La Sala Palatului, într-o seară cu muzică din cadrul unei noi ediții a Festivalului George Enescu, Ediția a XXII-a, 1-8 septembrie, 2015
O DESTĂINUIRE
Au trecut de atunci 12 (doisprezece) ani. Într-adevăr. Așa cum a menționat Vlad Petreanu în nota publicată pe BLOGUL său : Petreanu.ro (vezi episodul anterior) Anca Grădinaru, căuta un martor ocular. Iar acel martor ocular, se afla la doi pași de ea, sub același acoperiș, în aceiași redacție. Eram EU – Elisabeta Petreanu! În acel an, 2013, la București, avea loc o nouă ediție a Festivalului George Enescu, Ediția a XXI-a, (1 – 28 septembrie, 2013). Eu, eram Coordonator al Arhivei Video a Redacției de Știri Antena 3. Aveam în spate ani mulți de activitate. Iată: reporter și redactor la Radiodifuziunea Română, în anii 1950-1955, apoi la ”România liberă”, în anii 1957-1967, la revista Magazin istoric, în anii 1967-1971, adică aproape 20 de ani în presa audio și scrisă. Și, după aceea, alți aproape 20 (1971-1990) ca cercetător științific al istoriei contemporane a României. După 40 de ani de activitate neînbtreruptă – acum, lucram din nou. De data asta, în Arhiva video a unei Redacții de știri TV. Un domeniu nou. Fascinant. O activitate dinamică, inedită pentru mine, cu mari exigențe și răspunderi. O activitate unde, ce bizar – sau, ce firesc – îmbinam, principii, metode și deprinderi dobândite în cele două domenii de activitate din tinerețe: jurnalistica și cercetarea. Mă reinventasem – cum se spune. Învățasem ceva nou, deosebit de ceea ce făcusem până atunci, dar care, îmi oferea teren pentru a pune în valoare experiența mea anterioară. Și, în pofida vârstei mele venerabile, mă simțeam bine printre oamenii tineri cu care lucram. Ritmul redacției, evenimentele, surprizele, momentele tensionate de breaking-news, îmi picau – totdeauna – bine. Mă regăseam, desigur, cu particularitățile de rigoare, întrucât activitatea mea anterioară avusese loc în perioada dictaturii comuniste, iar ACUM eram într-o redacție de televiziune, într-un alt timp istoric, într-o lume liberă. Eram în elementul meu. Îmi plăcea. Nu aveam complexul vârstei mele. Vârsta, era ultimul lucru la care mă gândeam! Viața mea curgea cu EI, cu oamenii tineri ai redacției și ritmul meu era ritmul în care trăiau EI. Noapte și zi.
UN MARTOR OCULAR
Anca Grădinaru, unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști români, reporter și redactor la numeroase publicații de top din România post-decembristă, reporter de Radio și Televiziune, deținătoare a câtorva premii APTR pentru reportajele sale consacrate unor subiecte incomode sau ”tabu”.
Într-o zi, era în august 2013, a venit la Secția Arhivei Video a Redacției de Știri, Anca Grădinaru. Era unul dintre reporterii redutabili ai redacției. Cu o îndelungată activitate în redacțiile unor publicații de elită și cu câteva premii APTR, avea o cotă bună în redacție și în breaslă. Acum, lucra în Redacția REPORTER SPECIAL, o redacție adiacentă Redacției de știri, o redacție care întrunise câțiva dintre reporterii pasionați de investigații incomode, riscante, gata să ia ”de coarne” subiecte complicate, cu trimiteri subterane și interese mafiote, și cu consecințe bine ascunse de ochiul public. Anca venea des la Arhiva Video, în căutarea unor imagini pe care le folosea cu încredere pentru mesajul lor – uneori devastator – întrucât constituiau argumente indubitabile, servind de minune cunoscuta sintagmă: ”o imagine cât o mie de cuvinte”. O iubeam, o admiram și îmi plăcea că încredința Arhivei Video emisiunile realizate de ea, (unele onorate cu premii APTR) cât și imaginile neprelucrate – bruturile – cum se spune în limbaj tehnic. Cu experiența mea de cercetător al istoriei contemporane le apreciam ca fiind valori pentru mai târziu. Nu știu dacă EA știa. Dar eu ȘTIAM. În ziua aceea căuta imagini despre edițiile anterioare ale Festivalului George Enescu, îndeosebi despre prima ediție. Din nefericire, erau puține, scandalos – sau dureros – de puține. Era, cumva firesc, întrucât Arhiva noastră era a unei Televiziuni tinere, lansate la puțin timp după evenimentele din decembrie 1989. Cu siguranță situația va fi fost altfel la Televiziunea ”bătrână” – adică la TVR. Dar imaginile de acolo, acum, după decembrie 1989, aveau un alt regim, inspirat și bazat pe principiile economiei de piață. Se vindeau. Și, pentru a le avea, era nevoie de bani! Mulți! În valută. N-a fost prea încântată că Arhiva Video a Redacției de Știri nu avea imaginile căutate de ea. Nici eu, căci îmi dădeam seama că sărăcia sau lipsa imaginilor necesare o împingeau la schimbarea conceptului editorial al emisiunii pe care o pregătea. ”Uffffffffffff” – a conchis ea cu năduf! ”Fără imagini”…. Era, cumva, dezamăgită, încurcată, aproape furioasă! O înțelegeam. Am privit-o cu empatie. Ca fost jurnalist știam ce înseamnă să-ți ”cadă” un subiect. O luai de la capăt cu toate cele. ”Mi-ar fi fost bun măcar un martor ocular” – a zis ea, gata să plece. Desigur, ar fi fost bine! Umplea golul. Măcar sonor. Atunci, ca să zic așa, ”mi-a picat fisa”. M-a luat gura pe dinainte. Și, nici azi nu știu, de ce dracului m-am băgat în asta! Nu mai bine tăceam? Ea, ar fi plecat, ducându-și în gând amărăciunea și neîmplinirea, căutând alte formule pentru subiectul ei, Eu, aș fi rămas cu grijile mele – că erau destule! Și gataaa…. Dar, dracul m-a pus? ”Un martor ocular? – am întrebat-o. Și, în secunda doi, am adăugat: ”un martor ocular se află chiar în fața ta”. ”Cuuuuuuum?” – a întrebat ea mirată! Și s-a apropiat de masa mea de lucru, privindu-mă în ochi. ”Ați fost Dvs. la prima ediție a Festivalului George Enescu?” I se părea aproape imposibil! Nu știa cât eram de…..bătrână! Deh, aveam o bună moștenire genetică!
SURPRIZA DIN PLICUL UNUI ANONIM
Trecuseră de atunci peste 50 (cincizeci) de ani! Și m-a privit, mirată, neîncrezătoare! ”Da, – i-am răspuns. Ca reporter”. Și, din nou, ca să mă dau ”grande”, dehhhhh, căci, știți cum se spune: ”prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul”, am adăugat: ”Și…mai mult decât atât”! Ea m-a privit din nou. Mirată! Oare ce putea fi mai mult decât să fi fost reporter la prima ediție a Festivalului George Enescu? ”Adică?” – a întrebat ea, curioasă și oarecum intrigată! Nu mai puteam să tac, așa încât i-am explicat: ”Am primit, la redacție, în plic, de la cineva – nu știu nici azi cine, un anonim, un admirator (????) – un document, un ceva – ca un fel de liberă trecere – care-mi asigura accesul la toate – dar la toate – evenimentele Festivalului!” Hm., hm., hm., Sunt uimită și acum, după atâția ani, de aceată întâmplare! Vă dați seama – în ce situație am fost atunci? Eu, un biet reporter de gazetă, o ”fătucă” acolo, care alerga prin fabrici și uzine, pe șantiere, unde o trimitea ”Șeful” ori Secretarul de redacție, uneori chiar Redactorul șef, în persoană – să primesc așa ceva: o invitație, trimisă în plic de un anonim, care-mi asigura accesul la matinee, la recitalurile de după amiază, ori, seară de seară, la Concertele simfonice ale Festivalului! Precizez că, atunci, în 1958, când am primit plicul nu mi-a venit să cred. E adevărat că multe dintre articolele, anchetele și reportajele mele apăreau la pagina întâia. Aveam o cotă bună în redacție. Aș zice, chiar în breaslă! Și nu numai. Primeam scrisori de la cititori și eram bine primită la Ministerele unde eram acreditată. (Ministerul Minelor, Ministerul Transporturilor, Ministerul Industriei Grele – le transcriu așa cum îmi amintesc de ele acum, deoarece nu mai știu titulatura lor de atunci). Mi se deschideau toate ușile și interlocutorilor mei – directori, șefi de servicii, chiar și Ministrului – le plăcea să stea de vorbă cu mine. Erau politicoși, își lăsau treburile deoparte, erau atenți la întrebări și, mai ales, la răspunsuri. Căci cu răspunsurile….puteai s-o dai în bară, dacă nu erau în tiparul a ceea ce trebuia spus. Adică, triumfalist! Eram tânără, politicoasă, cu un bun simț moștenit de acasă, frumoasă (spuneau unii) și, înainte de toate reprezentam o Gazetă – ”România liberă”- care, în percepția lor dar și a unui public destul de larg, nu era ”Scânteia”, nu era ”organul” Partidului. Era altceva. Marele public percepea gazeta mea, ”România liberă” ca fiind – altceva. Nu era ”organul partidului”! Da, așa era! ”România liberă” era ”organul Sfaturilor populare”, adică al Administrației, și astfel putea să fie un ziar mai relaxat, mai aproape de oameni – chiar dacă nu ieșea din tiparul proletcultismului și al ”indicățiilor” de la ”partid” și era pândit de rigorile cenzurii! În limitele restricțiilor existente, impuse de cenzura comunistă, care funcționa peste tot, nu numai în redacții și edituri, ei – interlocutorii mei din Ministere – îmi prezentau proiecte în curs, și, mai ales ”realizări”. Normal! Triumfalismul – era la el acasă! Importante erau ”realizărili” – nu…lipsurile! Era o strategie politică! Astfel agenda mea cu subiecte posibile cuprindea câteva pagini bune. Nu duceam lipsă. Articolele mele, reportajele, anchetele se publicau, de obicei la ”a întâia”. Erau, firește, în spiritul timpului pe care-l trăiam. Erau bine plasate în pagină și aveau titluri cu litera frumoasă, atrăgătoare! Cu toate astea, eu, în modestia mea, căci intrasem în presa scrisă, ”România Liberă”, abia cu un an înainte, în februarie 1957, nu mă consideram o vedetă. Adică să primesc gratuit, cărți, reviste, invitații la evenimente…. etc., etc., D-astea! Acum primisem un plic anonim, cu un document care-mi asigura participarea gratuită la toate evenimentele Festivalului! Hm., hm.,
AM CREZUT CĂ ERA O FARSĂ!
În prima clipă am crezut că cineva mi-a făcut o farsă. Căci biletele erau extrem de scumpe și fuseseră vândute ”ca pâinea caldă”, întrucât Festivalul era un eveniment de o importanță uriașă pentru acel timp când toată suflarea românească se afla sub pulpana Moscovei și sub apăsarea Cortinei de fier. Nu credeam că știrile sau articolele informative despre Festival, pe care le publicasem – unele fără semnătură – justificau un asemenea tratament protocolar din partea organizatorilor. O asemena răsplată! Îmi făcusem datoria. Atât! Pe urmă, m-am convins că era adevărul adevărat, că aveam acces la toate manifestările cuprinse în programul Festivalului! Cred că, în prima secundă, nici Ancăi nu i-a venit să creadă povestea mea! ”Și? – a întrebat ea, moartă de uimire: ”Ați fost la toateeeeee?” ”Nuuuuuu…..cum să mă duc la toate? ”În unele seri – i-am explicat eu – aveam treabă la redacție. Iar acasă, aveam un puști blond, cu nasul cârn care avea doar patru ani și care mă aștepta, seară de seară, să-i fac băița, să-i dau lăpticul, și, mai ales, să-i citesc povești”. Faza cu poveștile îi plăcea la nebunie. Lui! Dar și mie!” Dar pe Anca, n-o interesa povestea mea cu puștiul cel blond ori serile petrecute la redacție, de serviciu, în program prelungit sau de ”cap limpede”, care începea la 10 seara și se încheia la 4 dimineața, atunci când se termina de tras tirajul! Și a intervenit repede, luându-mi ”vorba din gură” – cum se spune – și mi-a zis: ”Atunci scrieți-mi ceva despre Festival! Orice! Ce ați văzut, ce ați scris ca reporter, la ce concerte ați fost!” ”Orice!”- a subliniat ea! Nenicăăăăăă! În ce mă băgasem! Știți sintagma: ”Dacă tăceai….filozof rămâneai!” Și, cu gândul secret de a ieși din această situație, am început așa… un fel de dialog. Eu (cu fițe) că….. de atunci au trecut prea mulți ani și că….. precis, nu-mi mai amintesc cine știe ce! Ea, (insistentă) că….. se mulțumește cu orice, numai să fie scris de cineva care a fost atunci acolo, la prima Ediție a Festivalului George Enescu. ”Orice, orice” – suna glasul ei -. Nu spun că m-a înduioșat, deși mă privea intens și glasul ei era rugător. Dar s-a trezit în mine ceva, ca un fel de curiozitate. Nu, nu ambiție! Ci curiozitate! De fapt, un fel de DOR, un dor acel timp. Eram atât de tânără în 1958! Aveam 26 de ani și abia intrasem (februarie 1957) în presa scrisă: ”România liberă”.
Și m-am întors în acel timp. I-am promis Ancăi Grădinaru că voi scrie ceva. În clipele acelea – nu știam ce. În cele din urmă – am reușit. Ce am făcut? Citiți următorul episod din mini serialul intitulat: DEBUTUL MEU ÎN BLOGOSFERĂ. SEPTEMBRIE, 2013. (3) Arhiva vie!
