Dar, în programul ff dens pe care emisarul moscovit, I. I. Martînov, l-a avut la București în aprilie 1951, au fost nu numai ”consfătuirile” de la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România sau cu colaboratorii Revistei Muzica – ci și întâlnirile directe cu publicul din România, cu cei care au venit să asculte Conferințele sale despre valorile creației muzicale sovietice! Nu ruse – ci, rețineți, sovietice!
AGENDA LUI
În dosarul studiat de noi se află cartonașele invitațiilor tipărite pentru conferințele organizate de către Consiliul General ARLUS și Uniunea Compozitorilor susținute de I. I. Martînov. ”Cartonașele” – am spus! Nu și alte referiri la aceste conferințe! Nu relatări, nu opinii! Doar cartonașele invitațiilor. Dar și așa – putem extrage câteva informații semnificative. Titlurile conferințelor susținute de muzicologul sovietic sunt elocvente pentru înțelegerea ”misiunii” pe care I. I. Martînov o avea la București în aprilie 1951. O misiune care-i va fi dat emisarului moscovit sentimentul că se afla pe ”cai mari”! Citiți titlul invitației la prima conferință, aceea din 19 aprilie 1951: ”Consiliul General ARLUS și Uniunea Compozitorilor vă invită să luați parte la Conferința Tov. I. I. Martînov, critic muzical sovietic, despre ”Muzica sovietică contemporană”. Conferința va avea loc joi 19 aprilie, ora 16,30 în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, Calea Victoriei, 88. Conferința va fi urmată de întrebări și discuții”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 488/1951, p. 98). A doua Conferință a lui I. I. Martînov, era programată a doua zi, vineri 20 aprilie 1951. Ea era organizată tot de Consiliul General ARLUS și Uniunea Compozitorilor, dar de data aceasta se ținea la sediul Uniunii Compozitorilor din Calea Victoriei 115 și era intitulată: ”Realismul și caracterul popular al muzicei (sic!) sovietice”. Ca și în cazul primei Conferințe (din 19 aprilie) și acum, I.I. Martînov își anunța auditoriul că expozeul său va fi urmat de ”întrebări și discuții”. (ibid. loc. cit. p. 97). A treia Conferință a oaspetelui era programată câteva zile mai târziu, în 26 aprilie 1951. Era organizată tot sub egida Consiliului General ARLUS și a Uniunii Compozitorilor și era intitulată: ”Înflorirea muzicii multinaționale în URSS”. În mod expres, la această Conferință erau invitați și compozitori români. După cum este lesne de observat, titlurile conferințelor ținute de emisarul moscovit, confirmă sublinierea noastră de mai sus, anume că I.I. Martînov avea în vedere doar promovarea creației muzicale sovietice. Nu și a celei clasice ruse, a înaintașilor.
ARHIVELE TAC
Să reținem că la Conferința despre înflorirea muzicii multinaționale în URSS, trimisul moscovit invita nu numai un ”public larg” ci și un public specializat: compozitori și muzicologi. Ca și la primele sale Conferințe dedicate marelui public și acum conferențiarul moscovit își invita auditoriul la ”întrebări și discuții”. Având de data aceasta un public avizat – compozitori și muzicologi – oaspetele se va fi așteptat la multe ”întrebări” și ”vii discuții”. Au fost? N-au fost? Nu știm întrucât, așa cum am spus, în dosarul de arhivă cercetat de noi nu există nicio referire la aceste evenimente. Pentru noi, cei de azi, întâlnirile cu staff-ul Uniunii Compozitorilor, cu redactorii Revistei ”Muzica” și, de asemenea, cu auditoriul celor trei Conferințe publice, rămân secrete. Și este cu atât mai ciudat cu cât această vizită a emisarului moscovit – a fost considerată ca un succes. O ”minunată oportunitate” – cum avea ea să fie apreciată mai târziu într-un document destinat publicării! Dar, iată, arhivele tac. Deocamdată – credem! Căci, nu se știe niciodată, iar arhivele gem de surprize! Vizita lui I.I. Martînov la București în aprilie 1951, a fost întocmai așa cum a fost concepută în laboratoarele moscovite – un adevărat maraton. Ea a fost o vizită lungă, mai lungă decât vizitele altor trimiși moscoviți. A început în 6 aprilie 1951 (dacă ar fi să luăm în considerare data primei întâlniri cu conducerea Uniunii Compozitorilor din 6 aprilie 1951, deși, în mod sigur, el a venit mai devreme) și s-a încheiat în 26 aprilie 1951, data ultimei sale Conferințe publice. Deci, o vizită de 20 de zile. Temele conferințelor (pe care le-am menționat mai sus), numărul ”consfătuirilor” de la Uniunea Compozitorilor, dar și durata vizitei ne dau măsura importanței pe care a avut-o vizita lui I.I. Martînov la București în aprilie 1951. Cu adevărat, trimisul moscovit, s-a aflat, atunci, pe ”cai mari”!
ECOUL EI
Ecoul ei l-am găsit într-o pagină de text dintr-un alt Dosar din Fondul Uniunii Compozitorilor: Dosarul 480/1951, p. 68. Este un document nedatat și nesemnat, de fapt o pagină scoasă dintr-un alt text scris în limba engleză în care se fac referiri la impactul unor documente de partid sovietice în domeniul creației muzicale din România precum: Rezoluția Plenarei C.C. al PC (bolșevic) din februarie 1948, dezbaterile din Uniunea Sovietică pe marginea unor studii și articole ale unor muzicologi sovietici, urmărite și publicate și la București. De asemenea, se fac referiri la impactul vizitelor întreprinse în România de compozitori sovietici (Zaharov și Sveșnikov), ansambluri artistice precum Ansamblul Armatei Sovietice condus de Alexandrov sau critici muzicali precum I.I. Martînov. Autorul textului apreciază vizita lui I.I. Martînov ca o minunată oportunitate pentru creatorii din România (subl. ns.), pentru cunoașterea înaltei experiențe sovietice în sfera muzicii. Cităm: ”and the recent visit of the musical critic Martynov, have been wanderful opportunities for studying the huge soviet experiences in the sphere music”. (subl. ns.) (ibidem. loc. cit., p. 68). Cu siguranță, această apreciere făcută la București a fost adusă și la cunoștința muzicologului moscovit. Da, din punctul său de vedere, așa era! Autorul celor câteva rânduri înțelesese bine și reușise să sintetizeze totul în câteva rânduri: ”have been wanderful opportunities” (subl. ns.) .… I.I. Martînov putea fi pe deplin mulțumit. Vizita sa la București fusese, într-adevăr, o oportunitate minunată pentru a promova, cum se spunea în text, ”înalta” experiență sovietică în domeniul muzicii”. Fusese o oportunitate minunată și pentru domnia sa, vizita oferindu-i prilejul de a-și etala la București – în cadrul unor întâlniri punctuale cu profesioniști ca cei din cadrul Uniunii Compozitorilor dar și în cadrul unor întâlniri cu ”publicul larg” – valențele profesionale, capacitatea sa de a dialoga și, mai ales, de a explica, de a convinge și de a impune ceea ce se afla în mandatul cu care fusese trimis: promovarea realizărilor URSS în domeniul creației muzicale, a superiorității culturii și muzicii sovietice, bla., bla., bla., Mdaaaaaaa! Vizita sa fusese un succes. O simțise – la propriu emisarul moscovit. Și, iată, acest succes era consemnat și într-un document, într-o sinteză! Era normal, deci, ca I.I. Martînov să-și amintească de ea. Era normal să aibă nostalgia ei! Dar acum? He, he, he,! Acum, era cu totul altceva!
DILEMA LUI
Trecuseră de atunci câțiva ani. Numai patru! Un fir de nisip în crugul vremii. Și totuși! I. I. Martînov – nu părea încurcat de timpul care trecuse! Înțelegea schimbările și se adapta lor! Din mers! Trimisul moscovit înțelegea că acum, în fața sa, pe același fotoliu în care se aflase în aprilie 1951 Matei Socor, era acum un alt lider: Ion Dumitrescu. Din alt aluat. Cu o altă personalitate. Cu o altă biografie. Cu un alt palmares artistic. Cu alte concepții privind creația muzicală. Cu altă atitudine față de dogmele esteticii marxist-leniniste, ale realismului socialist. Cu un alt stil de abordare a dialogului. Politicos – dar rece. Ferm și neîndurător în afirmarea adevărului, a schimbărilor care avuseseră loc la Uniunea Compozitorilor după ce preluase mandatul de secretar al acesteia. Pășind în biroul noului șef al Uniunii Compozitorilor din România I.I. Martînov nu pășea ca un neofit. El știa cu cine are de-a face. Nu știa, însă, cum avea să fie dialogul? Cu ”cuțitele” pe masă? În ce ”cheie” trebuia dusă discuția cu acest partener? Ce strategie ar fi fost mai nimerită? A prieteniei? A sincerității? A curiozității? A respectului și prețuirii pentru celălalt? Cum să fie acest dialog? Blând, prietenesc, adică mieros? Ori…. sincer, tovărășesc (adică pe față, dur, așa ca între… comuniști? Așezându-se în fotoliul oaspeților în care fusese poftit, I.I. Martînov era departe de a se fi simțit tot atât de sigur, de confortabil, ca atunci, în aprilie 1951, când în fața sa se aflase un alt interlocutor: Matei Socor. Atunci, se simțise (tot timpul) pe ”terenul” lui! Ca acasă! Niciodată stânjenit, niciodată încorsetat! Dimpotrivă! He., he., he., Ce timpuri! O tempora! Să urmărim ce a urmat. Citiți în continuare episodul următor din mini serialul nostru intitulat: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (6) Un alt lider. Citiți!
