În acea vară neobișnuită a anului 1914, în acel august năucitor, când a izbucnit primul război mondial, prințesa Maria Cantacuzino (devenită mai târziu, Enescu, în urma căsătoriei sale, târzii, cu marele muzician român, George Enescu) se afla în Franța, împreună cu soțul ei, pe atunci Mihail G. Cantacuzino, și cei doi copii ai lor, Alice și Constantin (Bâzu), viitorul pilot de elită al României în anii celui de al doilea război mondial).
VACANȚĂ PE COASTA NORMANDĂ
Potrivit cutumelor moștenite din tată-n fiu, familia lui Mihail G. Cantacuzino își petrecea vacanțele nu numai la moșii, în casele vechi boierești, încărcate de mobile ”stil”, de colecție, înnobilate cu biblioteci impozante, cu cărți și documente valoroase, unele în ediții ”princeps”, ci și în străinătate, în Italia, Franța, mai rar în Austria și Germania (căci șeful familiei, prințul Mihail G. Cantacuzino era un francofil convins), în locații exclusiviste, departe de tumultul vieții mondene din marile metropole, dar nu atât de departe încât să facă imposibile escapadele în cluburile de noapte ori alte locuri de pierzanie, sau de contacte cu cercurile mondene, politice sau de afaceri. Căci Mihail G. Cantacuzino, era în acei ani, un important om politic, unul dintre fruntașii Partidului Conservator, cu funcții înalte în sistemul politic și administrativ al României. Fusese primar al Bucureștiului, între anii 1905-1907, deputat al Partidului Conservator, Ministru al Justiției în anii 1910 – 1913, și apoi, într-un mandat scurt, început în decembrie 1914, din nou, Ministru al Justiției. Datorită locului său în aristocrația românească, a abilităților sale politice, culturii și studiilor sale de Drept efectuate la înalte școli pariziene, el avea să se mențină în prim planul politicii românești și după război (primul război mondial), fiind acceptat ca membru în Guvernul de Uniune Națională, format și condus de către Ion. I. C Brătianu în anii 1916-1918. Dar, în august 1914, Mihail Cantacuzino era în Franța, unde plecase pentru obișnuita vacanță de vară a familiei. Acum, ”familia”, prințesa Maria – Maruka, cum era ea alintată în cercurile apropiate – și cei doi copii, Constantin și Alice, se aflau în Normandia, în nordul Franței, aproape de Ocean, într-o vilă liniștită, în Bois–de–Cise, situată nu departe de plajă. Era ”un Conac vechi și minunat, ceva mai retras de Mare, înconjurat de copaci și pajiști” – avea să scrie prințesa mai târziu în Amintirile sale (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p.289).
PYNX ERA UN BĂRBAT FERMECĂTOR ȘI BLÂND
La ”Conacul” francez de pe coasta normandă, vilegiaturiștii români aduseseră cu ei, de acasă, din România, bagaje (multe), un personal de deservire numeros (bona, bucătar, cameriste, institutoarea copiilor, etc.,) și obiceiurile, cutumele unui stil de viață aristocratic. Primeau musafiri și, în mod regulat, se țineau serate muzicale. Aici se asculta muzică – de la Beethoven la Wagner. Se cânta la pian, la vioară, etc., Iar protagonistul acestor ”serate”, cel care le susținea – ca pianist sau violonist – era, nimeni altcineva decât tânărul muzician român, George Enescu. Atât de frecventă era prezența sa la Conacul normand din Bois-de-Cise, încât el era perceput – cum avea să scrie Maruka în Amintirile sale – ca fiind unul ”de-ai casei”. Dotați cu un spirit de observație ascuțit și ajutați și de un instinct nativ de gelozie, pe care băieții dar și fetele îl nutresc față de bărbații care se apropie ”prea mult” de mama lor, Alice și Constantin, intuiseră de ce venea atât de des în casa lor, chiar și în vacanță, în Franța, la Conacul din Normandia, tânărul muzician. Cu toate astea, deși nu-l iubeau (și nu-l vor iubi niciodată) îl acceptaseră. Căci ”Pynx”, cum îl alinta pe oaspete Maruka, era un bărbat frumos, fermecător și blând. Era greu să nu te simți bine în preajma lui. Iar când cânta era mai mult decât seducător. Te vrăjea! ”Pynx” nu mai era un musafir ci, aproape, ca un membru al familiei. Tot așa era perceput ”Pynx” și de către ceilalți ”oameni din casă” – femei și bărbați – ce făceau parte din personalul (numeros) de deservire al ”familiei”.
SECRETUL LUI POLICHINELLE
Din cu totul altă perspectivă era privit ”Pynx” de către șeful familiei, Mihail G. Cantacuzino. Bărbat (încă) tânăr, școlit, umblat prin lume și devenit un om de succes, înzestrat – și el – cu un farmec masculin deosebit, și cu o atracție nativă pentru sexul frumos (gurile rele ziceau, pe față, că era afemeiat) – Mihail Cantacuzino intuise motivul real al prezenței frecvente a tânărului muzician în casa sa, chiar și atunci când se afla în vacanță, într-un Conac, situat, undeva pe o plajă normandă. Acest ”motiv” pe care cei doi – Maruka și Pynx – se străduiau să-l păstreze ascuns, să-l trăiască în taină, era, pentru Mihail Cantacuzino precum secretul lui Polichinelle! El era la curent cu ”trăirile” capricioasei sale soții, nu-i scăpaseră, desigur, privirile (mai exact ocheadele) pe care cei doi, Maruka și muzicianul și le aruncau la masă, ”la cafea” sau în salonul de muzică. Iar plimbările nocturne ale celor doi pe aleile Conacului normand spuneau totul. Dar, cum avea și el, propriile sale ”trăiri”, sau mai bine zis aventuri extraconjugale, unele scandaloase, precum a fost relația cu Nelli, sora propriei sale soții, se făcea că nu știe nimic, ”închidea ochii”, pentru a-și apăra libertatea de care avea nevoie pentru a trăi după placul inimii și al temperamentului său. Acest stil de viață, duplicitar și aventuros, avea să-i aducă sfârșitul într-un grav accident de automobil, provocat – se spune – de tensiunile (certurile) între cele două ”doamne” (de consum) cu care călătorea de la București la Sinaia și care-și disputau întâietatea la inima (și cu siguranță și la buzunarul) distinsului aristocrat. Acest eveniment tragic avea să se petreacă mai târziu, în vara anului 1928, cu consecințe profunde asupra destinului prințesei, al celor doi copii, Alice și Constantin, și chiar asupra evoluției iubirii secrete dintre Maruka și tânărul muzician, George Enescu. Căci moartea lui Mihail G. Cantacuzino avea să aducă Marukăi libertatea de care avea nevoie pentru a-și duce (în văzul lumii) iubirea sa (vijelioasă) pentru mai tânărul muzician, avea să pună capăt unui mariaj compromis, rumorilor și clevetirilor din saloanele mondene și din familie. Acum însă, era vară, se aflau în vacanță, aproape de Ocean, nu departe de Paris, într-un Conac vechi, liniștit, cu pajiști și alei umbroase. La masă se dezvoltau dialoguri, uneori controverse, apoi, se asculta muzică și în final, se făceau plimbări pe alei, în aerul parfumat al nopții. Familia (mai puțin personalul de serviciu care trudea din greu) se afla în acea stare de grație, de mulțumire, de liniște, pe care numai un loc precum cel în care se aflau, Conacul de pe coasta normandă, din sătucul Bois-de-Cise, le poate crea. Dar, această stare de liniște, de detașare de tumultul grijilor de acasă, din România, avea să se curme în mod intempestiv, punând pe jar pașnicii vilegiaturiști români din Conacul de pe coasta normandă a Franței. De ce? Ce se întâmplase? Citiți episodul următor din mini serialul: GEORGE ENESCU INFIDEL (2) Parisul sub aripa războiului. Citiți!
