Dar, pentru toți românii – civili sau militari – Basarabia era o chestiune de suflet, era pământul iubit de români și râvnit întotdeauna de ruși. Pierderea ei era percepută de români ca o răpire, ca o nedreptate istorică, fiind, deopotrivă, opera Rusiei Sovietice și a Germaniei hitleriste. Articolul 3 al Anexei secrete a avut un impact năucitor asupra României întrucât acorda Rusiei – dreptul de a ocupa Basarabia și Bucovina de Nord și de a integra acest teritoriu în granițele sale.
BASARABIA – UN BONUS PENTRU STALIN
Ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord – sub presiunea unui ultimatum – a avut urmări dezastruoase, criminale, pentru populația civilă, pentru administrația românească, pentru integritatea teritorială a României și pentru stabilitatea statului român al cărui monarh, Carol al II-lea, s-a văzut nevoit să abdice de pe tronul său în favoarea fiului său, tânărul – prea tânărul – Mihai I. În urma abdicării regelui Carol al II-lea și a preluării tronului de către Regele Mihai I, la cârma României a venit generalul Ion Antonescu. Acesta – prevalându-se de condițiile specifice determinate de intrarea României în război alături de Germania hitleristă, de situația creată în România de către Regele Carol al II-lea care, prin înființarea partidului său, ”Renașterea Națională”, desființase – practic – sistemul politic multipartidist din România, a instaurat dictatura sa, o dictatură personală, o dictatură militară. Redobândirea Basarabiei a fost sloganul uriaș pe care generalul Ion Antonescu l-a aruncat în ochii opiniei publice interne și internaționale pentru a justifica alăturarea României în războiul declanșat de Germania nazistă împotriva Poloniei și apoi împotriva Rusiei Sovietice. Desigur – acesta era ”paravanul” cel mai accesibil, cel mai credibil, cel mai ”mobilizator”, întrucât intrarea României în cel de al doilea război mondial alături de Germania nazistă avea la bază motive infinit mai complexe.
CE ȘTIA MAESTRUL ÎN 1946
Dar, ne-am depărtat prea mult de tema rândurilor de față, a evenimentului petrecut în acea primăvară a anului 1946, când George Enescu se afla la Moscova, într-un turneu muzical. Desigur, în 1946, marele muzician român nu avea cum să cunoască împrejurările care au dus la încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop, întrucât acțiunea a fost secretă iar documentele diplomatice privind deciziile luate atunci au rămas – pentru publicul larg – secrete.
El a cunoscut, însă, urmările evenimentelor dezastruoase care avuseseră loc în România sub impactul năucitor, criminal, al acestui Pact: suferințele românilor din Basarabia și Bucovina de Nord, care au fugit din calea valului năucitor, ca un tsunami, al Armatei Roșii. El a cunoscut suferințele românilor care au rămas la casele lor în Basarabia și Bucovina de Nord. El a cunoscut tensiunile provocate la București, dilemele, controversele din rândurile elitelor politice și ale Casei Regale a României. El a cunoscut consecințele ruperii echilibrului politic și administrativ al statului român în urma amputării sale teritoriale, ale abdicării regelui Carol al II-lea. El a cunoscut, de asemenea, impactul deciziei României de a se alătura Germaniei în războiul pe care-l declanșase, mai întâi împotriva Poloniei și apoi, împotriva Rusiei Sovietice. Iar toate acestea erau mai relevante, mai convingătoare decât o ”bibliotecă” de documente secrete și de cărți.
EL N-A FĂCUT REVERENȚA
În aceste circumstanțe, când consecințele negre ale Pactului Molotov-Ribbentrop erau, încă, atât de vii – pentru toți românii, nu numai pentru elitele lor, nu numai pentru muzicianul român – o participare la o recepție patronată de Molotov, la invitația acestuia, ar fi însemnat o reverență adusă Moscovei. Iar Maestrul – deși era oaspetele Moscovei – n-a dorit să facă această reverență. El n-a dorit să ciocnească paharul cu șampanie oferit de gazde cu cel care instrumentase – la cererea lui Stalin și în acord cu reprezentantul Germaniei lui Hitler – ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către Rusia Sovietică în 1940. Și a trimis ”organizatorilor” răspunsul său, invocând faptul că era….obosit! Grăbiți sau indiferenți, ”organizatorii” nu vor fi stat să descifreze subtilitățile acestui refuz. Credem că nici nu erau interesați și – cu siguranță – nu dispuneau de informațiile necesare deoarece trăiau într-o țară unde adevărul era ținut sub lacăte și secretele erau bine ferecate. Oricum, în 1946, culturnicii și politrucii de la VOKS vor fi înghițit greu ”broscoiul” refuzului marelui muzician român de a participa la o recepție atât de selectă. Ei vor fi ridicat sprânceana și vor fi dat oaspetelui o ”bilă neagră” punând în dreptul numelui său un semn de întrebare: ce era cu acest George Enescu? Era el un prieten sincer al Rusiei Sovietice? Da? Sau nu? Iar semnul de întrebare va fi fost probabil reiterat, deoarece Maestrul avea să le mai ofere o ocazie: un nou …refuz! Tot atunci, cu prilejul acelui turneu, și tot acolo, la Moscova!
NOTA BENE
Să reținem că Pactul Molotov-Ribbentrop n-a fost niciodată denunțat – la propriu. Iar discuțiile care s-au purtat n-au avut nicio finalizare practică, el fiind un punct pe agenda unor politicieni dornici de popularitate, interesați mai mult de propria lor imagine decât de soluționarea problemei. Ei nu păreau interesați de semnificația nereușitei inițiativei lor ci de ecoul pe care l-ar fi stârnit inițiativa lor. Doar…inițiativa! În 24 decembrie 1989, mai mult pentru a da – cum se spune – o ”lovitură de imagine” Mihail Gorbaciov a pus în discuția Sovietului Suprem al URSS (Parlamentul sovietic) chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop. Dar totul s-a oprit în acest cadru, parlamentar și a rămas la nivelul ”vorbelor frumoase”, de paradă! Era cale lungă – de la ”vorbă” la ”faptă”. Căci, urmările Pactului Molotov-Ribbentrop – pentru România, adică ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și integrarea acestui teritoriu între granițele statului sovietic – au fost consfințite în documente internaționale – aproape imuabile – precum Convenția de armistițiu, semnată de România la Moscova la 12 septembrie 1944, deciziile Conferinței de Pace de la Paris din 1947 și Tratatul bilateral, de prietenie și colaborare, încheiat între România și URSS în 29 ianuarie 1947. Urmările Pactului Molotov-Ribbentrop – au fost apoi acceptate și stipulate în documentele altor Conferințe internaționale postbelice, precum a fost Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975 (sprijinită puternic de URSS și statele satelite) al cărei scop unic, fundamental (dincolo de ”oceanul” de ”principii” și ”argumente” invocate) era unul singur: consfințirea granițelor postbelice. Această decizie convenea de minune nu numai URSS ci și altor mari state europene. Ori, denunțarea Pactului Molotov-Ribbentrop ar fi fost ”buturuga mică ce răstoarnă carul mare”, ar fi atras după sine anularea deciziilor tuturor acestor foruri internaționale, inclusiv a unor Tratate încheiate pe termen lung. Însemna – de fapt – ”mișcarea granițelor”, ceea ce ar fi avut consecințe dezastruoase pentru configurația geopolitică a Europei postbelice, pentru ordinea și liniștea sa. Și astfel totul a rămas – așa cum fusese…stabilit. Reluarea discuției în cadrul Parlamentului European (în septembrie 2019) nu a trecut dincolo de …vorbe. A fost o ”condamnare” a Pactului – atât – Rezoluția adoptată neavând forța unui document de decizie, cu efecte juridice. Nici nu este posibil așa ceva, întrucât, după cum se știe, Parlamentul european nu are forță de decizie – ci de….recomandare! Vorbe, vorbe, vorbe!
Să lăsăm deci vorbele să se risipească, să zboare în eter, și să ne întoarcem la un alt eveniment petrecut în cadrul aceluiași turneu al lui George Enescu în aprilie 1946. Este un eveniment care se înscrie pe aceeași linie, cu aceleași semnificații ca cel care a fost subiectul acestui episod. Maestrul George Enescu va oferi gazdelor sale un nou refuz. El va arunca un nou broscoi în gâtul Moscovei. Citiți acest episod din serialul intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (28) Al doilea…broscoi. Citiți!
