Întâlnirea celor doi demnitari muzicali a continuat în aceiași ”cheie” stabilită de Ion Dumitrescu încă de la început. Demn. Fără reverențe Moscovei sau trimisului ei, I.I. Martînov. Dar, înainte de a prezenta oaspetelui său schimbările care avuseseră loc în viața și activitatea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, noul șef al breslei muzicienilor din România socotea că expozeul său nu ar fi putut începe fără evocarea momentului care făcuse posibilă instaurarea sa în fruntea breslei. Și anume, demisia lui Matei Socor. Acesta era – socotea domnia sa – ”punctul zero” a tot cea ce s-a petrecut ulterior în viața breslei.
DEMISIA LUI MATEI SOCOR
Demisia lui Matei Socor din funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România a fost un eveniment în viața breslei muzicienilor români. Ea a marcat sfârșitul unei perioade nefaste din din istoria creației muzicale românești și a vieții muzicienilor români, în special, în primii ani de după instaurarea Partidului Comunist la guvernarea României. Ea a pus capăt unei perioade când toată suflarea muzicienilor români a fost întoarsă cu fața spre ”Răsărit”, când creația muzicală românească era evaluată funcție de capacitatea ei de a preamări valorile creației muzicale sovietice, de a fi la fel cu această creație, de a fi așezată pe aceleași dogme – dogmele esteticii marxist-leniniste, ale realismului socialist, ale proletcultismului și pro sovietismului, etc., etc., Demisia lui Matei Socor a fost anunțată în ziua de 1 martie 1954, chiar în ziua când compozitorul Ion Dumitrescu își începea mandatul de diriguitor al breslei muzicienilor români.
DUPĂ CĂDEREA ANEI PAUKER
Demisia lui Matei Socor a fost o demisie anunțată printr-o scrisoare citită în cadrul ședinței Comitetului Uniunii de către unul dintre participanți, dirijorul Constantin Bugeanu. Au fost, probabil, hohote de râs, ironii, clipe de mulțumire, de încântare și, poate, și clipe de amărăciune! Pentru că Matei Socor, de ce să n-o spunem, avea și adepți, poate chiar admiratori, ”acoliți” cum se spune. Altfel n-ar fi putut face singur ceea ce a făcut la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor în anii în care s-a aflat la cârma acestei instituții! Acum, însă, Matei Socor se arăta așa cum, probabil, era! El nu avusese curajul sau buna cuviință, să vină personal și să-și prezinte această decizie: demisia. Nu avusese forța să privească în ochi colegii săi de breaslă. Nu avusese buna cuviință să vină și să explice decizia sa, motivele care-l determinaseră să facă un asemenea gest! De aceea, demisia sa nu a fost scutită de speculații. Se spunea, pe la colțuri, că ”mărirea și decăderea” sa erau legate de Ana Pauker, al cărei ”pupil” se considera și că acum, după înlăturarea ei de la vârful politicii românești de către Gheorghe Gheorghiu Dej, ”efectul domino-ului” se pusese în mișcare. Matei Socor era una dintre acele piese de ”domino” care acum se rostogolea vertiginos! În breasla muzicienilor români, modul cum și-a prezentat demisia, comportamentul său, a fost interpretat diferit. Umilință? Lipsă de curaj? Aroganță? Lehamite? Dezamăgire? Sau, poate, o cruntă tristețe pentru anii pierduți, pentru tinerețea dăruită politicii și nu muzicii! Oricâte întrebări ar fi fost posibile și oricâte circumstanțe atenuante ar fi fost găsite, concluzia era una singură: iată acesta fusese ”omul”! Omul? Ahhhhh! Nu! Nu! Nu – ”omul”! Nu artistul! Nu compozitorul! Nu managerul! Ci trimisul partidului! Politrucul! Reprezentantul liderilor comuniști staliniști aflați la guvernarea României în breasla muzicienilor din România Atât!
OBIECTIVELE NOULUI LIDER
Amfitrionul oaspetelui moscovit, compozitorul Ion Dumitrescu, nu a intrat în prezentarea acelei ședințe a Comitetului Uniunii Compozitorilor din 1 martie 1954 când Matei Socor și-a trimis demisia! Dar această ședință poate fi considerată ca un prim pas al schimbărilor pe care noul lider al breslei muzicienilor români le preconiza. Ordinea de zi – pe care am găsit-o consemnată într-un document de arhivă – poate fi apreciată ca un document esențial al schimbărilor ce aveau să urmeze, ca un document-program al mandatului lui Ion Dumitrescu la Uniunea Compozitorilor din România. Citind acest document poți descifra coordonatele esențiale ale acestor schimbări: asanarea vieții și activității Uniunii Compozitorilor, reclădirea Uniunii Compozitorilor ca structură organizatorică a creației muzicale românești, a vieții muzicale românești, întoarcerea la tradițiile creației muzicale românești, realizarea unui echilibru între Est și Vest.
UN GEST RĂSUNĂTOR
Mandatul noului lider al breslei muzicienilor români începuse cu un gest răsunător, de o importanță definitorie pentru drumul pe care avea să se înscrie în viitor activitatea Uniunii Compozitorilor din România: reprimirea lui George Enescu în cadrul Uniunii Compozitorilor (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 509/ 1953-1954, p. 79-80). Readucerea lui George Enescu acolo de unde, sub paravanul unui nou Statut, întocmit sub oblăduirea lui Matei Socor și aprobat de Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, marele muzician român fusese înlăturat. De fapt, mătrășit. Pentru că se făcuse sub acoperirea unui document oficial – noul Statut – aprobat de un for organizatoric oficial, Conferința pe țară a Compozitorilor și cu votul larg, aproape în unanimitate (ar fi avut cineva îndrăzneala să voteze altfel?) al participanților.
UN MANDAT DINAMIC
Era limpede că mandatul compozitorului Ion Dumitrescu avea să fie un mandat dinamic, focusat pe schimbări benefice pentru creația muzicală românească, pentru starea de spirit a muzicienilor români, pentru viața și demnitatea lor. A fost un mandat longeviv, cu un impact pozitiv. Un mandat care a durat din anul 1954 până în anul 1977, adică peste două decenii! Să notăm că întâlnirea noului șef al compozitorilor români cu trimisul Moscovei venea la puțin timp după ce compozitorul Ion Dumitrescu preluase mandatul de secretar al Uniunii Compozitorilor, adică în toamna anului 1955, deci la aproape un an și jumătate! Totuși, noul lider al breslei muzicienilor români avea ce să prezinte oaspetelui său. Programul său era extrem de semnificativ. Citiți episodul următor al serialului intitulat: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (8 George Enescu – reprimit. Citiți!
