EU PERSONAL – AM RELAȚII BUNE CU EI
Epuizând agenda controverselor mondene, Alexandru Lăzăreanu simțea nevoia să puncteze faptul, că, în pofida unei atmosfere în care aveau loc tot felul de incidente și animozități, domnia sa avea, personal, relații excelente cu George Enescu și soția sa. ”Eu personal – nota el în raportul trimis la București – sunt în termeni foarte buni și cu Enescu și cu soția lui căreia i-am făcut mereu mici atenții”. (Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 46) Să înțelegem, deci, că dl. Alexandru Lăzăreanu, era interesat să câștige bunăvoința prințesei și că, astfel, o cumpăra cu ”mici atenții”? Dar prințesa? Va fi fost interesată – și ea – să cumpere bunăvoința ”consilierului cultural”? Și dacă DA, reușise? Se pare că DA, altfel distinsa doamnă n-ar fi avut curajul să-l roage pe ”consilierul cultural” să-i facă…mici servicii! Ohoooo, și ce serviciiiiii! Iată un fapt relatat chiar de către Dl Alexandru Lăzăreanu. Deoarece domnia sa era pe picior de plecare în Țară, distinsa doamnă – îl ruga ca, odată ajuns acasă să se intereseze de doi români aflați în România, care erau protejații săi: pictorul W. Siegfried și politicianul Mircea Cancicov. Cu siguranță, când va fi auzit aceste nume, Alexandru Lăzăreanu va fi făcut ochii mari, va fi privit adânc în ochii prințesei și se va fi întrebat în gând: oare știa prințesa în ce se bagă? Căci dacă distinsa doamnă nu știa, el ”consilierul cultural”… știa! Din poziția în care se afla, fiind oficial, adică la vedere, în slujba Ministerului Afacerilor Externe și neoficial, adică sub acoperire, în slujba Serviciilor secrete de la București, Dl. Alexandru Lăzăreanu va fi fost la curent cu ceea ce se întâmpla pe scena politică bucureșteană, ce legi erau lansate și care era poziția liderilor politici de la București față de elitele politice ale României care slujiseră regimurile politice anterioare, mai cu seamă dictatura militară antonesciană.
CINE ERAU PROTEJAȚII PRINȚESEI?
Să precizăm că cei doi ”protejați” ai prințesei intraseră – deja – în atenția tribunalelor și serviciilor secrete românești. Mircea Cancicov (născut în 1884 la Bacău și decedat în 1959 în Penitenciarul de la Râmnicu Sărat) fusese un membru marcant al Partidului Național Liberal, deputat în Parlamentul României, membru al Academiei Române, un strălucit avocat și ministru de finanțe în mai multe guverne ale României între anii 1936 – 1939, un finanțist de elită, cu studii de specialitate la Sorbona și… în grațiile celebrului general și apoi președinte al Franței, renumitul Charles De Gaulle. După instaurarea Partidului Comunist Român la guvernare, (6 martie 1945) Mircea Cancicov – la fel ca mulți alți politicieni și specialiști de elită ai României – devenise un reacționar, un ”dușman al poporului”, etc. etc., Ca fost ministru de finanțe, în special în timpul guvernării antonesciene, Mircea Cancicov fusese considerat drept ”colaboraționist”. Pe baza acestei invinuiri, el a fost arestat în octombrie 1946 și condamnat la 20 de ani de închisoare. În primii ani ai detenției sale, Charles De Gaulle, admiratorul și prietenul său, îi trimitea pachete cu alimente și scrisori la Penitenciarul unde se afla încarcerat. Acest lucru a fost posibil până în anul 1948, când regimul comunist a interzis orice corespondență cu străinătatea. Iată, acesta era omul despre care prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – aflată, peste Ocean, în America – voia să afle vești. Iar cel care era rugat să le aducă era, nimeni altul, decât Alexandru Lăzăreanu, consilierul cultural (sub acoperire) ”omul” Anei Pauker! Celălalt ”protejat” al prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, despre care distinsa doamnă aștepta vești prin intermediul ”consilierului cultural”, era artistul W. (Wolfinger) Siegfried (născut în 1910 la Bârlad și decedat în Franța). W. Siegfried era un cunoscut om de Teatru – regizor, pictor scenograf, cu studii la Academia de Belle Arte din Franța, elevul lui Andre Lotte, cu un debut remarcabil de pictor scenograf la METRO GOLDWIN din Bruxelles și cu o lungă activitate de pictor scenograf în Teatre de mare prestigiu din România, precum Teatrul Municipal din București. Pentru arta sa, el fusese onorat cu înalte ordine și medalii, care i-au fost retrase în 1958, după plecarea sa (ilegală) în Franța. În Franța unde avea să-și afle nu numai împlinirea artistică, libertatea de creație ci chiar și sfârșitul. A cere relații despre asemenea ”personaje” care – potrivit principiilor politice care se aflau la baza statului român comunist – erau considerate ”dușmani ai poporului” – era un fapt periculos în sine și cu posibile urmări nefaste. Pentru prințesă, în mod sigur, întrucât devoalau cine erau prietenii săi și acum, iată, protejații săi! Să nu fi știut prințesa Maria Cantacuzino-Enescu pentru cine cerea relații? Nu știa, sau se făcea că nu știe? Nu-i păsa de riscurile la care se expunea? Poate că avea certitudinea că era ferită de asemenea riscuri? Tot ce se poate, deoarece atunci când cerea astfel de relații, domnia sa era departe de România. Și așa avea să rămână, întrucât, după America, domnia sa, împreună cu Maestrul, avea să rămână în Franța! Deci, departe de România. For ever! Dar, cu siguranță, Alexandru Lăzăreanu știa, el fiind puternic integrat în rândurile celor ce duceau la îndeplinire valul de măsuri punitive împotriva elitelor politice românești implicate în viața și guvernarea României din perioada de dinainte de război. Nu știm dacă Alexandru Lăzăreanu va fi mișcat vreun deget pentru a duce la îndeplinire rugămințile prințesei. Dar credem, că evaluând dimensiunile riscului la care s-ar fi supus, el însuși, va fi lăsat baltă solicitările nesăbuite ale distinsei doamne.
CHEIA RAPORTULUI
Analizând acest document înțelegem că el a fost consacrat exclusiv lui George Enescu. Relatările amănunțite despre unele evenimente, ”incidente”, cum le numea domnia sa – fie că era vorba de reacția prințesei față de aprecierile neavenite ale acelui Matei Neamțu, pus la punct ”cu voce tare” de către prințesă, așa….. ca să audă ”tot Teatrul”, să audă ”lumea”, să facă valuri, bla., bla., bla., fie că era vorba de controversele/animozitățile dintre cele două doamne – prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, soția Muzicianului și Doamna Ralea, soția Ambasadorului – arată că Alexandru Lăzăreanu dorea să contureze o imagine de ansamblu a cuplului enescian. El se apleca asupra stării de spirit a celor doi ”Enești”, asupra felului cum cei doi se simțeau pe pământ american și – funcție de aceasta – dacă cei doi – Maestrul și prințesa – aveau de gând să rămână în America. Aceasta era, de fapt, chestiunea de bază, cheia întregului său efort, de a urmări, pas, cu pas, turneul muzicianului român în America și starea de spirit a cuplului enescian, intențiile sale de viitor. Acesta era motivul întregului său demers. Concluzia ”consilierului cultural“ era că soții Enescu se simțeau bine în America. În finalul raportului său el scria: ”Soții Enescu se simt foarte bine în Statele Unite”. (subl. ns.) El avea impresia că cei doi ar fi dorit să rămână acolo ”cât mai multă vreme, poate chiar definitiv”. Cu toate acestea, el credea, că după ce euforia succeselor avea să treacă, muzicianul și prințesa sa vor porni spre alte zări….de soare pline. ”Totuși, cred – nota el în raportul său – că de îndată ce angajamentul său se va fi terminat și va fi chemat în altă parte, el va pleca”. În consecință, chestiunea rămânerii lui George Enescu în America era lipsită de temei. După opinia sa nu existau semnale în acest sens.
MAESTRUL NU RĂMÂNEA ÎN AMERICA
Poate că opiniile lui Alexandru Lăzăreanu privind inexistența unor intenții clare ale muzicianului român de a rămâne în America vor mai fi liniștit apele în birourile oficialilor comuniști de la București și ale ofițerilor de grad înalt ai Serviciilor secrete românești. Așa dar – era limpede. Muzicianul român nu rămânea în America. Dar liniștea avea să fie de scurtă durată. După efectuarea programului convenit în anul 1946 cu impresarul american, Doamna Rhea Powrs, după susținerea concertelor de binefacere pentru copii din zonele atinse de secetă ale României, George Enescu se pregătea de plecare. Nu înainte de a spune ”pa” Americii el declara că avea datorii față de această ară și că aceste datorii le va îndeplini ”cu arcușul”. Erau ultimele sale declarații pe pământ american și ele sunau ca niște angajamente pentru viitor. Căci – așa cum vom vedea – deși se afla în Franța, la Paris – Maestrul va continua să treacă (de mai multe ori) Oceanul pentru a suține noi concerte în America. Acum, însă, termenele contractelor încheiate cu impresarii americani se încheiaseră. Și Maestrul, împreună cu soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu și impresarul său, Corneliu Bedițeanu și soția acestuia, înclusiv cu Mutzerli, adoratul său companion canin, își făcea bagajele. El se va îmbarca din nou la bordul unui vas transoceanic. Va traversa Oceanul și va face o escală la Marsilia. În Franța. O escală care va însemna sfârșitul drumului muzicianului român spre România. Căci, de la Marsilia, Maestrul va lua drumul spre Paris. Spre Parisul care-l aștepta. Avea acolo două locuințe, și mulți, mulți prieteni, inclusiv un bagaj enorm de amintiri. Căci, Parisul, Franța erau – așa cum declarase adesea – a doua sa Patrie.
PARISUL – UN NOU CÂMP DE LUPTĂ PENTRU ”SERVICII”
Aici, în Franța, se va muta și ”ofensiva din umbră” pe care liderii comuniști de la București, împreună cu Serviciile secrete, o lansaseră pentru atragerea muzicianului român de partea României, pentru folosirea sa ca ”mijloc de propagandă” sau ca pion în lupta pentru îndeplinirea obiectivelor politice ale Partidului Comunist Român în lupta pentru promovarea României noi. A României comuniste! Alexandru Lăzăreanu, își va muta și el ”câmpul de luptă”. De la New York, la Paris. Sarcinile de serviciu, îl vor împinge din nou în fața prințesei și a Maestrului. Întâmplarea se va produce în 1951, când, după o pauză fortuită, de aproape doi ani și jumătate (decembrie 1948 – aprilie 1951), timp în care s-a aflat în ”centrala” Ministerului Afacerilor Externe, fostul ”consilier cultural” va sosi la Paris într-o funcție superioară celei precedente, aceea de însărcinat cu afaceri ad-interim la Legația României din Franța. Împins de ”sarcinile de serviciu” – căci, la plecarea spre Paris va primi indicații concrete în această direcție – ALexandru Lăzăreanu, va suna din nou la ușa cuplului enescian, va relua temele unor dialoguri purtate – sau doar plănuite – va duce scrisori în Țară, va primi, cu condescendență, solicitările Maestrului și ale prințesei, va face cuplului enescian vizite. Toate, aveau în subsidiar acelaș obiectiv: atragerea muzicianului român de partea României, a României comuniste, convingerea lui pentru a se întoarce acasă, în România.
Cum își va duce la îndeplinire această sarcină Alexandru Lăzăreanu? Vom urmări această nouă etapă a activității sale, a relațiilor sale cu marele muzician român, George Enescu și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, în următoarele noastre episoade consacrate acestei teme. Următoarele episoade vor fi consacrate activității lui Alexandru Lăzăreanu la Paris!
Pe curând.
