Trecuse un an de la trecerea în eternitate a marelui muzician român George Enescu și diplomații români au imaginat o formulă des uzitată pentru a marca un astfel de moment: așezarea unei plăci comemorative pe fațada casei în care micul George locuise în primul său episod vienez (1888 – 1891) înainte de a intra în familia viitorului său profesor și mentor Josef Hellmesberger-junior. O placă de bronz care să aibă gravată pe ea chipul marelui compozitor român. Simplu, expresiv, accesibil și durabil în timp!
DAR UNDE ERA ACEA CASĂ?
Dacă pentru realizarea plăcii de bronz ei nu-și făceau griji, întrucât atât la București cât și la Viena existau artiști consacrați, diplomații români s-au trezit că nu știau unde se afla acea casă în care locuise micul George în primul său episod vienez. Deci, unde era acea CASĂ? Cum să găsești în hățișul urbanistic al unui oraș precum Viena – aflat în continuă dezvoltare/modernizare – o adresă care fusese funcțională cu o jumătate de secol în urmă? Cum să găsești o casă care fusese locuită la sfârșit de de secol XIX, o casă dintr-un oraș peste care, în prima parte a secolului următor, trecuse un război, cel de al doilea război mondial! Mai exista oare acea casă? Mai fusese oare păstrată acea adresă care funcționase cu aproape o jumătate de secol în urmă? Unde era locul unde trebuia amplasată acea plachetă de bronz cu chipul marelui muzician român? La margine de oraș, în vreun cartier dezolant? Sau, dimpotrivă? Într-un cartier central, rezidențial, cu palate și clădiri de patrimoniu? Cum arăta ”fațada” casei pe care trebuia amplasată acea plăcuță? Va fi fost bine întreținută? Arătoasă? Sau dimpotrivă, scorojită și cu tencuieli căzute? Căci din respect pentru marele muzician român, chipul său, gravat pe o placă de bronz, lângă care s-ar fi oprit vienezii – și nu numai – nu putea fi așezat pe un perete strâmb, rugos, urât! Dimpotrivă! Tot ”cadrul” – adică fațada – trebuia să fie frumos, la înălțimea personajului care – prin faima sa internațională – avea să înnobileze acea casă, avea să facă din ea un punct de atracție și de pioșenie! Întrebări simple dar fundamentale pentru a pune în aplicare o propunere, o inițiativă ce părea extrem de ușoară. Deci – pentru a pune în aplicare această propunere/idee – era necesară o investigație.
UN DIPLOMAT-DETECTIV …. ANONIM
Și a fost trimis un membru al Legației României din Viena învestit peste noapte cu sarcinile/obligațiile unui detectiv ad-hoc. Nu cunoaștem numele lui, întrucât Raportul pe care l-a întocmit în urma demersului său nu poartă semnătura sa ci a instituției pe care o slujea: Legația României din Viena. Să fi considerat șeful Legației că această investigație trebuia să rămână secretă și numele autorului ei să rămână tot așa? Secret? Este ciudat și surprinzător totodată, că nici el, șeful Legației României de la Viena nu-și pune semnătura pe acest Raport! El preferă să rămână anonim și semnează textul cu sigla instituției pe care o slujește: Legația! De ce? Nu era onorant pentru domnia sa să-și pună semnătura pe un text care era rezultatul unei cercetări oneste închinate unei mari personalități a culturii române, precum era – este și va fi – George Enescu? Nu-l iubea el pe George Enescu? Nu-și voia el numele înscris pe un document consacrat marelui muzician român? Părea de neînțeles, de fapt dureros și de la un punct încolo, jignitor, faptul că numele diplomatului care făcuse investigația, al celui care muncise, alergase, ca să obțină toate datele necesare, fusese șters de pe acel Raport. Dar, și el, șeful Legației, cel care-l trimisese, care încuviințase investigația, se deroba de decizia lui! De ce? O explicație există – cu condiția să intrăm puțin în climatul de atunci al României, în – să-i spunem – ”spiritul epocii”! În acei ani, meritul personal al cuiva, se topea în…. meritul colectiv! Meritocrația nu mai funcționa, era dezavuată, fiind considerată o rămășiță…mic-burgheză a fostei societăți, pe care acum, întregul popor român, cu partidul său glorios, în frunte o construia…..bla., bla., bla., Astfel, împotmoliți în ”spiritul” epocii, al proletcultismului promovat de liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea României, și cei mai onești slujitori ai statului român (fie ei funcționari aflați în organigrama Legației României din Viena. ai IRRCS – și nu numai) nu-și puteau permite (fără riscuri) să se abată de la ”linie” – ”linia partidului” – , bla., bla., bla., În această ”cheie” am citit documentul din arhiva IRRCS aflată în custodia Arhivei Naționale Istorice Centrale (ANIC) și am găsit o explicație, o motivare, un răspuns la întrebările pe care ni le-am pus. Dar nu numai numele autorului Raportului întocmit pe baza investigației efectuate a fost cenzurat. Ci și Raportul în sine. Textul lui – așa cum ne apare în dosarul de arhivă cercetat – indică semnele sigure ale acestui procedeu. Cine a avut în mână foarfeca cenzurii? Șeful instituției pe care diplomatul detectiv o slujea, adică al Legației României din Viena care ștersese deja semnătura sa, înlocuind-o cu aceea a… Legației? Sau, vreun funcționar mai mare în grad, de undeva, de ”sus”, din ”centrală”, care mai ”scrofulos la datorie” – cum ar spune nenea Iancu – a tăiat el, după capul și priceperea lui, tot ceea ce a crezut de cuviință? Căci – ce se taie nu se fluieră – nu-i așa?
UN TEXT FRAGMENTAR (CENZURAT?)
Din nefericire, avem certitudinea că acest text a fost cenzurat întrucât el poartă semnele punctuale ale unui text întrerupt. Adică….cenzurat! Desigur, pentru noi, ar fi fost ideal să fi avut textul integral al Raportului întocmit de acel diplomat anonim (pentru noi) aflat (credem) în Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe. Și am avut această intenție, de a merge le ”sursă” – cum se spune. Dar la ora investigației noastre (septembrie 2019) această arhivă se afla în…renovare. Cât timp? Un documentarist din serviciul acestui însemnat Departament al MAE ne-a răspuns (prin telefon) cu politețe: ”nu știm”. ”Știți cum e cu renovările astea”…a adăugat vocea de la capătul firului, o voce albă, neutră care nu lăsa loc la nici un fel de speranțe. ”Reveniți. Vom comunica pe site-ul MAE!”. Evident, site-ul MAE – tace. N-au trecut de la acea convorbire telefonică și până acum, când scriem acest text (decembrie 2019) decât… trei luni! Puțin, nu? Dacă ținem seama de ritmul în care se fac ”renovările” în unele dintre instituțiile noastre, mai ales în cele care au de-a face cu publicul! Dar și dacă arhiva diplomatică a MAE n-ar fi fost închisă pentru….renovare, prea multe iluzii nu ne-am făcut întrucât, după cum se știe, nu tot ceea ce se întâmplă în câmpul activității unei reprezentanțe diplomatice a României, fie ea Ambasadă sau Legație, este transcris într-un document! Și, chiar dacă ar fi așa, nu este sigur că acel document este pus la dispoziția unui cercetător. Sunt – și acum – la peste treizeci de ani de la căderea comunismului – multe ”filtre” – ca să folosim o formulă elegantă – prin care un document ajunge pe masa unui cercetător. Ceea ce este mai ciudat este că asemenea ”filtre” există nu numai pentru documente ci și pentru cercetători. În fine! În aceste condiții trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem și să părăsim speranța că pasajele eliminate (cenzurate) din textul trimis IRRCS și aflat în arhiva MAE, ne-ar fi dat acele amănunte de culoare, întregitoare ale efortului depus de diplomatul …. detectiv. Le vor afla – poate – alți cercetători, mai norocoși! Ori, mai tineri!
CE A DESCOPERIT DIPLOMATUL…DETECTIV?
Să ne întoarcem deci la textul NOTEI din arhiva IRRCS trimisă de MAE la 18 septembrie 1956. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 25/1957 – 1958, Austria, p.125 – 126) Ea are și un subtitlu: Referitor (la) punerea unei plăci comemorative pe casa unde a locuit George Enescu la Viena. Nu aflăm când s-a desfășurat investigația dar, e de presupus, că în cursul anului 1956. Este evident că funcționarul de la Legația României din Viena, trimis într-o misiune atât de delicată, nu dispunea de ”sursele” care au fost relevate mai târziu în lucrările consacrate ”episodului vienez” al marelui muzician român. De altfel, după cum ne lasă să înțelegem documentul de arhivă cercetat de noi, se pare că diplomatul n-a fost interesat decât de primul episod al existenței lui George Enescu la Viena (1888 – 1891) el concentrându-și investigația pentru depistarea primei adrese unde a locuit viitorul mare muzician român: pensiunea de familie a Doamnei Emmy Ursichtz, din cartierul Wiedener, Apfelgasse 6, Viena, IV. Să citim, deci, relatarea diplomatului – detectiv, scrisă în stil cât se poate de oficial, consemnată în documentul de arhivă amintit. ”A fost identificată casa din VIENA IV, APFELGASSE, 6 pe baza unei rețete medicale (subl. ns.) din data de 28.8.1889, când Enescu a avut tuse convulsivă. (subl. ns.) Alte case sau adrese nu au putut fi identificate întrucât nici Academia de Muzică, nici serviciul de evidență a populației nu au înregistrat în scriptele lor adresa sa. Ar mai putea fi, eventual, identificate alte adrese pe baza scrisorilor scrise de Enescu din Viena rudelor sau cunoscuților săi”, sugera în final, diplomatul-detectiv!
O SUGESTIE GENEROASĂ
Da! Era corectă sugestia pe care o formula diplomatul român. Dar cât de posibilă? În 1956 aceste scrisori erau încă în arhivele personale ale muzicianului și ale familiei sale (și nu numai) intrate în grija celui ce avea să fie principalul artizan al înființării Muzeului Național George Enescu din București, și anume, Romeo Drăghici. În 1956 astfel de documente erau încă în curs de selectare, încă necercetate și deci necunoscute publicului român și străin, inclusiv unui diplomat-detectiv! O parte dintre scrisorile lui George Enescu au fost editate mult, mult mai târziu, prin efortul magistral al unor cercetători de prestigiu, precum regretatul muzicolog Viorel Cosma. După ani de muncă asiduă el a strâns în trei volume – o parte, doar o parte – din corespondența lui George Enescu cu membrii familiei sale, în primul rând, dar și cu prietenii, colaboratorii și discipolii săi, inclusiv cu marile personalități ale vieții muzicale contemporane lui. De asemenea, sub îngrijirea Irinei Nițu au fost publicate volume de corespondență enesciană. Lor li se adaugă contribuțiile lui Romeo Drăghici. Aceste volume au apărut în România după trecerea marelui muzician român în eternitate. Ele s-au alăturat vastei bibliografii – articole, cronici de concert, interviuri, sinteze biografice, exegeze muzicologice – consacrate vieții și, îndeosebi, creației marelui muzician român. Dar, în 1956, când diplomatul român de la Legația României din Viena făcea investigația sa, toate aceste contribuții bibliografice nu se aflau nici măcar în… proiect!
PIERDUTĂ ÎN HĂȚIȘURI BIROCRATICE
Așa stând lucrurile să acordăm deci, circumstanțe atenuante diplomatului-detectiv de la Viena în desfășurarea investigației sale din 1956 privind primul episod vienez al lui George Enescu. Scopul său nu era decât unul singur: să afle adresa casei în care a locuit George Enescu – George Enescu copilul – în primul episod al vieții sale petrecute la Viena, înainte de a se muta în casa lui Iosef Hellmesberger-junior, cel de al doilea profesor din perioada studiilor sale vieneze și mentorul său indiscutabil pe drumul formării ca muzician. Și aceasta cu un scop bine definit: așezarea unei plăci comemorative din bronz cu chipul muzicianului român. Atât. După cum am văzut, din rândurile de mai sus, el a găsit această adresă! Dar, ce folos! Izbânda sa nu s-a finalizat în acel an,1956! S-a pierdut în hățișuri birocratice! Să vedem în continuare unde și de ce s-a împotmolit demersul său. Citiți episodul următor: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Viena – 1956. DIPLOMATUL DETECTIV (2)
