Comemorarea lui George Enescu la Viena așa cum și-o imaginase ”diplomatul-detectiv” – și poate nu numai el – prin aplicarea unei plachete de bronz pe fațada Casei în care a locuit muzicianul român în primul său episod vienez, n-a mai avut loc în anul 1956.
APOSTILE – ATÂT
Acolo, în fața Casei unde a trăit George Enescu – micul George – în primii săi ani la Viena, n-a fost aprinsă o lumânare, n-a fost pusă o floare, n-a fost rostit un gând, n-a țâșnit de sub pleoape o lacrimă. Nimic. Nimic! Niciun MEMENTO! Cei care ar fi putut să creeze acest memento prin atribuțiile lor de serviciu, din obligație profesională (dacă nu din dragoste și respect pentru marele muzician român) s-au mulțumit să scrie apostile reci, impersonale, precum aceasta: ”spre studiere și referire” sub care se pierdea, îngheța, orice demers, precum cel al diplomatului-detectiv al Legației României din Viena. Comemorarea lui George Enescu la Viena va avea loc un an mai târziu, în 1957. Dar nu prin efortul culturnicilor și aparatnicilor de la București, nu prin efortul unor români ci al unor…străini: prieteni și admiratori vienezi ai marelui muzician român care, în mai 1957 s-au reunit într-un Comitet creat special pentru comemorarea lui George Enescu. El s-a numit ”George Enescu Komitte”. Dar și atunci – culmea insolenței și a birocrației – culturnicii și aparatnicii de la IRRCS nu s-au desprins de metehnele lor. Ei au căutat ”nod în papură”, au căutat ”pricină”, au numărat banii, până la centimă, indiferent dacă aceasta ar fi dus la ”înghețarea” celui mai fezabil proiect. Și au rămas neclintiți, prinși în hățișuri birocratice, în birourile lor confortabile. Feriți de intemperii. Ale verii – care trecuse. Ale iernii – care se apropia. Ale răspunderii care – iată – nu exista. Despre toate acestea ne propunem alte episoade reunite sub același titlu: GEORGE ENESCU ȘI CUTURNICII! Până atunci mai avem câteva lucruri de spus despre ”diplomatul-detectiv” care a inspirat episoadele pe care – sperăm – le-ați citit!
DIPLOMATUL-DETECTIV, RĂMÂNE ANONIM
Acum, să ne gândim o clipă la acel diplomat-detectiv din echipa Legației României de la Viena care întocmise acel Raport privind comemorarea lui George Enescu la Viena. Întrucât numele lui nu figurează pe documentul trimis la București, noi, cei de azi, care-l citim după mai bine de o jumătate de secol, nu-i știm numele. El rămâne pentru noi un…anonim! Pe diplomatul-detectiv îl știau desigur, superiorii săi care i-au șters semnătura de pe Raportul întocmit, înlocuind-o cu aceea rece, oficială a instituției pe care diplomatul o slujea: Legația României din Viena. Astfel i-a fost uzurpat dreptul de a-și asuma răspunderea, de a trăi mândria pentru descoperirea făcută, în fond, de a se bucura pentru munca sa! Fiindu-i furată semnătura personală, înlocuită cu acea semnătură generală, oficială: Legația României, meritul lui, strădania lui – s-au pierdut în ”meritul colectiv”. Acesta era….spiritul epocii! Cu toate astea, sau, poate tocmai de aceea, el merită – fie ș cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – un gând tandru!
SĂ ZĂBOVIN O CLIPĂ!
Cum era acel diplomat-detectiv? Era tânăr? Mai puțin tânăr? Îl cunoscuse pe George Enescu? Îi ascultase muzica? O iubea? Îl iubea pe George Enescu? Unde se afla domnia sa cu un an în urmă, în mai 1955, când marele muzician trecuse în eternitate? Participase în vreun fel la acel moment de mare durere pentru români – fie ei melomani sau nu? Demersul său – pentru descoperirea Casei în care a locuit George Enescu în primul său episod vienez, atunci când era doar un copil, un copil de geniu, desigur, aflat în grija unei guvernante, era o chestiune de suflet sau îndeplinirea unei datorii, a unei ”sarcini de serviciu”, a unei ”indicații” venite din ”centrala” Ministerului ? Oricum, efortul său, silința sa, ni se par lăudabile. Să ne imaginăm cum a alergat de la o instituție la alta, răscolind arhivele administrației vieneze și ale asistenței medicale, după mai bine de o jumătate de veac, pentru a afla, din aproape în aproape, ca un detectiv, elementele care să-l ducă într-un singur loc: Casa în care locuise George Enescu, pensiunea de familie a Doamnei Emmy Ursichtz, din Apfelgasse, 6. Să ne imaginăm cum a căutat ”persoane” care să-i spună, prin viu grai, ”ceva” – ceva despre George Enescu – copil. Și a reușit. A identificat Casa. A găsit și alte documente edificatoare. Și, cu puținul obținut și-a imaginat (el, și poate nu numai el) cum ar putea să fie marcată acea Casă ca fiind locul unde, sub acoperișul ei, trăise – copil fiind – un geniu. Un geniu al românilor. Simplu, simplu de tot: prin aplicarea unei plachete de bronz cu chipul și numele geniului gravat în ea. Era atât de simplu! Și, totuși, acest fapt atât de simplu, atât de ușor de realizat, s-a pierdut în hățișurile indolenței și birocrației din birourile unor instituții românești. Iar efortul său, pasiunea, neliniștea, silința – au rămas gravate doar în amintirea sa, în sufletul său. Și în paginile unui text ciuntit, cenzurat intrat într-un dosar de arhivă și….uitat!! Trist. Foarte trist.
UN GÂND TANDRU ȘI O…FLOARE
Dacă de pe acel Raport numele său n-ar fi fost șters (cenzurat) – am fi avut – acum – un mijloc, o posibilitate de a-l căuta, de a-i strânge mâna (în ipoteza că ar mai fi trăit) de a-l ruga să povestească, să deschidă ”Cutia cu amintiri” și să ne spună mai multe, mult mai multe decât va fi scris el în acel Raport pe care noi l-am întâlnit cenzurat fără milă, într-un dosar de arhivă. Oricum ar fi, noi, de pe această pagină (poate prea târzie pentru domnia sa) îi trimitem un gând tandru și o floare – deși, bărbaților nu li se oferă flori, decât atunci când au urcat la cer! Va fi urcat el, diplomatul-detectiv, în ceruri înalte? Va fi privind el – de acolo, de sus – demersul nostru modest ?
NOI VOM CONTINUA
Oricum ar fi, noi vom rămâne credincioși ideii că orice demers pentru a afla cum au cinstit românii memoria marelui muzician român George Enescu este bine venit. Oricât de modest ar fi el. Și oricât de târziu – fie și peste aproape trei sferturi de veac – așa cum este cel care au inspirat paginile episoadelor de până acum. Dar, vom continua ceea ce am început. Căci documentele de arhivă la care am avut acces constituie un îndemn în această privință. Vom rămâne, deocamdată în același spațiu cronologic, anul 1956, primul an de la trecerea în eternitate a marelui muzician român – când amintirea sa era foarte vie iar durerea pierderii sale – la fel! Ar fi fost firesc ca în acest an,1956, inițiativele pentru comemorarea sa să fie numeroase și pline de succes. Dar, după cum am văzut, n-a fost așa. Un prim eșec a fost cel al propunerilor cuprinse în Raportul diplomatului-detectiv al Legației României din Viena, care au făcut obiectul episoadelor de până acum. Dar – din nefericire – n-a fost singurul. Veți vedea. Căci, în pofida faptului că au existat și alte inițiative, și alte propuneri, ele s-au lovit de metehnele grele ale unor culturnici și aparatnici. S-au împotmolit în hățișuri birocratice. Citiți în continuare un nou episod al acestui ciclu: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. București – 1956. Oedip la Roma? (1)
