RESURSELE SCR – ÎN VIZOR
În perioada de pregătire a Conferinței pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România (21-22 octombrie 1949) unul dintre subiectele predilecte ale campaniei de demolare a Societății Compozitorilor din România a fost acela al resurselor materiale de care dispunea. Mai pe scurt, al banilor. Într-un document găsit de noi în Dosarul 434/1949, pp 49-51, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC, este analizată și această componentă. Analiza era făcută cu scopul de a demonstra că aceste resurse erau aproape inexistente, că banii obținuți din taxele luate de pe la horele din sat, de la nunți și botezuri, pe unde cântau micile tarafuri lăutărești, sau de la cinematografe, erau puțini și că acești bani, așa puțini cum erau, erau cheltuiți de cei aflați la ”vârful” Societății în mod nesăbuit, prin salarii grase, diurne, călătorii, etc., etc., Concluzia era că, în noile condiții istorice, determinate de instaurarea la putere a Partidului Comunist Român, această situație nu mai putea fi continuată, întrucât, acum, ”partidul” avea o altă viziune asupra rolului artistului în societate, asupra condițiilor sale de trai, bla., bla., bla.
SĂRĂCIE ȘI CORUPȚIE
În viziunea autorului acestui document situația materială a Societății, și implicit a membrilor ei, era umilitoare. În trecut – se spunea în document – breasla compozitorilor români era tratată de către ”statul burghezo-moșieresc” ca o ”cantitate neglijabilă”, lipsind-o de orice sprijin material. Sărăcia – dădea de înțeles documentul – a împins Societatea Compozitorilor Români într-o situație umilitoare, aceea de a se inspira ”din principiile de exploatare parazitară a societății capitaliste” (????). Pentru asigurarea unor surse de venit ”horele de la sate, tarafurile lăutărești, cinematografele, spectacolele de orice fel cu muzică erau obligate să verse Societății (Compozitorilor Români – n. ns.) anumite taxe”. Dar, acești bani, așa puțini cum erau, erau rău administrați, întrucât Societatea Compozitorilor nu era ferită de nereguli, de inegalități și favoritisme, de corupție! În document se arată că din sumele încasate, cea mai mare parte, circa șaizeci la sută, era întrebuințată ”pentru susținerea unui aparat administrativ complicat” care se ocupa doar cu administrarea și repartizarea veniturilor compozitorilor. Salariul directorului Biroului Societății era scandalos. El avea ”o leafă lunară” egală cu drepturile de autor anuale ”a zece, cincisprezece compozitori la un loc”(????) (subl. ns.) În acest punct autorul anonim al documentului socotea că aruncase pe masă destule argumente care să demonstreze anacronismul Societății Compozitorilor Români. El deschidea acum sacul fără fund al promisiunilor pe care Partidul și Guvernul le aruncau în fața creatorilor români. ”Societatea care construiește socialismul – se spunea mai departe în document – are o concepție și o atitudine fundamental deosebită față de aceea a societății capitaliste față de munca creatoare a artistului, acordându-i un larg sprijin moral și material” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, p. 49). Iar lucrul acesta era posibil deoarece puterea politică trecuse în mâinile clasei muncitoare iar la putere se afla, ca partid unic, Partidul Muncitoresc Român. Și, el, ”partidul”, elaborase directivele necesare care demonstrau că acum, în România, exista o nouă concepție și o nouă atitudine față de munca nobilă a artiștilor din toate sferele vieții culturale românești, nu numai față de cei din sfera creației muzicale, bla., bla., bla.,
ARTIȘTII – MUREAU DE FTIZIE
Societatea românească era – acum – o societate unde arta nu mai era un privilegiu al celor avuți. Autorul anonim al documentului o și spunea: ”E o societate în care arta nu mai este un privilegiu a(l) celor avuți, ci aparține întregului popor muncitor”. Legat de mase, creatorul poate astfel să dea în operele sale ”o expresie artistică eforturilor constructive, luptelor maselor pentru crearea unor forme superioare de viață”, etc., etc., Artistul – se sublinia în document – ”cântă biruințele de până acum și mobilizează prin arta sa masele pentru biruințele viitoare”. Astfel, el, artistul, are în societate ”o funcțiune socială precisă” și datorită acestui fapt, ”este puternic sprijinit de statul celor ce muncesc”, bla., bla, bla., Petale de trandafiri erau aruncate în calea creatorilor. ”Dacă în trecutul nu prea îndepărtat – se spunea în document – încercarea de a trăi din artă era scump plătită, cu ftizie sau moarte lentă prin inaniție”, astăzi creatorii de artă se bucură de grija deosebită a Partidului Muncitoresc Român. Și autorul anonim al documentului, întindea cu larghețe taraba pe care se aflau promisiunile izvorâte din ”grija” partidului: fonduri bănești ”cu destinație specială”, cu scopul de a ”încuraja creația artistică”, ”comenzi de stat bine retribuite”, ”lucrările executate și publicate” și ”cămine de recreație” pentru a asigura ”creatorilor condiții excelente de muncă”, etc., etc.,
SOLUȚIA? UNA SIGURĂ!
Cum aveau să fie îndeplinite aceste promisiuni? Autorul anonim avea soluția! Prin înlăturarea sistemului de până atunci al obținerii resurselor materiale, al banilor necesari. Adică, nu din taxele primite de pe la horele din sat, de la nunți și botezuri, taxe mici și nesigure, aleatorii – ci dintr-o sursă sigură, aflată sub o mână sigură! Iar acea mână sigură era…”partidul”! Iar el, ”partidul” își exercita această atribuție, această sarcină pe care și-o asumase printr-un instrument. Un instrument sigur și funcțional! Un fond special creat, un fond destinat domeniului muzical care să se numească întocmai așa: Fondul Muzical! Era limpede că acest document care își propusese demolarea unei instituții de mare prestigiu în spațiul public românesc precum fusese – și încă era, și avea să rămână – Societatea Compozitorilor Români, era o pledoarie în favoarea înființării Fondului Muzical – o instituție cu atribuții bine definite: asigurarea resurselor economice necesare pentru crearea unor condiții de muncă și viață celor care aveau un rol nobil în societate – muzicienii. Aparent – așa era. Dar în realitate Fondul Muzical avea să fie altceva. Și a fost!
AUTORUL – RĂMÂNE ANONIM
Documentul găsit de noi în dosarul de arhivă sus amintit nu este datat și nici semnat. El este – în buna (????) tradiție a aparatnicilor de la Societatea Compozitorilor, și mai apoi, de la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor – un document anonim. Am întâlnit această ”tehnică” de lucru pusă în practică și pe alte documente existente în Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC. Se pare că anonimatul era o metodă foarte dragă aparatnicilor din organigrama acestei instituții. Fie că aceștia nu erau dispuși să-și asume răspunderea – printr-o semnătură – fie că se conformau unei ”indicății” primite ”de sus”! Dar, să-i lăsăm pe aparatnicii acelor vremi cu metehnele lor cu tot și să urmărim cum culturnicii și politrucii staliniști înfipți în breasla muzicienilor români au pus în practică sarcinile date de ”partid” pentru crearea acelei instituții care avea să fie pentru muzicienii români precum un măr. Un măr frumos, rotund și rumenit de soarele verii. Dar – cum avea să se vadă imediat – un măr otrăvit. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949) Mărul otrăvit (2) Meritele lor? Ode și cantate! Citiți!
