trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român. Cu o demnitate remarcabilă el se concentrează doar pe ”povestea” unei întâmplări petrecute într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar, evocând – cu măiestrie – câteva trăsături ale marelui muzician român. Și totuși, acest text, care constituia un elogiu adus lui George Enescu, n-a trecut de foarfeca cenzurii comuniste. Și aceasta deoarece semnatarul lui era un ”fost”. Un ”fost” politician din regimul burghezo-moșieresc, și el trebuia pus la index. Iar gândurile lui așternute pe hârtie – deși dovedeau un comportament de înaltă noblețe – trebuiau puse sub obroc, aruncate ”în negura uitărei” – în pofida dorinței autorului, a gândului său curat care era un omagiu adus marelui muzician român George Enescu! Credem că prin publicarea episoadelor pe care le-ați parcurs am scos din ”negura uitărei” acest text aflat în custodia Bibliotecii Academiei Române. Astfel, cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol, venim în întâmpinarea dorinței lui Adrian C. Brudariu, ca acea întâmplare petrecută într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar să nu fie dată ”uitărei”. Citiți.
