TRAUME NOI
Un copil – o fetiță de doisprezece ani – ce ieșea din copilărie cu trauma privațiunilor impuse de război, al doilea război mondial și bătea la porțile adolescenței. O adolescență care avea să fie marcată de alte traume, mai rele, decât fuseseră cele provocate de război: instalarea rușilor în România, intrarea țării sub cizma rusească, anii de secetă cumplită, inflația, nesiguranța, suspiciunea, ”spălarea pe creier” datorită unei propagande prosovietice agresive și multiple, anularea a tot ceea ce până atunci acumulase din cărțile citite la școală, din prelegerile profesorilor, din amintirile bunicilor, din povestirile mătușilor și unchilor sau prietenilor apropiați. O adolescență unde toate valorile de până atunci – istorice și culturale – erau blamate, înlăturate, înlocuite cu alte ”valori” – pe cât de străine, pe atât de contrare celor pe care le știuse până atunci. Căci acum, ”valorile” aparțineau numai ”marii țări de la Răsărit: Uniunea Sovietică”, ”marelui popor de la Răsărit”, ”poporului, popoarelor Uniunii Sovietice”, bla., bla., bla., O adolescență marcată de răsturnări profunde – în plan moral și existențial.
RUȘII ÎN ORAȘUL MEU
Așa cum am arătat în episodul anterior, rușii veniseră în orașul meu, Oltenița, la câteva zile după ce Regele Mihai citise la Radio, în noaptea de 23 august 1944, PROCLAMAȚIA către Țară prin care anunța românilor ieșirea din alianța cu Germania hitleristă și trecerea de partea Coaliției Națiunilor Unite. Fiind situat la Dunăre, orașul, așa mic cum era, va fi fost pentru ruși un important punct strategic. Nu știu dacă cei care veniseră în oraș erau mulți sau puțini. Eram copil atunci – și astfel de știri nu ajungeau până la noi, copiii. Dar, cu siguranță bărbații – adică tații, unchii și bunicii noștri – vor fi știut! Însă spaima pe care orașul o trăia sub prezența rușilor în oraș ne atingea și pe noi – copii! Mama nu mă mai trimitea ”la pâine”, ca de obicei, temându-se că, fiind fetiță, să nu fiu luată de ruși de pe stradă, răpită, sechestrată și violată, așa cum se spunea că se întâmplase în oraș! Sora mea, deși mult mai mică, nu mai era lăsată la ”joacă”, la casa vecinilor de peste drum, în pofida lacrimilor și a repetatelor ei întrebări: de ce, de ce? Căci copila – nu înțelegea și nici mama nu se încumeta să-i spună. Oricum – n-ar fi înțeles nimic! Eu însă, înțelegeam. Simțeam. Făceam comparații, astfel că mama a fost scutită de întrebări pentru care, cu siguranță, avea răspunsuri. Prezența rușilor în oraș făcuse țăndări viața noastră de până atunci, care nu fusese ușoară, deoarece trecusem prin lipsurile și rigorile impuse de război: camuflaj, pâinea, zahărul și uleiul pe cartelă și – ceea ce era înspăimântător – era teama provocată de chemarea bărbaților în armată, concentrați sau trimiși pe front. Aproape că nu era familie în oraș care să nu aibă pe cineva ”plecat”. Unii – nu mai veneau deloc. Alții se întorceau schilozi. Fără o mână, fără un picior, fără o ureche, fără un ochi….. Poștașul, care altădată era primit cu voioșie – acum era ocolit cu spaimă, și fiecare se bucura când ”trecea de casa lui” și NU SUNA LA UȘĂ! Căci de la o vreme veștile – erau numai vești rele. Tragice.
RĂZBOIUL ERA LÂNGĂ NOI
Dar acum, viața ni se părea mai grea, mai amenințătoare decât în anii de război când nu ne temeam decât de bombele ce puteau să cadă din cer, din avioanele pe care le auzeam trecând pe deasupra norilor. Acum războiul era, cumva, lângă noi. Noaptea se auzeau împușcături – ceea ce, în timpul războiului, nu se întâmplase! Tropote de copite și strigăte bezmetice spărgeau liniștea adâncă a nopții! Riscul era lângă noi! Era aproape și imprevizibil – întrucât ”rușii” erau – puteau fi – peste tot. La colțul străzii, în grădină, la UȘĂ! Se întâmplau toate astea, ziua, dar mai ales noaptea când umblau pe străzi, bolborosind cuvinte de neînțeles pentru noi. Erau – beți! Mulți umblau călare – mai ales noaptea – pe străzile întunecate ale orașului aflat sub un camuflaj absolut. Așa cum nu fusese în anii de război. Ni se spusese că avea să fie pace! Că așa declarase Regele! Părinții mei – mama și tata – ascultaseră în noaptea de 23 august 1944, la un aparat de radio cu căști, cuvântarea Regelui Mihai și dimineața i-am văzut veseli cum nu mai fuseseră de mult! Mama ne-a trezit din somn, cu noaptea în cap – cum se spune – și tata ne-a spus ”de acum e pace, e pace – ați înțeles?” Și ne-a smuls din așternut și – așa cum eram, cu ochii cârpiți de somn, aproape buimace – ne-a pupat apăsat pe obraji, pe mine și pe sora mea, mai mică! Era ceva neobișnuit, deoarece el își manifesta tandrețea față de noi într-un fel mult mai reținut: o mângâiere pe obraz – cu mâna lui aspră, fierbinte – o privire caldă! Nu pot să uit zâmbetul lui și privirea aceea, limpede, luminoasă a ochilor lui verzi! Iar mama aproape că plângea! Se rupsese zăgazul suferințelor și spaimelor îndurate de ea în timpul cât tata lipsise fiind concentrat la unitatea lui de infanterie de unde putea fi trimis – oricând – pe front, în linia întâi, acolo unde sunt trimise de obicei batalioanele de infanterie. Dar iată, că acum, cu rușii în oraș, trăiam zile și nopți de spaimă. Era o altă față a războiului pe care-l credeam încheiat!
BORDEIUL DIN FUNDUL GRĂDINII
În anii de război nu ne ascunsesem niciodată în bordeiul din fundul grădinii, acolo unde mama păstra pentru iarnă ceapa, cartofii și morcovii. Acum, noapte de noapte, ne ascundeam acolo, de frica rușilor, care umblau prin oraș – mai ales noaptea, când, după câteva stacane de votcă, căutau ”fete”, ”hazaice” cum le numeau ei. Dar acestea – fetele – erau de negăsit! Nu mai dormeau în paturile lor din casă ci prin bordeiele din fundul grădinii sau în beciurile caselor, ascunse pe după butoaiele cu vin sau putinile cu brânză ori murături. Ele nu erau de găsit nici ziua, căci de frica soldaților ruși nu mai mergea nimeni în oraș, pe ”Strada mare”, la Cinematograf ori seara, pe Corso! Fetele nu se mai întâlneau cu băieții, prietenele nu-și mai făceau vizite, copii nu se mai jucau pe stradă, iar pe pajiștea de lângă Podul de peste Argeș băieții nu mai jucau fotbal. Prăvăliile de pe ”Strada mare” erau pustii, cu obloanele trase și lacăte grele. Orașul – în sine – parcă se golise! Părea pustiu! Astfel, – deși trebuia să fie pace – căci așa spusese Regele în Proclamația sa către Țară – trăiam o altă față a războiului! Dar impactul prezenței rușilor în orașul nostru a avut și alte aspecte. Citiți episodul următor din acest mini-serial: RUȘII ÎN ORAȘUL MEU. O altă față a războiului (4)
