PIERDUSERĂ OCAZIA UNUI MOMENT…EROIC!
Nu știu dacă rușii veniți în orașul meu, Oltenița, oraș situat la confluența Argeșului cu Dunărea, vor fi avut oarece atribuții militare. Dar, un fluviu navigabil – mai ales ca cel precum este Dunărea – trebuia ținut sub observație. Mai ales în vreme de război. Iar acum, interveniseră evenimente militare deosebite: retragerea trupelor militare germane din România. Nu era lipsit de importanță CUM se retrăgeau aceste trupe! Repede, repede – pe furiș – cu discreție, ca să evite pierderi inutile și să-și salveze pielea? Sau cu zgomot, cu focuri de armă, dârz și…eroic, așa cum le stătea bine unor soldați bine instruiți, aroganți și fanatici? Dar, cum am arătat într-un episod anterior, unitatea militară germană staționată în orașul nostru pe toată perioada războiului, se retrăsese repede, discret, fără zgomot. ”Nemții” din oraș plecaseră atât de repede și atât de discret încât, în gară, lăsaseră vagoanele cu produse alimentare: conserve de carne și legume, lapte praf, unt și margarină, ciocolată și alte delicatese. Plecaseră ”cu coada între picioare” – cum spun românii. Astfel, militarii ruși – care veniseră în orașul nostru la câteva zile după 23 august 1944 – pierduseră momentul unei confruntări directe cu soldații hitleriști! Pierduseră ocazia unui moment ”eroic”! Ce le mai rămânea de făcut? Să ia în observație Dunărea, circulația pe fluviu și să cunoască orașul și pe oamenii lui. Și au făcut-o în felul lor. Dând iama prin cotețe și lăzile de zestre!
PĂREAU LIHNIȚI ȘI PUȘI PE JAF
Orașul era sărac. Prăvăliile de pe ”Strada mare” erau modeste – niște băcănii, acolo, cu pâine, zahăr – și acelea pe cartelă – căci măslinele și alte ”delicatese” aduse din import dispăruseră de mult, imediat după începerea războiului. ”Băuturi” nu prea erau – întrucât localnicii își făceau ”în casă” vinul și țuica din viile hibride moștenite de la bunici. Nimeriseră ca ”flămândul miercurea la stână” – cum spunea bunicul meu – luând în derâdere veștile despre jafurile rușilor din oraș! Cu toate astea, nesațul rușilor pentru jaf și alte ”blăstămății” – cum apunea mama – era de nestăvilit. Dacă din prăvăliile de pe ”strada mare” nu prea aveau ce să fure le rămâneau gospodăriile, cotețele din care nu lipseau orătăniile – găini, rațe, gâște, miei, iezi și viței! Și nu se mulțumeau numai cu atât!
NU OCOLEAU NICI LĂZILE DE ZESTRE
Ostașilor lihniți – căci plecaseră de mult de pe la casele lor – le prindea bine orice. Iar ochii lor nu se opreau numai la ceea ce se afla prin cotețe și grajduri ci și la ceea ce se afla prin case, în lăzile de zestre: scoarțe, broboade, cercei și…. alte podoabe! Îmi amintesc cum mama – sub spaima a ceea ce se întâmpla în oraș – strânsese de prin casă ceea ce avea ea mai de preț: scoarța de pe perete țesută de ea pentru ”zestre”, ștergarele de borangic puse deasupra icoanelor și a ”pozelor de familie”, ”macate” – un fel de cuverturi de lână alese în război, mândria oricărei femei – lenjerii de pat cu dantele de mână și cămăși de pânză țesută în casă, cu broderii alese, hainele ”bune” de duminică, ale ei și ale tatei, etc., etc., Astfel, toată casa era ”despuiată”, aproape pustie, tristă! Avea un aspect dezolant de parcă nu mai era a noastră. Devenise, cumva, străină de noi. La fel procedaseră mătușile mele (multe, căci tata avea zece frați), vecinele și alte rude apropiate. Pustiul se instalase în case ca și cum – noi toți – ne-am fi pregătit să plecăm undeva, în pribegie, cu tot avutul strâns într-o boccea! El era dublat de o stare de spaimă ce nu putea fi ascunsă – nicicum!
MAMA SE TEMEA PENTRU CERCEII EI DE ARGINT
Mânată de aceiași spaimă, mama își scosese din urechi cerceii ei de argint, făcuți din niște monede mici, grațioase, ”băncuțe” cum le spunea ea, tandru, pe care fusese gravat chipul Regelui Ferdinand al României. Erau niște cercei vechi, vechi, moștenire de familie pe care ea îi primise în dar când se căsătorise. Erau atât de vechi încât chipul regelui gravat pe ”băncuța” de argint abia se mai deslușea. Cu toate acestea, mama îi iubea foarte mult. Și peste ani – atunci când bolnavă fiind de o boală necruțătoare, știind că se apropia de ”marea trecere” – a dorit să fie îngropată cu acești cercei: băncuțele de argint cu chipul regelui Ferdinand. Nu s-ar fi despărțit de ei niciodată. Și nu s-a despărțit – deoarece noi, copii, i-am respectat cu sfințenie această dorință. Nu pot să uit cum ”băncuțele” de argint cu chipul regelui Ferdinand, străluceau în lobul urechii ei fine, frumoase, nealterată de boala și suferința imensă prin care trecuse. Erau ca două puncte luminoase, de o strălucire mată, cu care ea intra în ”marea trecere”. Asta s-a întâmplat patruzeci de ani mai târziu, în 1985. Dar, atunci, în acel an 1944, de frica rușilor, ea își scosese din urechi acești cercei ca nu cumva să-i fie furați! Erau tezaurul ei. De suflet.
ȘI PENTRU CERCEII NOȘTRI CU PIETRE DE RUBIN
Tot așa a făcut și cu cerceii din urechile noastre. Potrivit tradiției și noi – eu și sora mea mai mică – aveam cercei la urechi încă din primele luni de după naștere. Erau cercei fini, de aur, cu niște pietre mici, de rubin, cât bobul de mazăre, la care mama ținea foarte mult întrucât erau daruri primite la botez de la Nașa. Toate aceste lucruri – mici în aparență – aveau, pentru ea, și pentru noi, o valoare imensă – de suflet – întrucât ele erau purtătoarele unor secvențe de viață trăită într-un timp de liniște, de pace! Ele erau parte din ființa noastră! Din ființa noastră care, acum, părea amenințată – direct – de către oaspeții nepoftiți – soldații ruși! Ei vânzoliseră viața noastră de până atunci și aduseseră cu ei ceva – ceva necunoscut nouă: o altă față a războiului! Imaginea pe care noi ne-o făcuserăm despre acești soldați era jalnică. Căci se purtau ca niște borfași – cum spunea mama! Era parcă în firea lor – să fure! Să fie stăpâni pe ceea ce nu era al lor. Să râvnească ceea ce nu era al lor! Și furau!
E ÎN FIBRA LOR – SĂ FURE!
Despre toate acestea mi-am dus aminte în această primăvară când o țară vecină, UCRAINA, a fost invadată de către soldații unei țări aflată în graniță cu ea – Rusia! Rusia – care are, în fibra sa – RAPTUL, adică furtul prin violență. Oare gestul soldatului mărunt, care sparge prăvălii sau cotrobăie după găini și rațe prin cotețe, care pătrunde noaptea sau ziua, în amiaza mare, într-o casă, într-o băcănie, într-un loc ce nu este al lui, ci al altcuiva – indiferent cine este acesta – nu este similar, în esența lui, cu gestul unui lider care pătrunde cu armata sa și atacă mișelește o Țară, un Popor? Ce vrea acest…lider? Să FURE! Ca și soldatul său – mărunt! Și fură – ORAȘE, TERITORII, VIEȚI! Vi se pare cunoscut? Asta fac ei – rușii – ȘI AZI – pe teritoriul UCRAINEI! Și, ceea ce este năucitor – și aproape de necrezut – este că ei fac ACELAȘI LUCRU pe care-l făceau și acum aproape trei sferturi de secol când, trimiși într-un mic orășel de pe malul Dunării, orașul meu, Oltenița, răscoleau viața și liniștea locuitorilor ei pașnici prin comportamentul lor bezmetic – de BORFAȘI! Furau atunci! Dar fură și acum – orașe, teritorii, vieți! O ȚARĂ! Acum vor să fure UCRAINA! E în fibra lor SĂ FURE! Dar cât vor fura? Și PÂNĂ CÂND?
PÂNĂ CÂND? PÂNĂ CÂND?
Ehhhhhhhhh! Până când? Până când? La această întrebare caută răspunsuri și soluții generali și ofițeri de rang înalt dar și oameni obișnuiți – ca mine, ca tine! Oameni care urăsc războiul, minciuna, furtul! Oameni – ca mine, ca tine – care sunt îngroziți când văd orașele transformate în ruine, copii care-și caută părinții, mame luând calea pribegiei, bărbați tineri pierind sub gloanțe. Oameni – ca mine ca tine – care plâng -și revoltați – se întreabă: PÂNĂ CÂND? Cu siguranță acest PÂNĂ CÂND – nu este prea departe! Să privim cum luptă UCRAINA! Să privim cum luptă soldații și comandanții ei – viteji, inteligenți și neînfricați! Să privim cum își apără ei ȚARA – cotropită, distrusă – transformată în ruină de soldații ruși! Ieri (16 mai 2022) a fost publicată știrea – însoțită de imagini – că la frontiera de stat cu Rusia, în Regiunea Harkov, soldați din Batalionul 227 au înfipt o BORNĂ cu însemnele steagului național al Ucrainei: galben (galbenul holdelor de grâne) și albastru (albastrul cerului). Priviți imaginile din clipul video: soldații se strâng în jurul BORNEI, fac ”poza de familie” și se adresează Președintelui Zelenski: ”Pane Prezidenta.”……,Sunt multe alte BORNE ale curajului și vitejiei acestor soldați. Sunt sigură că nu vă sunt străine. Cu siguranță vor urma și alte BORNE. Bornele curajului. Bornele victoriei! ”Borne” care vor despărți binele de rău, minciuna de adevăr, furtul de cinste! Borne care vor bucura oameni – ca mine, ca tine! Borne care – AZI- ne aduc aminte ceea ce, unii dintre noi, am trăit IERI! Atunci când eram tineri. Sau – copii! Ca mine!
