CU MUSCA PE CĂCIULĂ
În ziua de 11 decembrie 1948, Departamentul de Stat al SUA, trimitea Guvernului României două Note prin care cerea retragerea de la Legația României din Washington a doi dintre trimișii săi: Grigore Preoteasa, însărcinat cu afaceri ad-interim al României la Washington și Alexandru Lăzăreanu, consilier cultural. Această solicitare a produs la București, tensiune și nervi! Guvernul român, condus de Dr. Petru Groza, a protestat considerând că măsura americanilor era ”arbitrară” și avea un ”evident caracter represiv”. La această fază, Bucureștiul nu lua în seamă că, de fapt, era cu musca pe căciulă și că, dacă oficialii americani și-ar fi pus mintea, ei ar fi putut demonstra, negru pe alb, că măsura luată împotriva celor doi funcționari ai Legației României din Statele Unite ale Americii era justificată. Întrucât dispuneau de secretul cifrului Legației ei cunoșteau rapoartele și telegramele pe care cei doi diplomați români (Grigore Preoteasa și Alexandru Lăzăreanu) le trimiteau la București. Și, culmea culmilor! Acest lucru era știut și de către funcționarii Legației României în SUA, inclusiv de guvernanții de la București. El fusese adus la cunoștința oficialilor români chiar de către unul dintre cei doi trimiși ai săi, acum incriminați și declarați persona non grata. Într-un raport trimis la București în februarie 1947, Alexandru Lăzăreanu relata că americanii dețineau secretul cifrului Legației României și că aceștia cunosc textele telegramelor trimise la București. (cf. Alexandru D. Aioanei, Alexandru Lăzăreanu la Legația României din Washington (1946-1948), în volumul: Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, coordonatori, Paul Nistor și Gabriel Bogdan Ceoban, Institutul A.D. Xenopol, Iași, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p. 292). La aceasta se adăuga și faptul că agenții americani erau tot timpul pe urmele angajaților Legației României, fiind la curent cu contactele pe care aceștia le aveau – cu oricine – români din diaspora ori cetățeni americani, etc., etc., Nimic nu le scăpa!
DINTE PENTRU DINTE
Chiar dacă guvernanții de la București protestau cu vehemență decizia oficialilor de la Washington de a declara persona non grata doi dintre trimișii României la Washington (Grigore Preoteasa și Alexandru Lăzăreanu) faptele rămâneau fapte, și ele puteau fi susținute de către oficialii americani nu cu vorbe ci cu documente. Chiar Guvernul României pregătise terenul pentru formularea acestei măsuri. În anul 1948, în primăvară, oficialii de la București ceruseră, în repetate rânduri, celor de la Washington D.C. să reducă numărul funcționarilor săi de la Legația americană din București solicitând Departamentului de Stat al SUA retragerea atașatului militar J. Lovel și a consilierului de Legație H. Laverich. Guvernanții români își motivau cererea menționând că cei doi trimiși americani și-ar fi depășit atribuțiile diplomatice folosindu-se de cetățeni români sau de”rămășițe ale organizațiilor fasciste pentru a crea grupuri de spionaj și sabotaj”. (subl. ns.) (ibidem, Alexandru D. Aioanei, op. cit. p. 297). În cele din urmă, oficialii americani s-au conformat. Ei au retras pe cei doi trimiși considerați persona non grata la București dar au răspuns cu aceeiași monedă. Adoptând practica ”om la om”, cu alte cuvinte, ”dinte pentru dinte”, ei au trimis guvernului României două Note prin care era informat că doi dintre trimișii săi la Washington, Grigore Preoteasa și Alexandru Lăzăreanu, erau declarați ”persona non grata”. (ibid. Alexandru D. Aioanei, op. cit. p. 297) În fața acestei situații cei doi își vor fi făcut – mintenaș – bagajele. (ibid. Alexandru D. Aioanei, op. cit. p. 297). Și, astfel, etapa americană din cariera de ”consilier cultural” a lui Alexandru Lăzăreanu, se încheia în mod neașteptat. Dar, nu și aceea de diplomat! Dimpotrivă!
PERSONA NON GRATA? – EI ȘI?
Pentru Alexandru Lăzăreanu revenirea acasă cu acest epitet lipit de frunte – persona non grata – n-a avut niciun impact. În decembrie 1948, când se întâmplau toate acestea, ”Tovarășa Ana” (Ana Pauker) era încă la cârma Ministerului Afacerilor Externe al României. Pentru apriga doamnă a nomenclaturii staliniste de la București, motivele invocate de oficialii de la Washington D. C. nu erau decât argumente că trimișii săi în America, Grigore Preoteasa și Alexandru Lăzăreanu, (Dudu, cum semna el câteodată rapoartele trimise ”tovarășei Ana”) își făcuseră bine treaba și că reacția oficialilor americani din decembrie 1948 confirma ”valoarea” trimișilor săi. Așa se face că în aprilie 1951, după un stagiu petrecut în ”centrala” M.A.E, Alexandru Lăzăreanu era trimis la Paris într-o funcție superioară celei precedente, aceea de însărcinat cu afaceri ad-interim la Legația României din Franța. În această funcție ex ”consilierul cultural” va fi din 1951 până în 1953. Debarcarea Anei Pauker de la șefia M.A.E, în iulie 1952, și apoi și de pe scena politică românească, n-a avut un impact negativ asupra carierei diplomatice a lui Alexandru Lăzăreanu. Dimpotrivă. El va trece prin vremi, supraviețuind celor doi lideri comuniști, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, slujind cu supușenie numeroși miniștri de externe ai României, de la Simion Bughici, succesorul imediat al Anei Pauker la cârma Ministerului Afacerilor Externe, și până la Corneliu Mănescu, în mandatul căruia Alexandru Lăzăreanu va începe o etapă nouă în cariera sa diplomatică, fiind trimis în Ambasade cheie din Europa, precum Londra, Paris, Bruxelles. Ca ambasador, Alexandru Lăzăreanu va funcționa – indiferent de miniștrii care s-au perindat la cârma Ministerului Afacerilor Externe al României – până în anul 1978. După această dată, el va continua o activitate prodigioasă în ”centrala” Ministerului, până în anul 1985, când se va retrage la…pensie. Avea 72 de ani. Trudise sub egida M.A.E peste 40 de ani: de la Ana Pauker – la Corneliu Mănescu. O longevitate profesională surprinzătoare și o incitantă temă pentru un studiu de caz!
DEVOTAT ”TOVARĂȘEI ANA”
Dar nu longevitatea profesională a lui Alexandru Lăzăreanu este tema acestor rânduri. El a fost unul dintre cei mai activi ”colaboratori” ai Anei Pauker pentru îndeplinirea unei sarcini care făcea parte din strategia Partidului Comunist Român privind diaspora română: atragerea elitelor ei de partea României, a României comuniste, transformarea lor din persoane ostile, în persoane prietenoase, ori, chiar prietene, gata să întindă o mână României, ”Țara lor”, gata să aprobe – și, desigur, să laude – transformările politice și sociale care aveau loc, drumul ei spre socialism, bla., bla., bla., George Enescu a fost unul dintre obiectivele importante ale acestei strategii. Aceasta era sarcina lui Alexandru Lăzăreanu vis-a-vis de George Enescu. Diplomatul trebuia să lucreze astfel încât să-l câștige pe marele muzician român de partea României, să-l convingă să se întoarcă acasă, în România – România comunistă! Pentru îndeplinirea acestei sarcini el nu fusese lăsat să acționeze după mintea sa, după ”flerul” său, ci – așa cum avea să precizeze chiar domnia sa într-un raport trimis la București – fusese instruit, primise sarcini concrete. În ”buzunarul de la vestă”, ALexandru Lăzăreanu, însărcinatul cu afaceri ad interim la Legația României din Paris, avea o agendă bine garnisită, cu un pachet de indicații pe care trebuia să le urmeze pas cu pas. Pe față sau pe ascuns. Din umbră. Cum a început relația lui Alexandru Lăzăreanu cu George Enescu în perioada pariziană? Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu, Paris, 1952. (2) ”Andrisantul” nu mai era ”Tovarășa Ana” – ci un veteran NKVD! Citiți
