Parada militară în Piața Roșie – fragment
Să precizăm, din nou, ceea ce am spus în episodul anterior, faptul că George Enescu își va păstra cu încăpățânare poziția sa apolitică în tot timpul turneului său la Moscova din anul 1946. În fluxul evenimentelor petrecute în acest turneu se mai înscrie încă unul pe care Maruka – ce ciudat? – nu l-a comentat. Va fi fost – oare – de acord cu Maestrul? Pentru că este vorba tot de un…refuz! Sau poate i se va fi părut prea puțin important pentru a-l mai consemna în Amintiri? N-avem știre întrucât distinsa prințesă moldavă tace mâlc. Dar – ce ciudat, Maestrul n-a tăcut. Să citim.
STEAGUL VICTORIEI
Amănuntele le aflăm dintr-o declarație pe care George Enescu a făcut-o la întoarcerea sa de la Moscova, în cadrul unui interviu acordat unui jurnalist de la București, Andrei Tudor, pentru ziarul România liberă. Știm că George Enescu și ”echipa” sa s-a aflat la Moscova și cu ocazia Zilei de 1 Mai 1946, o zi care era sărbătorită cu mult fast în Rusia Sovietică, mai ales la Moscova. Iar în 1946, acest fast avea să fie și mai impunător, întrucât Rusia Sovietică – și nu numai – se afla în primul an de pace. Cu un an în urmă, la 9 mai 1945, cel de al doilea război mondial se încheiase. Germania hitleristă fusese învinsă și își acceptase înfrângerea. În ziua de 30 aprilie 1945, un soldat rus, pe numele lui Evgheni Khaldei, s-a cățărat pe clădirea Reichstagului din Berlin și a înfipt acolo un steag. Era semnul înfrângerii Germaniei hitleriste și al biruinței Coaliției Națiunilor Unite. Dar – nota bene – era ancorat numai steagul Rusiei Sovietice, steagurile celorlalte două state aliate, Marea Britanie și SUA, lipsind cu desăvârșire! Era un steag roșu, care avea drept stemă ”secera și ciocanul”, emblema Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Astfel, lumea întreagă, toți cei care văzuseră acea fotografie cu steagul roșu cu secera și ciocanul, înfipt acolo de un soldat rus, trebuiau să priceapă și, mai ales, să țină minte, că victoria era a Armatei Roșii, armata din care făcea parte acel soldat. Câteva zile mai târziu, la 9 mai 1945, la Moscova, în Piața Roșie a avut loc o mare paradă militară. Stalin, la tribună, în uniformă militară deoarece era generalul cu gradul cel mai înalt al Armatei Roșii, acela de GENERALISSIM, flancat de alți mari generali ai săi, a primit defilarea salutând cu mâna la chipiu (chipiul său de generalissim) și zâmbind subțire pe sub mustața sa stufoasă.
DIN NOU TANCURILE
Acum, în 1946, acea armată – învingătoare – își trimitea, din nou, generalii, soldații, tancurile, tunurile ”katiușele” etc., etc., să defileze în Piața Roșie și să-și arate forța în fața liderilor săi, îndeosebi, în fața Generalissimului Iosif Visarionovici Stalin, și în fața mulțimilor de moscoviți buluciți în spațiile rezervate. Potrivit concepției triumfaliste a liderilor politici de la Kremlin, în Piața Roșie parada militară era urmată de o mare demonstrație populară. O demonstrație plină de euforie, cu o pădure de steaguri roșii purtate în ritm de marș de tineri și tinere, de oameni ai muncii. Dacă vremea ar fi fost blândă (căci la Moscova primăvara vine târziu) bărbații ar fi venit în cămăși albe curate și cu șepci muncitorești tradiționale. Femeile – în rochițe înflorate, vaporoase, vesele, majoritatea cu basmale albe pe care le fluturau pe deasupra capului, dând demonstrației un aspect vesel, sărbătoresc, plin de culoare și prospețime. O prospețime de primăvară, nu-i așa? Cine și-ar refuza să vadă un asemenea spectacol de la înălțimea unei tribune instalată în Piața Roșie – punctul zero al Moscovei? Cine? Iată: era cineva: un român! Maestrul George Enescu!
PROTOCOLUL LOR
În semn de mare prețuire George Enescu a fost invitat la manifestația din Piața Roșie. Cu siguranță invitația va fi fost chiar la tribuna oficială acolo unde erau plasați oaspeții străini aflați la Moscova. De acolo, de sus, căci tribuna oficială era cu câțiva metri mai înaltă de sol, se putea vedea foarte bine spectacolul grandios al paradei armatei și al defilării oamenilor muncii. Potrivit unui protocol bine stabilit (și verificat la sânge de ofițerii ”secret”s service”) acolo, la tribuna oficială din Piața Roșie erau invitați liderii de frunte ai Rusiei Sovietice – civili și militari. Ei erau așezați – la propriu – conform unui protocol foarte strict, de-a-stânga și de-a- dreapta marelui conducător, Iosif Visarionovici Stalin. După același protocol erau ”așezați” și oaspeții străini. Dacă la o recepție trebuia să ciocnești cu amfitrionul/amfitrionii cupa cu șampanie ce ți se aducea pe tavă și puteai să treci mai departe, să te …pierzi printre invitați, și chiar să pleci când ai fi voit, aici la tribuna din Piața Roșie obligațiile erau mai stricte. Trebuia să stai acolo unde fuseseși plasat, să saluți, să dai mâna ”tovărășește” cu liderii aflați acolo. Să fii prietenos, zâmbitor și…fericit, bla., bla., bla., Aceasta era o ocazie! Pentru unii – unică! Pentru alții – îndelung așteptată. Cum am spus, George Enescu a primit și el invitația să asiste la parada militară din Piața Roșie, fiind invitat la ”tribuna oficială”. Cu această ocazie ar fi putut – și el – să strângă, ”tovărășește”, mâna liderilor sovietici aflați acolo. Fiind un invitat străin, și încă unul de vază, un muzician ilustru, poate i se va fi permis să se apropie de Stalin, Molotov, Voroșilov și mulți alții! Și, evident, să dea mâna cu ei, și să se încline! Să facă o reverență! Căci, așa era…protocolul!
DIN FOTOLIU
Dar, Maestrul – care va fi fost la curent cu ”protocolul” moscovit – n-a făcut-o. A evitat reverența pe care ar fi trebuit s-o facă celor cu care ….ar fi dat mâna. A preferat să vadă parada de la fereastra Hotelului în care locuia, un hotel amplasat chiar în celebra Piață Roșie. Într-un interviu acordat unui jurnalist român după întoarcerea sa din turneul de la Moscova din primăvara anului 1946, George Enescu va povesti – cu o ironie subtilă – cum a văzut domnia sa parada militară de la Moscova din mai 1946. ”Șederea mea la Moscova – declara muzicianul român jurnalistului României libere, Andrei Tudor – mi-a oferit și rarul prilej de a vedea Parada de 1 Mai pe care am gustat-o cu atât mai mult cu cât am putut-o privi comod chiar de la fereastra hotelului meu din Piața Roșie” (Andrei Tudor, George Enescu despre vizita sa la Moscova, România liberă, 3, Nr. 540, 17 mai, 1946, pag. 1 și 3). Să înțelegem, deci, că dacă s-ar fi aflat acolo, la tribună, muzicianul român n-ar fi gustat parada? Dar, așa…de la fereastră a fost infinit mai comod, etc., etc., Maestrul va explica de ce – de la fereastră – parada moscovită, în special cea militară, a putut-o privi fără a fi supus unui disconfort acustic, nepriincios auzului său fin de…muzician.
FORȚĂ ȘI MASIVITATE
Obișnuit cu disciplina nemțească, întrucât copilărise și se formase ca muzician dar și ca ”om al cetății” în Austria, la Viena, într-un mediu unde ordinea și disciplina erau un loc comun – muzicianul român va fi privit cu atenție parada militară pe care a perceput-o ca pe o desfășurare ”grandioasă, impunătoare”. ”A fost – spunea el jurnalistului de la România liberă – o desfășurare grandioasă, impunătoare – ca spectacol bine ordonat și gândit, disciplinat sever și deosebit de frumos pentru ochi”. Rețineți ironia subtilă a muzicianului român. Parada militară era un spectacol ”frumos pentru ochi”. Deci – nu pentru suflet! Nu pentru mințile înflăcărate, fanatice, bla., bla., bla., Doar pentru ochi! Defilarea Armatei Roșii era pentru muzicianul român ”exemplară ca disciplină și rigoare” și era ”sclipitoare prin aspectul strălucit al uniformelor”. Impresia pe care această paradă o lăsa celor ce o priveau din tribuna oficială, sau de jos, din stradă, din ”țarcurile îngrădite”, era emoționantă, înălțătoare, dătătoare de bucurie și optimism, de încredere în liderii care, iată, ieșiseră la lumina zilei și se arătau mulțimii în ”carne și oase”, în hainele lor desuete dar de…sărbătoare, în uniformele militare de gală, înflorite de culorile și strălucirea decorațiilor primite în semn de prețuire pentru serviciile aduse pe câmpul de luptă – pe front, în tranșee, sub arme, pentru cucerirea de teritorii – sau pe celălalt front, în altfel de tranșee, în cabinetele secrete – pentru cucerirea unui loc cât mai apropiat de vârful puterii – a puterii comuniste, desigur. De la un capăt la altul, de la primul minut până la ultimul, manifestația din Piața Roșie era conformă cu concepția triumfalistă a liderilor politici de la Kremlin. O concepție pe care muzicianul român o sesiza întocmai. Parada – preciza el – ”dădea o puternică impresie de forță și masivitate” (subl. ns.) (ibidem. Andrei Tudor, loc. cit.).
STÂND LA FEREASTRĂ
Și totuși, Maestrul nu regreta că văzuse demonstrația din Piața Roșie de la fereastră, așezat comod într-un fotoliu. Huruitul tancurilor ajungea până la el. Era huruitul unor ”tancuri colosale”, observa el, care n-ar fi fost prea plăcut auzului său fin, de muzician. Parada, pădurea de steaguri roșii, strălucirea uniformelor, ordinea coloanelor de soldați erau seducătoare, ca spectacol. Erau frumoase…. ”pentru ochi” Dar, zgomotul! Ehhh, zgomotul, huruitul tancurilor nu putea fi suportat. ”Numai că pentru urechea mea – a precizat el – uruitul tancurilor colosale n-ar fi fost chiar un agrement muzical” (ibid. Andrei Tudor, loc. cit.) Așa încât, stând în camera sa de hotel, privind parada din Piața Roșie dintr-un fotoliu comod și în liniște, de la fereastră, muzicianul român și-a protejat auzul fin, evitând ”uruitul tancurilor colosale”, oboseala acelor ceasuri de stat în picioare, de stat smirnă, pe locul ce-i fusese rezervat, în conformitate cu protocolul organizatorilor, de fapt al poliției secrete moscovite. Desigur, toate acestea erau niște avantaje pe care Maestrul și le asigurase, stând în apartamentul său din Hotel și privind totul de la…fereastră! Aparent, își apărase confortul de care avea nevoie, liniștea, odihna! Însă, mai era ceva! Stând acasă, privind totul de la fereastră, marele muzician român a evitat – cu eleganță – o împrejurare care l-ar fi obligat să strângă mâna unor lideri comuniști sovietici, să se încline, să aplaude parada militară și pădurea de steaguri roșii ce va fi defilat prin fața tribunei oficiale clădită sub zidurile Kremlinului, în Piața Roșie. El a evitat situația când, împins de protocol (nu de sentimente!) ar fi trebuit să facă o reverență gazdelor sale, în fond elitelor moscovite, liderilor de prim rang ai Rusiei Sovietice care se aflau acolo. Astfel, George Enescu, Maestrul cum îi spunea Maruka, a rămas – așa cum avea să noteze distinsa prințesă moldavă în Amintiri – ”neclintit pe pozițiile sale apolitice”. (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p, 563) Dar, Maestrul – credincios deciziei sale – n-a regretat nimic, întrucât, așa cum avea să precizeze în interviul acordat jurnalistului Andrei Tudor, de la ziarul România liberă, obiectivul său la Moscova era unul singur: muzica. Doar muzica. Citiți episodul următor din serialul intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (29) Maestrul nu regretă nimic. Citiți!
