E TOAMNĂ
Lunile de vară au zburat ca puful păpădiilor! După adresa Elenei Joja din 30 iulie 1957, MAE nu mai primește de la IRRCS nimic. Bucureștiul intră în ”zodia” toamnei. Septembrie – cu seri calde până noaptea târziu, cu covor de frunze uscate de arșița verii pe aleile de la ”Șosea”, prin parcuri și grădini. Apoi, octombrie! Orașul pare inundat de culorile de foc ale frunzelor arse de brume. Vacanțele verii trec în amintire. Și Bucureștiul își etalează noile tentații. O nouă stagiune artistică începe: concerte, spectacole. Sălile, foaierele, scenele și culisele vibrează din nou de rumoarea spectatorilor, a artiștilor, a meseriașilor aflați la datorie în spatele cortinei. La București, ca și la Roma, ca oriunde în lume unde sunt săli de spectacole, unde sunt iubitori ai teatrului și ai muzicii, totul este cuprins de frisonul artelor. E toamnă! Concertul Enescu de la Roma? Se mai gândește cineva? Stagiunea 1956 – 1957 fusese pierdută! Concertul a fost uitat? Mai lucrează cineva? Ce spun culturnicii de la IRRCS? Inițiativa Legației României din Roma are vreo șansă pentru stagiunea 1957 – 1958 care s-a deschis deja? Elena Joja, Director adjunct al IRRCS, spune da!
ELENA JOJA – SPUNE DA!
Fără să explice sincopa de peste vară (căci din 30 iulie nu mai există niciun document trimis MAE), fără să motiveze întârzierea exasperantă, lentoarea estivală, ea lansează un semnal încurajator. La 11 noiembrie ea trimite MAE încă o adresă din ciclul celor consacrate asigurării partiturilor și ”știmelor” pentru concertul de cameră cu lucrări din creația enesciană. Este – după cum precizează ea în documentul trimis – ultima! Ah! Ultima! Ultima – ne bucurăm noi în fața Dosarului de arhivă, unde mai sunt doar câteva file! Daaaaaaaar! Un cârcotaș, un observator atent al ritmului în care s-a desfășurat procurarea partiturilor și a ”știmelor” nu ar fi prea încântat și ar spune, pricinos: bine, dar e noiembrie! N-o-i-e-m-b-r-i-e! Iar stagiunea 1957 – 1958 deja a început – ar spune el, aspru și neîndurător! Ceea ce, s-o recunoaștem, este adevărat! Are dreptate…cârcotașul! Dar, în secunda doi, el cârcotașul, va primi răspunsul pe care-l merită. De la cine? De la Elena Joja – precizăm noi! Căci Elena Joja – bazându-se pe experiența ei concretă, pe felul cum a muncit peste vară, sfidând tentațiile verii, canicula Bucureștiului și lentoarea estivală – ar putea răspunde în felul ei: semeț și limpede: ”Și ce dacă a venit toamna? Și ce dacă este n-o-i-e-m-b-r-i-e? Important este că nu am abandonat! Că am reușit!” Iar ea, fiind din interiorul instituției, cunoscându-i hățișurile birocratice, înțelegea, poate, cel mai bine cum fusese obținută această ”reușită”. Iată, avem partiturile, avem ”știmele”! Mergem mai departe! Nu abandonăm cursa, i-ar fi spus Elena Joja cârcotașului, privindu-l în ochi! Hi., hi., hi.,
ULTIMA ADRESĂ!
Animată (probabil) de asemenea gânduri, de pasiunea lucrului bine făcut și – adăugăm noi – poate și de orgolii – în 11 noiembrie 1957, Elena Joja trimitea Direcției III din Ministerul Afacerilor Externe o adresă în care menționa: ”Cu referire la adresa noastră din 30 iulie a.c., vă trimitem alăturat ultima parte (subl. ns.) din seria partiturilor Enescu și anume: ”Impresii din copilărie”, compoziție pentru vioară și pian”. Și adăuga, la fel ca în celelalte adrese trimise la MAE, aceiași solicitare: ”Vă rugăm ca partiturile scrise de mână să ni le restituiți după ce vor fi folosite în cadrul concertelor de la Roma pentru a putea fi utilizate și la alte concerte”. Și semna, olograf, ”Director adj. Elena Joja”. Adresa se încheia cu următoarea ANEXĂ: partitura ”Impresii din copilărie”, 6 fascicole”. ( ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956-1961, Italia, p. 178). Înțelegem, că da, Legația României de la Roma avea acum tot cea cei-i trebuia ca să înceapă pregătirile pentru concertul enescian. Cu această ultimă adresă a Elenei Joja calvarul procurării partiturilor pentru concertul enescian se încheiase. El se întinsese pe mai bine de un an: din septembrie 1956 – când Legația de la Roma ceruse partituri – și până în noiembrie 1957, când Elena Joja trimitea MAE ultimele adrese și partituri! Deci – rețineți: mai bine de un an! Ufffffffffffff!
ȘI GONGUL…POATE SĂ BATĂ!
Aici se încheie capitolul intitulat: ”Concert de muzică de cameră ”George Enescu” pe care l-am găsit în Dosarul susmenționat din fondul IRRCS aflat în custodia ANIC. Citindu-l filă cu filă, urmărind ritmul ”mișcării” adreselor (numeroase) între instituțiile implicate în asigurarea partiturilor/știmelor necesare concertului cu muzică de cameră din creația enesciană inițiat de Legația României din Roma în septembrie 1956, am putut intra în mecanismul care funcționa în interiorul unor instituții: IRRCS, MAE și Ministerul Culturii. Un mecanism care – prin lentoarea sa – ne-a evocat acel dans spaniol cu influențe arabe ce făcea deliciul saloanelor de curte din secolele XVI, XVII – sarabanda! Un dans elegant, desigur, dar potolit, lent, astfel ca limbajul semnelor, al atingerilor, al privirilor să aibă răgazul să ajungă la fiecare dintre dansatori. Un dans – intrat în memoria timpului și în operele unor mari compozitori precum Haendel, Bach, Corelli, Vivaldi, Purcell, sub numele de sarabanda! Dar, cum a reieșit din cercetarea noastră, din studierea documentelor de arhivă din Dosarul mai sus menționat, acest dans era dansat nu numai în saloanele de curte medievale ci și în birourile unor instituții contemporane nouă – precum IRRCS, MAE și Ministerul Culturii – instituții implicate în promovarea valorilor culturii române și a personalităților ei de frunte.
O ÎNTREBARE
A avut loc concertul cu muzică de cameră din creația enesciană inițiat în 1956 de Legația României din Roma? Dosarul de arhivă IRRCS, menționat mai sus, nu ne spune. El se încheie în noiembrie 1957, ultimul document fiind cel al Elenei Joja din 11 noiembrie 1957. Ajunși la capătul demersului lor – atât de întortochiat, atât de păgubos pentru cât timp a înghițit, pentru câte energii a cheltuit, cei care au fost implicați în realizarea proiectului Legației române din Roma – aparatnicii și culturnicii din trei instituții importante precum IRRCS, Ministerul Culturii și Ministerul Afacerilor externe, vor fi răsuflat ușurați, bucuroși că au scăpat de o problemă atât de spinoasă, atât de încâlcită. Ceea ce a urmat – susținerea concertului cu lucrări enesciene la Roma – nu mai intra în sfera lor de activitate. Ieșise din orizontul atribuțiilor și sarcinilor lor cotidiene. Prin urmare nu mai era un punct interesant pentru ca știrile despre acest eveniment să fie păstrate și puse într-un dosar de arhivă! Așa se explică faptul că Dosarul de arhivă studiat de noi se încheie cu ultima adresă a Elenei Joja din 11 noiembrie 1957. Cu siguranță există alte ”surse” pe care nu vom obosi a le căuta pentru a vedea dacă inițiativa unei unei echipe de diplomați români, în acest caz, cei de la Legația României din Roma, implicată în promovarea personalității și creației marelui muzician român, a devenit realitate. Acest lucru este, desigur, important. Dar tot atât de important este – credem noi – faptul că, cercetând documentele din acest Dosar am putut să vedem cum s-au desfășurat lucrurile aici, în țară. Prin ce hățișuri birocratice au trebuit să treacă cei implicați în realizarea acestei inițiative, fie ei de la IRRCS, Ministerul Culturii sau Ministerul Afacerilor Externe. Lentoare? Diletantism? Indiferență? Sau – toate la un loc! Metehnele ”aparatnicilor” din instituțiile statului român au ieșit la iveală cu prisosință din studierea documentelor de arhivă din dosarul mai sus menționat. O concluzie amară – veți spune! Și, totuși! S-a găsit cineva care a învins aceste metehne! Cineva care – cum se spune – a avut ”ac de cojocul aparatnicilor” ce mișunau prin birourile IRRCS – și nu numai! Cine a fost acest cineva și cum a urnit acest cineva lucrurile din loc? Să analizăm, să tragem linie și să…adunăm! Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (13) Precum albăstrelele din lan… Citiți!
