Întrucât întâlnirea cu diriguitorul muzicienilor din România, compozitorul Ion Dumitrescu, se apropia de sfârșit, trimisul moscovit, I.I. Martînov se gândea că era timpul să lanseze amfitrionului său o propunere care să-l flateze și să creeze climatul necesar pentru ca această întâlnire să se încheie într-o atmosferă cordială, așa cum era firesc între…prieteni! Și ce putea fi mai flatant, mai încântător pentru șeful breslei muzicienilor români decât ideea că la Moscova elitele intelectuale ar fi dorit să asculte muzică românească. Cât mai multă muzică românească! Iar el, muzicologul I. I. Martînov s-ar fi făcut ”luntre și punte” ca acest lucru să se întâmple. Un angajament, o promisiune – aici la București – nu l-ar fi costat nimic! Și a făcut-o! Cu dezinvoltura cu care un ”frate mai mare” face promisiuni ”fratelui mai mic!” Amfitrionul, însă, compozitorul Ion Dumitrescu, nu se simțea deloc în postura…”fratelui mai mic”. Și și-a păstrat mai departe conduita pe care o imprimase întâlnirii cu trimisul moscovit, încă de la început: fără reverențe!
CÂT DE SINCER ERA MARTÎNOV?
”În general – spunea muzicologul sovietic – ar fi de dorit să primim mai multe lucrări ale Dvs.” (subl. ns.) ”Lucru pe care îl sperăm” – a adăogat el. Iar el, el I.I. Marîtnov, se angaja să contribuie la propagarea muzicii românești, la cunoașterea ei, nu numai de către melomani ci și de către interpreți. ”În ceea ce mă privește – spunea el – pot să-mi iau angajamentul ca pe artiștii sovietici să-i convingem să interpreteze mai multă muzică românească”. (subl. ns.) În acest punct, amfitrionul său, Ion Dumitrescu, va fi ridicat sprânceana și-și va fi privit oaspetele cu atenție. Eeeehhh…, și-o fi spus el în gând, cu ironia care-l caracteriza – dacă Tovarășul Martînov își ia angajamentul, atunci va…. fi bine! Acolo, la Moscova, o să avem și noi pe cineva care să știe să ne conducă pe unde trebuie, care să știe pe la ce uși trebuie să batem ca să deschidem un drum mai bun pentru cunoașterea și interpretarea muzicii românești. Vom avea, în persoana lui I.I. Martînov, un ”tovarăș de nădejde”! ”Un prieten!”. Ascultându-l, Ion Dumitrescu se va fi întrebat: era Martînov sincer? Chiar voia să pună umărul la promovarea muzicii românești în întinsa și necuprinsa sa Țară, numită URSS? Ion Dumitrescu își amintea că încă la începutul întâlnirii oaspetele său își exprimase dorința de a fi primit nu ca un.. oficial, ci ca un…prieten! Această ipostază, de prieten, și-o dorise Martînov! ”Vă rog să nu mă considerați ca oficial, ci ca prieten!”. Reușise? Nici pe departe! Căci amfitrionul său, compozitorul Ion Dumitrescu, știa să citească ”printre rânduri”, știa ce se ascunde ”dincolo de cuvinte” !
UNDE DAI ȘI…UNDE CRAPĂ!
Aparent, angajamentul trimisului moscovit, acela de a promova muzica românească, de a convinge muzicienii sovietici să cânte cât mai multă muzică românească, suna bine! Ca să convingă, trimisul Moscovei explica amfitrionului său că nu i-ar fi fost deloc greu să îndeplinească angajamentul pe care și-l luase, deoarece muzica românească avea mai multă trecere decât cea poloneză! ”Pot să spun – declara el – că, la noi, se cunoaște mai multă muzică românească decât poloneză”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956, p.190) Auzind această precizare făcută cu intenția de a-l flata, Ion Dumitrescu își va fi privit oaspetele pe sub sprâncene și își va fi ascuns mirarea! O fi adevărat? – se va fi întrebat șeful breslei muzicienilor români. Domnia sa considera că o asemenea situație, dacă ar fi fost reală, arăta nu interesul, nu iubirea muzicienilor sovietici față de muzica românească, ci subiectivismul lor, prejudecățile lor, resentimentele lor vechi (istorice) față de polonezi în general și acum, iată, și față de muzica lor! Hm., hm., hm., Unde dai și unde…crapă! Ce voise Martînov să spună și unde trimiseseră spusele sale! Adică, de ce ar fi fost iubită mai mult muzica românească decât cea poloneză? Ceeeeee, acea muzică, cea poloneză, era lipsită de valori? Ei, polonezii, nu aveau mari muzicieni? Iată, reziduurile istoriei existau. Căci Rusia – Rusia Țaristă, inclusiv Rusia sovietică – n-a iubit niciodată Polonia! Iar acest fapt se transfera (subtil) într-un domeniu atât de minunat, atât de înălțător precum muzica, domeniu care ar fi trebuit (trebuia) să fie un mijloc de apropiere, de cunoaștere, de înțelegere, de iubire între oameni – indiferent pe ce meridian geografic s-ar fi aflat! Căci muzica nu avea – nu trebuia – să aibă granițe! Dar, se pare, că o asemenea viziune nu făcea parte din arsenalul trimisului Moscovei. O arătase – și aici – la București. Îi ”scăpase”? Sau fusese un mesaj subtil, în stilul culturnicilor și politrucilor de la Kremlin?
JOCUL LUI IPOCRIT
Întâlnirea se apropia de sfârșit. Oaspetele reamintea amfitrionului său că în curând o delegație a compozitorilor români va vizita Moscova. Pentru domnia sa, aceasta trebuia să fie o oportunitate pentru promovarea muzicii românești. ”Este neîndoios – spunea el – că apropiata vizită a compozitorilor români în Uniunea Sovietică – va contribui la propagarea muzicii românești”. (ibid. loc cit. p. 190) Această afirmație s-a lovit, din nou, de scepticismul șefului breslei compozitorilor români. El constata că propunerile sale avansate oaspetelui de către domnia sa, nu fuseseră receptate de către oaspetele moscovit. El a tăcut mâlc atunci când i-au fost făcute iar acum, la sfârșitul întâlnirii, părea că le-a uitat de tot. Părea uitată și intenția sa, exprimată la începutul întâlnirii, de a asculta muzică. ”Cât mai multă muzică” – subliniase oaspetele moscovit! Intenția lui Ion Dumitrescu de a organiza cu sprijinul Radiodifuziunii române, audiții muzicale, s-a pierdut și ea în eter, ne mai fiind dorită de oaspetele moscovit. Pentru amfitrionul trimisului Moscovei era acum limpede că toate cele spuse de muzicologul sovietic la începutul întâlnirii erau de fațadă, că făceau parte din jocul practicat întotdeauna de trimișii Moscovei, un joc ipocrit și amăgitor întrucât era construit pe vorbe frumoase și pe principiul seducător al unei prietenii trainice, bla, bla, bla., Acum, la finalul întâlnirii, Ion Dumitrescu înțelegea – așa cum intuise încă de la început – că, de fapt, motivul esențial care-l adusese pe I.I. Martînov la București, în anul de grație 1955, nu era să asculte muzică, ”cât mai multă muzică”, ci să-l asculte pe el, pe Ion Dumitrescu, noul șef al breslei compozitorilor români. Să afle, chiar de la el, aici la București, ceea ce la Moscova se știa pe ”surse”.
NU S-AU PUPAT
Aici se încheie NOTA de convorbire întocmită cu prilejul întâlnirii lui Ion Dumitrescu, Secretarul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și muzicologul sovietic, I.I. Martînov, din toamna anului 1955, NOTĂ pe care noi am găsit-o în Dosarul de arhivă 500/1954-1955-1956, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia Arhivei Naționale Istorice Centrale (ANIC). Am studiat-o cu atenție și v-am prezentat-o îndeaproape întrucât ea ni s-a părut un moment semnificativ pentru debutul mandatului noului șef al breslei compozitorilor români, Ion Dumitrescu. Un mandat care – așa cum am arătat – avea să fie altfel, cu totul altfel, decât al predecesorului său, Matei Socor. Acest altfel se văzuse limpede și în întâlnirea cu trimisul Moscovei, I.I. Martînov. Fiecare dintre cei doi își cântase ”partitura”: Ion Dumitrescu, partitura cea nouă a Uniunii Compozitorilor din România, în cuprinsul căreia putea fi ”citită” o distanțare de obediența față de imperativele politice și ideologice întocmite în cancelariile liderilor politici de la Moscova dar și de la București. În întâlnirea cu oaspetele său, Ion Dumitrescu ”citise” această ”partitură” fără reverențe Moscovei, stârnind uimirea și, desigur, și interesul partenerului său de dialog. Cu siguranță, I. I. Martînov, înțelesese că vizita sa de la București, din toamna anului 1955, era altfel, cu tot altfel, decât aceea din aprilie 1951. Pentru că partenerul său de dialog era acum altul decât fusese atunci. NOTA de convorbire nu menționează dacă la final cei doi s-au îmbrățișat, dacă s-au pupat de trei ori pe obraz, în virtutea obiceiului oaspeților moscoviți ce soseau la București – în valuri. Mai curând credem că și-au strâns mâna scurt – tovărășește. O stenogramă ar fi menționat o asemenea împrejurare. Iar noi am fi avut, cum se spune, un element de culoare, un indiciu în plus privind modul cum s-a încheiat această întâlnire. O întâlnire fără reverențe Moscovei!
Concluzia noastră? Citiți și ultimul episod al serialului nostru intitulat: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (16) Cu bisturiul – nu cu kalașnicovul!
Citiți!
