De ce un blog?

Un blog! Un blog – strig eu, umblând – cu gândul – printre ruinele unei vieți trăite și numărând paginile scrise adunate cu sârg în cea mai nesigură arhivă din lume, din toate timpurile – arhiva mea on-line! Oare de ce – vă veți întreba – cu atât mai vârtos când veți afla cât sunt de…bătrână! Hi., hi., hi., Da, am 88 de ani, și în curând, în august, voi împlini 89! Eheeei! Sunt leoaică! Poate de aceea nu mă dau bătută!

Un blog, un blog – strig eu în auzul fiului meu, Vlad Petreanu – jurnalist înnăscut (nu făcut), pasionat realizator de gazete ”print”, vedetă de Televiziune și manager de Televiziune, jurnalist de Radio și realizator al unei emisiuni de succes, precum ”Deșteptarea” și, în fine, blogger – cunoscut și activ – unde simte gustul (dulce-amar) al libertății de exprimare, unde primește în obraz viscolul criticilor aspre, zeflemeaua, ironia, dar și zefirul mângâietor și parfumat al laudelor, un loc unde are măsura condiției sale de ”om al cetății”!

Un blog, un blog – strig eu în auzul lui fin – și el mă privește nedumerit și ironic. ”O să-ți prinzi urechile” – îmi spune el, prevenitor, cunoscând lipsa afinităților mele cu tehnica – în general – a complexelor mele față de exigențele lucrului cu acest instrument diabolic (pentru mine) – calculatorul – unde mă simt (sau poate chiar sunt) precum un ”analfabet funcțional”! ”O să-ți prinzi urechile” – zice! Și râde, îngăduitor! Eu însă, rezist! Și nu renunț la intenția mea! Căci ce înseamnă pentru mine un blog? Un blog, acum, la o vârstă atât de avansată? Ce să însemne? Ceea ce înseamnă pentru voi toți: libertatea de exprimare! Libertatea de a-ți spune gândul – până la capăt – libertatea de a-ți asuma răspunderi, libertatea de a simți ce înseamnă să trăiești ca un ”om al cetății!” Sigur, cineva mai sceptic, sau mai pricinos, ar zice: ”Bine, bine, înțeleg! Dar până acuma unde-ai fost?” Unde să fiu – răspund eu cu sinceritate, nostalgie și tristețe deoarece e vorba de tinerețea mea! Am fost ”într-un timp” unde nu aveai ce să faci cu un blog (dacă ar fi existat) întrucât ideea de liberă exprimare era doar în vis! O nutreai doar în gând, noaptea în ceasurile de nesomn! Iar ca jurnalist (căci în tinerețe am fost jurnalist) când o puneai în aplicare, rar izbândeai și, cel mai adesea, suportai ponoasele! Ați ghicit în ce ”timp” am fost? Da, am fost în acel ”timp” care s-a numit comunism! Și nu privesc înapoi ”cu mânie” și când îmi întorc gândul spre ”acel timp” nu am  kalașnikovul pe umăr ci un bisturiu pe care-l țin cu grijă între degete! Am aplicat această ”tehnică”, acest mod de abordare, cu bisturiul și nu cu kalașnikovul, în ciclul ”Însemnări de reporter” publicat în 15 episoade, pe blogul fiului meu, Vlad Petreanu, anul trecut (2020). 

Această experiență, această întâlnire cu fabuloasa lume a on-line-lui, n-ar fi fost posibilă fără îndemnurile lui. El știa ce am ”prin sertare”! Știa că în vacanțele de vară umblam de nebună prin arhive și biblioteci, încercând să ajung în culisele unui subiect, al unui proiect de cercetare abandonat cândva, din motive obiective. Știa că scrisesem pagini pe care, când le reciteam (după un timp, după ce aproape că le uitasem) mai puteam (încă) să exclam cu un fel de auto admirație: ”ți-a reușit”, ”scrii bine, fa” (”fa”, cum spunea mama, – nu ”fă”- cum spun…golanii, să ne înțelegem!) Această experiență, a publicării pe blogul său a Însemnărilor de reporter n-ar fi fost posibilă fără contribuția sa editorială, și mai ales, fără renumele său, el fiind un jurnalist și un blogger de succes. Cu ciclul meu, pe care l-am intitulat, simplu, modest, fără formulări agresive, sau găunoase, cum văd că ”se poartă” pentru a agăța, cu orice chip pe bietul cititor, am avut succes! Un succes neașteptat – aș putea spune – căci credeam că o să primesc aprecieri și calificative aspre, injurioase chiar de felul ”ești o babă comunistă!”

Dar, n-a fost așa! Dimpotrivă! M-am bucurat de atenția și comentariile (pertinente) ale cititorilor săi, care, acum erau și ai mei. Niște cititori/comentatori pasionați de lectură și dialog. Acest succes  mi-a trezit gustul pentru libertatea infinită pe care ți-o oferă  dialogul în on-line! Și un drăcușor mi-a șoptit la ureche: ”Dacă ți-ai face și tu un blog? Dacă ai lansa de pe blogul tău, sub numele tău, datele/concluziile rezultate în urma unor ani de cercetare și, mai ales, paginile scrise în timpul carantinei impuse de pandemia COVID-19?” Mărturisesc că ”sugestia” drăcușorului  îmi surâdea. Găseam chiar argumente nutrite de orgoliu și nostalgia unei pasiuni, a unei conduite jurnalistice din tinerețe. Să-mi asum răspunderea pentru ceea ce pun în pagina scrisă! Să dau curs impulsului de a arunca în spațiul public date și concluzii inedite, găsite în documentele de arhivă cercetate! Să-mi asum curajul de a da la iveală adevăruri dureroase, incredibile, despre un timp revolut! SĂ SPUN! SĂ SE AFLE! Să fiu jurnalist! Nu un cercetător cu ștaif, care scrie cu treizeci de cuvinte, că așa e…științific! Nu un ins sceptic ce are în desagă ”balanța” adevărului absolut pe care-l caută…. îl caută….îl caută, până îi ies peri albi prin căciulă! Hi, hi, hi., Sub acest gând a crescut visul că acum aș putea avea, ceea ce n-am avut în tinerețe, când am fost jurnalist și, apoi, cercetător științific: libertatea de exprimare, posibilitatea – concretă – de a-mi asuma răspunderea pentru cele spuse/scrise, prilejul de a gusta din cupa curajului, a curajului liber asumat! E tentant – nu-i așa? Da, sigur! Și avertismentul fiului meu, jurnalistul complet, Vlad Petreanu, îmi răsuna în auz: ”O să-ți prinzi urechile” în secretele și tehnicile neîndurătoare ale sistemului on-line! Se poate, se poate, acceptam eu, cu supușenie, avertismentul lui! Dar –  n-am renunțat la ideea de a avea un blog. Un BLOG AL MEU!

Sunt conștientă de dificultățile inerente. Fiind un blog la început de drum voi suporta multă vreme povara anonimatului, sau disconfortul/amărăciunea unor comentarii acide, ori ireverențioase, etc., etc! Dar, gândul că voi avea un loc, un loc unde pot experimenta, în mod concret, un principiu – cel al libertății de exprimare –  îmi dă curaj. Așa încât, cu o inconștiență (aproape juvenilă) îmi spun: toate acestea, vor trece ca vântul prin crengi! Iar ”copacul” (adică eu,) va rămâne mai departe, cu frunzele scăldate de lumina soarelui și rădăcinile înfipte adânc în pământ! Ahhhhhhhhh! Cât orgoliu, veți spune! Să te vezi ca un copac, cu frunzele scăldate în lumina soarelui, și rădăcinile înfipte în adânc, he, he., he. Și – CE! Ce dacă veți spune așa ceva! N-aveți decât! Na! Spuneți – ce vreți! Dar – spuneți!

Citind toate acestea, un cârcotaș, va ridica sprânceana și va zice nerăbdător: ”mai bine spune-ne despre ce vom citi pe acest blog! Care-ți vor fi subiectele cu care vrei să ne trezești interesul? Aruncă ceva care să ne ”agațe”! Ceva care să ni se înfigă în minte! Ceva care să ne aprindă/trezească imaginația, curiozitatea! Aruncă ”ceva”! Aruncă ”o nadă”! Așa cum fac pescarii experimentați! Ai fost jurnalist! Nu cunoști ”tehnica”? Ba da, ba da, răspund eu – în gând!  Și cad pe gânduri. Să spun…Să nu spun…Și simt, în tâmple, presiunea unui impuls! Hm., hm., hm., Încă o întrebare, încă un bobârnac, încă o sugestie de acest fel și sunt gata să deschid ”tolba” și să înșir titlurile paginilor/episoadelor scrise – deja! Dar n-o fac! Orgoliu? Nu! Liniște! Siguranță! Încrederea că paginile ce le veți citi aici nu le-ați citit pe niciunde! Veți vedea! Veți vedea! De aceea, nu vă spun nimic înainte. Așadar, arunc mănușa! Citiți!

Vă aștept la dialog. În imprevizibilul on-line! Citiți!