CU OCHIUL ȘI TIMPANUL
Alte oportunități de a fi în preajma lui George Enescu avea să aibă ”consilierul cultural” în perioada cât marele muzician român se va afla pe pământ american. De la distanță, din vreunul din birourile Legației României, sau chiar de aproape, din sala de concert, respirând odată cu publicul meloman american, Alexandru Lăzăreanu îl va urmări pe marele muzician român în ipostaza sa sublimă – pe podiumul de concert. El își va pune la treabă uneltele cele mai uzuale ale unui trimis sub acoperire – fie el ”consilier cultural”, și anume, ”ochiul” și ”timpanul” și va trimite în ”centrală”, direct ”Tovarășei Ana” (Ana Pauker) rapoarte amănunțite, unele garnisite cu relatări care ar fi făcut deliciul saloanelor mondene de la București, al cârcotașilor și amatorilor de bârfe și cancan-uri. Un astfel de raport a fost publicat in extenso de distinsul muzician Ladislau Csendes în lucrarea sa: George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, 2011. p. 46). Din paginile acestei lucrări l-am aflat și noi. Să-l citim.
IMPRESII PERSONALE
Documentul publicat nu este un document olograf, cu dată, semnătură și ștampilă, ci o copie dactilografiată a textului trimis de Alexandru Lăzăreanu din Statele Unite ale Americii în perioada când George Enescu s-a aflat în primul său turneu muzical de după al doilea război mondial. Din conținutul său înțelegem că Alexandru Lăzăreanu a urmărit îndeaproape traseul muzicianului român. El relevă succesele ”colosale” ale muzicianului român obținute în Canada și America. De asemenea starea de spirit a muzicianului român și a soției sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. ”Soții Enescu – scria Alexandru Lăzăreanu în raportul său – se simt foarte bine în Statele Unite și am impresia că ar dori să rămână acolo cât mai multă vreme, poate chiar definitiv. Totuși, cred că asta se datorează mai mult marilor succese pe care le-a obținut Enescu și, de îndată ce angajamentul său se va fi terminat și va fi chemat să cânte în altă parte, va pleca”. (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit., p. 46) Deși apreciate ca fiind ”colosale” succesele obținute de George Enescu nu l-au interesat prea mult. În raportul său, Alexandru Lăzăreanu nu citează surse. El nu relatează nimic despre cronicile apărute în gazetele americane sau opinii ale observatorilor muzicali americani. În schimb, pare mai interesat de rumorile care existau în preajma muzicianului român. Astfel, el relatează cu lux de amănunte despre un moment insolit petrecut la Cleveland.
PRINȚESA APĂRĂ GUVERNUL COMUNIST? HA, HA, HA!
Potrivit relatării sale în timpul unui concert pe care-l susținea George Enescu la Cleveland, un român stabilit în America, pe numele său, Neamțu Martin (scriitor și editor al ziarului anticomunist ”SOLIA”) ar fi intrat în loja în care se afla soția lui George Enescu, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Intrusul s-ar fi apropiat de urechea doamnei și i-ar fi șoptit ceva la ureche. Ce anume îi va fi spus acesta, domnia sa, consilierul, nu știa nici măcar atunci când își scria raportul către mai marii săi de la București. El știa, însă, cum a reacționat distinsa doamnă, care – scrie el – ”s-a ridicat în picioare și cu glas tare i-a strigat, de s-a auzit aproape în tot Teatrul (sala unde avea loc concertul – n. ns.) plin de români. ”Domnule Neamțu – ar fi spus prințesa – guvernul acesta este singurul guvern pe care-l poate avea acum Țara Românească și cine e dușmanul guvernului este dușmanul Țării”. (ibid. Ladislau Csendes, op. cit., p. 46) Pasă-mi-te distinsa doamnă sărise în ajutorul guvernului României – un guvern instalat în 6 martie 1945 sub presiunea Moscovei, exercitată de comisarul sovietic, Andrei Ianuarevici Vîșinski, trimis în misiune specială la București. Să nu fi știut distinsa doamnă acest lucru? Va fi simțit distinsa doamnă nevoia să dea glas unui gând? Un gând pe care-l făcea cunoscut strigând cu ”cu voce tare” – cum nota Alexandru Lăzăreanu? Să fi fost împinsă distinsa doamnă de cine știe ce resort interior pentru a-și afirma opinia sa față de guvernul României cum că acesta era ”singurul guvern pe care-l putea avea Țara Românească”? Greu de crezut că prințesa Maria Cantacuzino-Enescu ar fi avut vreun interes să sară în apărarea guvernanților de la București, întrucât, după cum știm, nu avea nici măcar simpatii de stânga, dară-mi-te convingeri și reacții bătăioase! În plus, în 1946, când se afla în America, domnia sa știa – cu certitudine – că viitorul său și al Maestrului nu mai era în România. Poate, dl. Alexandru Lăzăreanu nu va fi știut atunci? Deși, timp de 30 de zile, călătorise cu acelaș vapor cu care călătorise și George Enescu. Și poate că, în acest timp, va fi avut numeroase prilejuri să stea cu el la taclale, la o cafea, ori seara, pe un chaise-longue, sub clar de lună , etc., etc., și să-și folosească toate abilitățile pentru a se apropia de muzicianul român, pentru a-i câștiga prietenia și încrederea, pentru a-i intra pe sub piele, cum se spune. Dar iată, acest lucru îi scăpase! El nu aflase că muzicianul român nu-și mai vedea viitorul legat de România. Punct!
RANCHIUNE VECHI ÎNTRE DOAMNE
Amator de alte aspecte, mai colorate, aspecte care să dea șefilor săi, în special ”tovarășei Ana” (Ana Pauker), o imagine despre cum se desfășurau relațiile dintre cei care alcătuiau personalul Legației României din Statele Unite ale Americii, ”consilierul cultural” scria despre controversele existente, despre opiniile lansate, despre ceea ce se petrecea în sufragerie, sau chiar în dormitor. El nu ostenea să le așterne pe hârtie, relatând întâmplări care – dacă ar fi fost aflate la București – ar fi făcut deliciul saloanelor mondene și ar fi dat materie primă cârcotașilor amatori de întâmplări picante, de controverse și bârfe. Era vorba despre relațiile dintre distinsa prințesă, Maria Cantacuzino-Enescu și doamna Ralea, soția Ambasadorului României în Statele Unite ale Americii, Mihai Ralea. Între cele două doamne – explica dl. Alexandru Lăzăreanu – exista ”o veche animozitate” datorată unei atitudini a lui Mihai Ralea care, fiind în Țară, înainte de a pleca la ”post” în America, s-ar fi amestecat în problemele privind împărțirea unei moșii de la Tescani care, ce să vezi, era moștenirea de familie a prințesei. Chipurile, Mihai Ralea, vorbise țăranilor despre actul de dreptate pe care ei erau îndreptățiți să-l facă, împărțind pământul moșiei pe care trudeau. Desigur – adaugă Alexandru Lăzăreanu, ca să-l scoată ”basma curată” pe șeful său, Ambasadorul Mihai Ralea – Dl Ralea n-ar fi știut – atunci – că acea moșie ar fi aparținut prințesei Maria Cantacuzino-Enescu.
O RECEPȚIE DE GRAD ZERO ANULATĂ
Acestei animozități, care avea la bază o întâmplare petrecută în România, i se mai adăuga o întâmplare petrecută, de data asta, în America. ”Un ultim incident – scria Alexandru Lăzăreanu – s-a petrecut între ea (prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – n. ns.) și doamna Ralea în ajunul plecării mele”. La 30 ianuarie – relatează consilierul cultural – trebuia să aibă loc la Legație o recepție în onoarea lui George Enescu la care să fie invitați membri ai guvernului american și ai corpului diplomatic. Întrucât la astfel de evenimente erau programate și momente muzicale, ”Domnița” – adică doamna Enescu – a insistat ca printre artiștii invitați să fie și Dna Pia Igy. Doamna Pia Igy era o artistă româncă stabilită în SUA. Distinsa doamnă era apreciată de presa de specialitate americană ca fiind o cântăreață cu înalte valori artistice, inclusiv de către George Enescu, aceasta fiind una dintre explicațiile prezenței sale în recitalurile de lied susținute de marele muzician român. Dar, Pia Igy nu era pe placul doamnei Ralea, întrucât făcea parte din categoria românilor care se înstrăinaseră de Țara lor. Cu alte cuvinte, fugise din România! Deci, era un transfug! Iar Guvernul de la București nu iubea…transfugii! Dimpotrivă! În consecință, Doamna Ralea a respins prezența artistei la o recepție cu invitați americani de rang înalt. Ar fi însemnat – scria Alexandru Lăzăreanu – ”o compromitere”. ”Rezultatul – menționa el în raportul său – a fost un schimb destul de violent de cuvinte (între cele două doamne, soția muzicianului și soția ambasadorului – n. ns.) și recepția n-a mai avut loc”. (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 46) Și iată cum – ne lasă să înțelegem Dl. Alexandru Lăzăreanu – o recepție de grad zero, o recepție de mare interes pentru România întrucât urmau să participe membri ai guvernului american și ai corpului dimplomatic acreditat în Statele Unite ale Americii, n-a mai avut loc din cauza animozităților mărunte ale unor persoane care nu aveau funcții oficiale în cadrul Legației României, ele fiind persoane….particulare, două Doamne, două soții și nimic altceva, care se amestecau acolo unde nu le fierbea oala! Se sparie gândul! Să fi fost adevărat? Să fi avut opiniile celor două Doamne un asemenea impact? Să fi fost anulată o recepție de grad zero, datorită unor animozități de salon? Să luăm de bune relatările ”consilierului cultural”? Nu avem instrumentele necesare – alte rapoarte – despre situația de la Legația României din Statele Unite ale Americii din perioada care face obiectul relatării dlui Alexandru Lăzăreanu pe care să le citim ”în oglindă” și să aflăm adevărul despre acest moment! Cu toate acestea, credem mai mult în ipoteza că această relatare nu avea o bază reală, ci numai dorința de a băga pe cineva ”la apă”. Pe cine? Pe prințesa Maria Cantacuzino-Enescu? Tot ce se poate întrucât distinsa doamnă nu prea era văzută cu ochi buni la București, fiind considerată o boieroaică, o aristocrată, etc., etc., Dar este valabilă și cealaltă ipoteză, potrivit căreia era luată în vizor doamna Ralea, soția Ambasadorului Mihai Ralea! Deși era apreciată ca o femeie instruită, cultă, distinsa doamnă nu se bucura de simpatie în rândurile personalului Legației. Era notoriu faptul că între ea și Marcela Simionescu, aflată la Legație ca atașat cultural, existau tensiuni ascunse determinate de faptul că Marcela Simionescu fusese adusă la Legație, doar pentru că era metresa Ambasadorului Mihai Ralea. Fiind precum o oală acoperită aflată pe foc, tensiunile dintre cele două doamne puteau să ridice oricând capacul și să se producă un scandal neavenit! Se pare, că până la urmă, acest ”capac” ar fi țâșnit, la propriu, și că aceasta ar fi fost cauza retragerii – înainte de termen – a lui Mihai Ralea de la post!
Ce alte evenimente au stat în atenția ”consilierului cultural” al Legației României din America? Cum va privi Dl. Alexandru Lăzăreanu prezența muzicianului român în America? Va descifra el intențiile de viitor ale Maestrului? Va găsi un răspuns la întrebarea ce – se pare – se afla în atenția șefilor săi de la București – intenționa Maestrul să rămână în America? Pentru cât timp? La astfel de întrebări va încerca Alexandru Lăzăreanu să răspundă. Opiniile sale le va consemna în raportul său trimis la București, direct ”tovarășei Ana”, Ministrul Afacerilor Externe al României în perioada sejurului său american. Citiți deci, următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu. New York, 1947. (5) O mână spală pe alta! Citiți!
