GEORGE ENESCU – ”BOLNAV DE ȚARA SA”
Să citim – cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – textul scris de Adrian C. Brudariu în 7 mai 1955. Avem în față un document dactilografiat, pe o hârtie de tot precară, atinsă de cele aproape trei sferturi de secol care au trecut peste ea. Autorul își datează textul – șapte mai 1955. Deci, cu două zile mai târziu de când vestea trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român a făcut înconjurul lumii. El își intitulează rândurile scrise ca fiind Amintiri despre George Enescu. Dintre aceste ”amintiri” el alege o întâmplare petrecută într-o noapte de iarnă în vagonul-curier al unui tren militar, unde, ca tânăr locotenent, se afla trimis într-o misiune secretă.
PORTRETUL MUZICIANULUI
Dar înainte de a scrie despre întâmplarea din ”vagonul-curier”, Adrian C. Brudariu, creionează (în viziunea sa) un portret succint al marelui muzician român. ”Vestea morții maestrului George Enescu la Paris în 4 mai 1955 – scrie el – a îndurerat toate sufletele românești de pretutindeni”. Adrian C. Brudariu crede că George Enescu era ”bolnav de țara sa” (subl. ns.) și că deși era despărțit de țara sa (aluzie la faptul că George Enescu se afla în exil la Paris) marele muzician ”nu a aruncat cu pietre în fântâna din care a băut apă”. (subl. ns.) ”Maestrul George Enescu – scrie Adrian C. Brudariu – cel mai cuprinzător geniu muzical al poporului român, se stinge la Paris cu dorul de țară, având pe buze, în ultima clipă a vieții sale, un singur cuvânt: ROMÂNIA (subl. aut.) Totuși, maestrul Enescu a închis ochii împăcat în conștiința sa curat românească. El este singurul român din străinătate și din țara lui care a întrunit consenzul (sic!) unanim de iubire și respect din partea întregii națiuni românești. Peste munți și peste râuri, peste granițele care ne despart, maestrul Enescu a unit în înălțimele (sic!) astrale toate sufletele române, întrunindu-le într-un mănunchi de simțire, fără deosebire, fără disonanță, într-o armonie desăvârșită, așa precum a fost și opera sa muzicală: O EXPRESIE LUMINOASĂ A SUFLETULUI ROMÂNESC. (subl. aut.) (Biblioteca Academiei Române, Colecția Manuscrise, Arhiva Muzicienilor, Fondul George Enescu II, Mss. 5, p. 1)
POVESTEA UNEI NOPȚI DE IARNĂ
După această introducere în care apasă pe câteva dintre epitetele ce vor fi mult promovate de liderii comuniști aflați la guvernare și anume, ”patriotismul”, ”legătura cu țara”, ”rădăcinile”, ”românismul” lui George Enescu, Adrian C. Brudariu se întoarce în timp, trece repede peste patru decenii de istorie și intră în ”poveste”: povestea unei nopți de iarnă petrecută în vagonul-curier al unui tren militar din timpul primului război mondial. ”Cu zeci de ani în urmă – scrie domnia sa – în iarna anului 1916-1917, l-am întâlnit pe maestrul George Enescu în gara Adjud, într-o noapte vijelioasă și sumbră. Făceam parte, ca ofițer de rezervă din DIVIZIA XI, condusă de generalul Ernest Broșteanu și aparțineam Regimentului 43/59 în fruntea căruia a murit eroina neamului, Ecaterina Teodoroiu. În prima parte a războiului – își amintește fostul locotenent – fusesem rănit de un glonte ”dum-dum” în plămânul stâng, iar apoi, după vindecare, îmbolnăvindu-mă și de tifos exantematic și fiind foarte slăbit, am fost detașat la DIVIZIA A III-a, condusă de generalul Mărgineanu, (Alexandru Mărgineanu – n. ns.) care lupta pe frontul din Munții Vrancea și bătuse armata germană la Mărăști. Ca ofițer originar din Iași, am fost trimis cu o corespondență secretă, de o importanță deosebită, la generalul Eremia Grigorescu, Comandantul Armatei a I-a care-și avea cartierul său la Iași. După o zi lungă de drum prin păduri și prin cărări troienite, am ajuns seara în gara Adjud, care era înțesată de trenuri și soldați. Plecările trenurilor erau neregulate iar unele – secrete. Cu greu am găsit vagonul curier, bine păzit de sentinele. Un plutonier major energic mi-a indicat compartimentul special rezervat, prevenindu-mă că în conformitate cu ordinul special ce a primit de la Corpul de Armată, nu am dreptul să primesc în compartiment pe nimeni, oricine ar fi și orice grad ar avea. Am rămas contrariat de atâta strășnicie a pazei secretului din plicul ce mi se încredințase, dar în armată ordinul se execută. Întreg vagonul era închis, iar pe culuar (sic!) o santinelă păzea strict consemnul ce i se dase de (către) plutonier. Viscolul șuiera afară, vagonul era înghețat, iar eu, învelit strâns în manta și ghemuit într-un colț al băncei (sic!), obosit, ațipisem în așteptarea plecărei” (sic!). (ibidem, loc. cit. p. 2)
LASĂ-MĂ SĂ STAU PE SCARĂ
Dar această așteptare a tânărului locotenent, această liniște atât de bine venită după o zi petrecută prin viscol și troiene, a fost întreruptă de un schimb de glasuri care avea loc la una dintre ușile vagonului. Un glas blând, rugător, era acoperit, întrerupt energic de un altul, amenințător și ferm. Trezit din așteptarea și liniștea care-l trăgeau la somn, tânărul locotenent a ciulit urechea. ”Deodată – scrie el – în bezna nopței (sic!) mă trezesc zgomote înfundate și văicăreli surde. Prin geamul înflorit de gheață abia se mai zărea pe peron forfota de lume care, disperată, își căuta un locușor în tren. Vagonul în care eram începuse să scîrțâie, să se legene și se simțea că cineva urcase pe scară. O voce rugătoare de afară se adresa sentinelei dinlăuntru: ”Lasă-mă să stau pe scară, camarade. Merg la Iași și vin de la un spital de răniți”. (subl. ns.) ”Santinela neînduplecată, – scrie mai departe fostul locotenent – striga la cetățean să se dea jos de pe scară, că ”nu e voe”, iar în executarea strictă a ordinului ce avea, înjura de mama focului pe cetățeanul ce stăruia în ruga lui. Am auzit apoi deschizându-se ușa vagonului și o îmbrânceală urmată de vaete”.
DĂ-TE ÎNAPOI CĂ BAG BAIONETA ÎN TINE!
Desigur, soldatul care era de pază, își făcea datoria. El respecta ordinele primite de la plutonierul său. Autorul nu ezită să consemneze amenințarea soldatului: ”Dă-te înapoi că bag baioneta în tine. De ce nu înțelegi de vorbă?” (subl. ns.)– striga santinela”. Dar, de partea cealaltă, vocea calmă, rugătoare, continua, stârnind atenția tânărului locotenent. O voce pe care n-avea s-o uite niciodată și o rugăminte pe care o reproducea întocmai, după mai bine de patruzeci de ani de când o auzise: ”Fii mai omenos, camarade, că sînt un om bun și tot din popor ca și dumneata” – (subl. ns.) notează Adrian C. Brudariu. În acest punct al ”dialogului” dintre cei doi – soldatul și ”cetățeanul” – tânărul locotenent se smulge din culcușul său auster și înghețat, decis să intervină. ”Spre a curma conflictul violent ce putea depăși măsura – scrie fostul locotenent – m-am sculat și m-am dus spre ușa vagonului. Santinela, potolită, aștepta aprobarea mea. ”Să trăiți ”DONLE” (sic!) locotenent, avem ordin să nu lăsăm la acest vagon pe ”țivili” nici pe scară. ”Țivilul” spune că vine de la un spital și are o diblă subsuoară” – a precizat soldatul. ”Cetățeanul – scrie autorul – auzind convorbirea noastră, mi se adresă: ”Domnule ofițer, dați-mi voe (sic!) să merg pe scară. Aștept de două zile plecarea unui tren spre Iași și puterile mi-s sleite. Trebuie să ajung neapărat la Iași”. ”Figura solicitantului mi se părea cunoscută. Deschizând ușa vagonului am rămas uluit!” – notează Adrian C. Brudariu.
SUNT GEORGE ENESCU – VIN DE PE FRONT
În fața sa se afla George Enescu, tânărul muzician român care singur, sau împreună cu alți artiști, ”bătea” orașele Moldovei, cântând pentru răniții din spitale sau în mici concerte de binefacere organizate de Crucea Roșie. Acum se afla la Adjud și era musai să ajungă la Iași. Era tare grăbit. De două zile spre Iași nu plecase niciun tren și era dispus să meargă oricum, fie și pe scară! Era noapte. Era ger. Dar el trebuia să ajungă la Iași. Momentul de surpriză va fi fost repede curmat, întrucât neobișnuitul ”oaspete” s-a grăbit să se prezinte: ”Sînt George Enescu și vin de la un spital de răniți din preajma frontului. Contribui și eu cu ce pot, ca să alin suferințele ostașilor. Îngădui-ți să merg pe scară”. (subl. ns.) ”Profund tulburat – scrie Adrian C. Brudariu – întind mâna Maestrului și-l urc în vagon. ”Vă cunosc Maestre Enescu, veți merge cu mine la Iași” – îl asigură el pe oaspete. Impresionat, probabil, de situația neobișnuită în care se afla, aceea de a fi ”face-to-face” cu marele artist, tânărul locotenent va fi uitat de ordinele aspre. El își privea oaspetele cu atenție, fericit, poate, de ocazia pe care soarta i-o hărăzise. De a-l vedea pe marele artist atât de aproape, de a-i întinde o mână într-o împrejurare limită, de a-l feri de riscul de a merge pe scară, bătut de viscol și ars de ger. Iar oaspetele stătea în fața lui, cu vioara sub braț. Era o ipostază pe care Adrian C. Brudariu avea s-o țină minte toată viața. După aproape patruzeci de ani, fostul locotenent scria: ”Ca pe o comoară scumpă, maestrul strângea sub braț prețioasa lui vioară”.
DAR SOLDATUL NU ȘTIA CINE ERA ”ȚIVILUL”
Dar, soldatul-țăran, santinela, n-avea cum să înțeleagă bucuria și emoția locotenentului. El știa una și bună, că ordinul pe care-l primise fusese încălcat chiar sub ochii lui și că pentru asta el purta răspunderea, avea să fie chemat la ”ordin”, să ”raporteze” și să-și primească pedeapsa, cea mai rea fiind aceea de a fi trimis pe front, în ”linia întâi”. Spaima pentru ceea ce ar fi putut să fie i se citea în ochi. Iar acest fapt nu va fi scăpat tânărului locotenent. ”Santinela – scrie Adrian C. Brudaiu – contrariată și mustrătoare, se frământa în jurul meu. Ca să-l liniștesc îi spun: ”Camarade, Maestrul George Enescu, este cel mai mare muzicant al poporului nostru. Este o glorie a neamului. Nu-l putem lăsa să moară de frig pe scară”. Dar pentru tânărul soldat, venit din cine știe ce sat pierdut printre obcinele Moldovei, sau din sud, de prin Oltenia sau Bărăgan, numele lui George Enescu nu-i spunea nimic. Sau aproape nimic. Cu siguranță el auzea pentru prima dată, atunci, în seara aceea, acest nume: George Enescu. Însă, el observase ceva neobișnuit pentru locul în care se aflau toți trei: că musafirul nepoftit ținea sub braț o ”diblă”, una la fel cu aceea pe care o ținea pe umăr, sub falcă, lăutarul din sat, atunci când cânta pe la nunți și botezuri. Iar această ”diblă” îi va fi mărit și mai mult suspiciunea. Ce căuta acest om cu ”dibla” sub braț, noaptea, într-un tren militar, și încă la vagonul-curier? El știa una și bună: că aici nu avea voie să intre nimeni în afară de ofițerul trimis special. Mai ales un ”țivil”! Așa încât, își adună tot curajul și-l înfruntă pe ofițer, re-amintindu-i ceea ce acesta părea că uitase: ”Dar avem ordin strict ”DONLE” locotenent” – obiectă santinela.” ”Știu, camarade, ai dreptate, dar vezi, ordinele se execută și cu puțină omenie”.
EU RĂSPUND
Însă apelul la ”omenie” făcut de tânărul locotenent nu-l impresionă pe ostaș. El îl avertiză pe ofițer: ”Răspundeți D-voastră ”DONLE” locotenent” – și-i strecură acestuia bănuiala care-i rodea lui liniștea: ”Dacă e cumva vr-un (sic!) șpion?” Dar, tânărul locotenent a rămas neclintit în decizia sa de a fi în noaptea aceea gazda muzicianului român. E drept, era un vagon-curier într-un tren militar, cu ferestrele atât de înghețate încât nu se vedea nimic afară. Era frig. Dar oricum, era mai bine decât afară, pe scară, în noapte și ger. Gândul acesta va fi fost suficient pentru ca tânărul locotenent să răspundă ferm, bărbătește: ”Eu îmi iau răspunderea, camarade. Îl cunosc pe Maestrul Enescu de mulți ani. Fii liniștit. Cheamă-l pe Dl. Plutonier”. ”Ostașul – scrie Adrian C. Brudariu – vădit contrariat, strigă la altă santinelă de pe peron ca să-l caute pe șeful său. Între timp am condus pe Maestrul Enescu în compartimentul meu, urmând ca să conving pe plutonier să fie de acord cu această călcare de consemn. Viu mișcat – scrie Adrian C. Brudariu – Maestrul spuse: ”Nu vreau să aveți neplăceri din cauza mea, Domnule locotenent. Ași fi tare mulțumit să mă lăsați să merg până la Iași pe culuar ”(sic!) (subl. ns.). Dar tânărul locotenent respinse imediat propunerea oaspetelui său: ”Nu se poate Maestre. Geamurile sînt sparte, gerul e mare, în picioare nu puteți rezista o noapte. Vă periclitați viața”.
VREAU SĂ VĂD CINE MĂ VA PEDEPSI
Și pătruns de noblețea gestului său, sigur că superiorii săi vor avea și ei aceiași noblețe, aceiași înțelegere față de situația în care se afla muzicianul român, tânărul locotenent, adăogă cu tot curajul: ”Vreau să văd cine mă va pedepsi, pentru un gest de omenie față de Maestrul Enescu. Atât Comandantul Diviziei mele, generalul Ernest Broșteanu, cât și generalul Mărgineanu (Alexandru Mărgineanu – n. ns.) care m-a trimis, sînt oameni înțelepți”. (subl. ns.) ”Nu mă îndoesc (sic!), replică Maestrul, mai ales că pe generalul Broșteanu îl cunosc personal, îmi este prieten, iar eroismul său din luptele din Dobrogea, unde a căzut străpuns de gloanțe în plămân, i-a adus stima și admirația tuturor. Totuși, insist să nu vă complicați călătoria cu prezența mea în compartiment. Desigur, sînteți obosit și prefer să merg pe culuar” (sic!). ”Nu Maestre, îmi iau răspunderea, vă rog luați loc”.
PLUTONIERUL – GREU DE CONVINS
”Între timp – povestește mai departe Adrian C. Brudariu – apare și plutonierul la ușă, dar nu intră. Mă ridic și mă duc pe culuar (sic!) ca să-i explic despre ce este vorba”. Dar nici plutonierul nu era mai puțin ferm decât fusese santinela . Cu atât mai mult cu cât, fiind superior în grad santinelei și răspunderea pe care o avea era mai mare. La fel era și suspiciunea sa, pe care nu se sfia s-o comunice tânărului ofițer. ”Plutonierul – scrie Adrian C. Brudariu – se lasă greu convins. El știe una și bună: Ordinul Superior”. Tânărul locotenent este avertizat de plutonierul din fața sa, un bărbat mai în vârstă, mai ”pățit”, cum avea el să spună ofițerului. Ferm pe poziția sa, el recurse la ultimul argument pe care-l credea redutabil: ”Dacă, cumva, adormiți? Dacă se întâmplă vre-o (sic!) nenorocire?” – scrie Adrian C. Brudariu, reconstituind momentul, după mai bine de patruzeci de ani. Însă, tânărul locotenent era neînduplecat. Pentru nimic în lume nu l-ar fi lăsat pe oaspetele său pe ”culuar”, așa cum ceruse rugător oaspetele său, iar afară din vagonul-curier – nici atât. Învins de încăpățânarea ofițerului, plutonierul încheie scurt și, oarecum amenințător, dialogul cu trimisul special militar. ”Eu mi-am făcut datoria, v-am prevenit”. Dar nici ”ultimul cuvânt” al plutonierului nu schimbă decizia ofițerului. Acesta, îl îndemnă pe plutonier să fie liniștit asigurându-l că răspunderea era a sa și numai a sa! ”Fii pe pace – îi răspund. Îmi iau singur toată răspunderea”. Necăjit – scrie mai departe fostul locotenent – plutonierul îmi spune: ”Mă siliți să vă patrulez toată noaptea și să vă păzesc. Am văzut multe în viața mea, căci sînt mai bătrân ca D-voastră. N-ași vrea să pătimim amândoi”. ”Nu avea nici-o grije Domnule Plutonier, răspund numai eu pentru călcarea consemnului”.
LACRIMA DE SUB PLEOAPE
”Nemulțumit și străfulgerând cu privirea pe oaspele (sic!) meu – scrie autorul – plutonierul m-a salutat, s-a retras cu hotărârea de a mă veghea. Rămas singur cu Maestrul Enescu, după ce am închis ușa și cu cheia, i-am explicat: ”Își fac datoria conștiincios, bieții noștri ostași țărani. Ei sînt sarea pămîntului. Noi ceilalți, sîntem mai slabi și avem menajamente. Dar, când ei ne iubesc și prind încredere în noi…..putem face cu ei minuni. Sacrificiul vieții nu intră în cumpănă la ei. Dacă își iubesc comandanții merg și în foc pentru ei”. Maestrul – scrie Adrian C. Brudariu – m-a prins emoționat de braț, în semn de aprobare. Apoi mi-a strâns mâna cu amândouă mâinele (sic!) sale, în semn de caldă recunoștință. În geana ochilor îi străluceau câteva lacrimi. (subl. ns.) M-a privit apoi, ca dus pe gînduri, iluminat, parcă, de-o priveliște interioară, din care nu-i venea să se mai trezească” (ibidem, loc. cit. p. 3)
ERA FRIG ÎN VAGONUL-CURIER
Acum că lucrurile fuseseră cumva limpezite, cei doi militari (santinela și plutonierul) fiind convinși că tânărul ofițer își luase întreaga răspundere pentru primirea în vagonul-curier a unui ”țivil” și că ei vor fi scutiți de orice muștruluială (sau pedeapsă) din partea superiorilor lor, cei doi bărbați – ofițerul și muzicianul – se puteau gândi la ceasul de odihnă pe care-l meritau. În compartimentul din vagonul-curier, în care era frig iar geamul albit de florile stranii ale gerului, s-a așternut liniștea. ”Ne-am așezat pe aceiași bancă – scrie Adrian C. Brudariu – și ne-am apropiat unul de altul ca să ne încălzim. Santinela bocănea pe culuar (sic!) ca să se mai încălzească și el (sic!) dar și ca să ne amintească prezența și vegherea lui. (subl. ns.) După vre-o (sic!) jumătate de oră, trenul s-a pus în mișcare cu greu, scîrțîind din toate încheieturile. Legănatul vagonului, trepidațiile roților, parcă ne mai dezmorțeau oasele” (ibid. loc. cit.) Cum a decurs ”călătoria” celor doi bărbați pe care o împrejurare gravă – impusă de război – îi aruncase față în față, într-un tren militar, într-un vagon-curier, destinat numai celor ce aveau misiuni secrete? Citiți episodul următor din mini serialul: GEORGE ENESCU – CENZURAT. O noapte în vagonul-curier al unui tren militar (3) Citiți!
