EU, Elis. Petreanu, într-o zi de august a anului 2017, într-o escapadă fulger la Balcic, fostul Palat al Reginei Maria. În spate Marea albastră – atât de iubită de frumoasa Suverană a românilor! Dar….și de mine!
DRACUL M-A PUS!
N-am reușit s-o conving pe Anca! Argumentele mele, cum că nu mai țin minte, sau că implicarea mea, ca reporter, fusese una modestă, de rutină, limitată la materiale cu caracter informativ, bla., bla., n-au fost luate în seamă. ”Dracul m-a pus” – îmi ziceam cu obidă, când eram ”în focuri”. Alergam dimineața, la prima oră la Biblioteca Academiei Române, și pe urmă, în autobuze aglomerate, la redacție, undeva, la mama dracului, afară din oraș, dincolo de Fântâna Miorița, după Podul Băneasa, unde se afla sediul Televiziunii unde lucram, prelungindu-mi astfel, ziua de lucru la peste 10 -11 ore! Mdaaaaaaaa! Fusesem – ca jurnalist, dar și ca participant la unele concerte – la prima ediție a Festivalului George Enescu din septembrie 1958. Pentru Anca Grădinaru, o jurnalistă tânără, dezvăluirea acestui fapt a fost șocantă întrucât de la consumarea acelui eveniment – trecuse mai bine de o jumătate de secol! De aci mirarea și nedumerirea ei. Parcă o aud: ”Cuuuuum? Ați fost Dvs. la prima ediție a Festivalului George Enescuuuuuu?” Și, răspunsul meu – firesc și, cumva, năucitor, pentru ea: ”Da, am fost!” A urmat un dialog. Și astfel la îndemnul ei – am intrat în acel timp: prima ediție a Festivalului George Enescu: septembrie, 1958. Un timp al tinereții mele. Și i-am oferit (atât cât am putut, atunci) povestea. De fapt, câteva povești. După mintea mea! Am scris despre interviul acordat de Yehudi Menuhin, în trenul Curtici-București, colegei mele de la ”România liberă”, Eva Molho; despre pianistul chinez Li Min Cean, câștigătorul Premiului I la Concursul de interpretare, care, datorită performanței sale artistice a uimit juriul și a fost considerat a fi revelația Concursului și a Festivalului. Și am mai scris, despre marele eveniment, surpriza surprizelor, care fusese ținut secret, el nefiind consemnat în Afișul-program al Festivalului, Dublul Concert de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin și David Oistrach, doi mari artiști care, prin prezența lor la București, onoraseră amintirea și prețuirea pe care o purtau marelui muzician român. Subiectul mi s-a părut fabulos. Cei doi mari artiști îl cunoscuseră în mod direct pe George Enescu. Yehudi Menuhin, studiase cu marele artist și rămăsese discipolul său cel mai drag și mai apropiat. Cântau împreună, scoteau discuri, își scriau. David Oistrach, îl cunoscuse, și el pe marele muzician român, îi cunoștea performanțele interpretative și creația componistică. Cântaseră împreună chiar Dublul Concert de Bach, în 1946, la Moscova. Acum, îl cânta la București, împreună cu discipolul marelui muzician român, Yehudi Menuhin. Din multitudinea evenimentelor Festivalului am făcut această selecție, după capul meu, cum se spune. Anca Grădinaru n-a avut nicio obiecție. Nu știu ce a făcut cu emisiunea. Dar, a publicat pe blogul ei textele mele sub un titlu generic CRONICI, însoțite de o scurtă introducere în care se spunea că am fost jurnalist la ”România liberă” și că am avut prilejul (norocul?) de a participa la prima ediție a Festivalului George Enescu. Și, astfel, m-am trezit că făcusem ceea ce până atunci nici nu visasem: intrasem în blogosferă.
PRESA – ARHIVA VIE!
Nu m-am hazardat să scriu bazându-mă doar pe amintiri. Activitatea îndelungată de jurnalist (20 de ani) și apoi, aceea de cercetător științific privind istoria contemporană a României, (alți 20 de ani) mă învățase că, înainte de a scrie ceva – orice – este necesară o documentare. Așa a fost și acum. Îmi era necesară o documentare, cât de cât. În primul rând atât cât să intru în atmosfera acelor zile. În plus, la Festival participaseră numeroși artiști străini, prieteni sau colaboratori ai lui George Enescu, care veniseră fie ca artiști pe podiumul de concert, fie ca membri ai celor trei secțiuni ale Juriului Concursului de interpretare. Și, mai erau și numele concurenților, mulți, veniți din toată lumea. Unii erau pentru prima dată în România, alții, foști elevi ai marelui muzician român. Cu nume fel de fel! Transcrierea lor corectă era o obligație elementară. Apoi, mai erau ff multe date, concerte, recitaluri, cronici, declarații, interviuri, reportaje, etc., etc., Festivalul era – nu în mintea mea, nu în amintiri ci în paginile gazetelor. Atâtea câte erau. Puține – dar erau. Căci, în acele zile, ele erau focusate pe acest eveniment! O cercetare de arhivă ar fi fost imposibilă. Mi-ar fi luat mult timp, și nici nu știam dacă Arhiva Comitetului de organizare a Festivalului va fi fost declasificată. Despre Arhiva Ministerului Culturii știam, dintr-o altă împrejurare, că se afla – încă – sub obroc. Așadar, ce-mi rămânea? Presa! ARHIVA VIE. Arhiva vie la care și eu, ca jurnalist al unei redacții de actualități din cadrul Radiodifuziunii Române (în anii 1950-1955) și, mai apoi al unui ziar cotidian, ”România liberă”(1957-1967) trudisem din greu. Mi-am prelungit ziua de lucru. Diminețile mă duceam câteva ore la Biblioteca Academiei Române și răsfoiam gazetele care apăruseră atunci la București. Îndeosebi ”România liberă” – ziarul meu. A fost un exercițiu încântător. Și folositor!
AM RETRĂIT ATMOSFERA ACELOR ZILE
Am retrăit atmosfera acelor zile! M-am regăsit în unele evenimente. Mi-am recitit știrile și notele informative publicate – unele fără semnătură – despre pregătirile pentru Festival. I-am revăzut – imaginar – pe colegii mei de la ”România liberă” – Eva Molho, reporter și Alfred Hoffman, cronicar muzical – acreditați la Festival. Am citit cu nesaț și cu o curiozitate nouă (căci le citisem și atunci, în 1958, la data apariției), reportajele, interviurile publicate de Eva Molho, pe care o apreciam și o admiram (în taină) pentru reușitele ei publicistice și pentru comportamentul ei, îndrăzneț, dezinvolt. Am recitit articolele lui Alfred Hoffman, cronicarul muzical al ”României libere”. Erau prompte, echilibrate și numeroase, încât, citindu-le și observând cât de mult a publicat și cât a fost de prezent, aproape peste tot, m-am întrebat dacă n-o fi avut vreo clonă sau, dacă nu cumva, publicase sub semnătura sa și articole scrise de altcineva (?????). Deși – la cât era de onest, de profesionist, și de orgolios (un orgoliu bine pitit sub o atitudine modestă, cuviincioasă) nu cred că și-ar fi permis o asemenea obrăznicie. Curând – cu puțină imaginație – aveam să constat că își găsise un pseudonim: Horia Albulescu. Așadar, clona era chiar el! Am citit cu un interes deosebit articolele, reportajele și interviurile lui Ilie Bâlea (unul dintre cei mai importanți muzicologi din Cluj, profesor în învățământul muzical universitar clujean, director și regizor inovator al unor spectacole de operă) trimisul special al prestigiosului săptămânal ”Tribuna” de la Cluj! N-am fost mânată de ideea năstrușnică de a face o istorie a Festivalului, o cronologie, etc., Ar fi fost imposibil întrucât Festivalul bătea la ușă. Septembrie era aproape. Și, astfel, cum se spune, mi-am suflecat mânecile. Mi-am concentrat atenția asupra unor momente de vârf ale Festivalului. Am făcut o selecție. Și am scris. Cu sufletul la gură – cum se spune în lumea presei. Ce a ieșit? Of, Doamne! Nu mă întrebați! Citiți episodul următor al acestui mini serial intitulat: DEBUTUL MEU ÎN BLOGOSFERĂ. SEPTEMBRIE, 2013. (4) Am scris la bătrâna mea mașină….
