În săptămânile următoare veți afla – în spațiul acestui BLOG – câteva aspecte din biografia (dulce-amară) a marelui muzician român, George Enescu. Este vorba despre promovarea post-mortem a personalității sale, a moștenirii sale artistice. Citind episoadele care urmează veți intra în hățișul birocratic în care hălăduiau cohortele de culturnici și aparatnici înfipți (și bine plătiți) în instituțiile special create în România comunistă pentru promovarea culturii române și a personalităților sale de frunte. Inițiative îndrăznețe, generoase (poate sincere) privind promovarea amintirii marelui muzician care a fost George Enescu, au rămas prin sertare, au fost amânate sau, pur și simplu, uitate de-a binelea, din motive cusute cu ață albă – unele hilare, chiar meschine.
NU IUBIRE – CI BIROCRAȚIE
Analizând unele documente pe care – din fericire, pentru noi cei de azi – Arhivele le-au păstrat – te întrebi (cu tristețe și revoltă chiar) cât de interesați erau liderii comuniști aflați la guvernarea României de promovarea post-mortem a personalității marelui muzician român, de cunoașterea vieții și creației sale? Cât de sinceri? Cât de convinși? Căci nouă – azi – documentele din Arhive (desigur, cele la care avem acces – căci restricțiile din perioada comunistă nu au fost pe deplin înlăturate, fie anumite Arhive nu au fost declasificate, fie documentele pe care le dețin, sunt ținute în continuare sub obroc sau, oferite pentru studiu, pe sprânceană) ne spun cu totul și cu totul altceva. NU sinceritate! NU iubire! NU admirație. Ci INTERESE POLITICE, STRATEGII, DEZINTERES! Într-un cuvânt – BIROCRAȚIE!
În 1956 – la un an de la trecerea marelui muzician român în eternitate, Legația României din Viena – poate din proprie inițiativă sau ca urmare a unei indicații primite de ”sus”, din ”centrală”, adică de la MAE – a considerat că amplasarea unei plăci comemorative pe fațada Casei în care a locuit muzicianul român în primul său episod vienez (înainte de a se muta în casa muzicianului, profesorului și mentorului său, Joseph Hellmesberger-junior), ar fi fost un prilej fericit de a aduce în atenția vienezilor imaginea marelui muzician român. Drept urmare, un membru al Legației României din Viena, a purces imediat la treabă. După o investigație minuțioasă el a descoperit adresa Casei în care locuise viitorul muzician român, precum și alte date din acea perioadă a micului George Enescu. Conștiincios și, cu siguranță, bucuros de rezultatul investigației sale, încrezător în finalizarea demersului său, diplomatul-detectiv a întocmit un Raport și a avansat propunerile sale. Dar, înainte ca acest Raport să fie trimis mai departe, adică la IRRCS, el a trecut pe sub ochii unui…superior care, ”scrofulos la datorie”, așa cum ar spune ”nenea Iancu” și-a pus plaivazul la treabă, astfel că Raportul n-a mai rămas așa cum fusese inițial. Ați ghicit ce s-a întâmplat cu el? A fost cenzurat! Iar cenzura nu s-a oprit la text ci a mers mai departe: semnătura autorului a fost ștearsă, fiind înlocuită cu aceea a instituției pe care diplomatul o slujea: Legația României. Daaaaa! Era vremea când orice efort personal lăudabil, orice inițiativă mai deosebită, orice merit, era topit în ”efortul colectiv”. Meritul personal era dezavuat! Meritocrația era – se spunea atunci – o moștenire….mic-burgheză! Iar noua societate, societatea socialistă, care tocmai se clădea (deh, se puneau primele ei cărămizi!), trebuia să se debaraseze repede, cât mai repede cu putință, de orice moștenire a fostei societăți! Astfel, pe masa mai marilor din ”centrală” (adică MAE) și apoi a culturnicilor și aparatnicilor de la IRRSC, a ajuns un Raport care nu purta semnătura autorului său, ci o semnătură impersonală, oficială cum ar veni, semnătura Legației! E de râs – dacă n-ar fi de plâns – că nici măcar șeful acestei Legații nu-și pusese semnătura. Adică, nu-și lega numele de o asemenea inițiativă care – în esența ei – constituia un eveniment de mare noblețe fiind închinat marelui muzician român George Enescu. Să nu-l fi iubit el (șeful Legației) pe George Enescu? Să înțelegem că dacă nu-și asuma merite, nu-și asuma nici răspunderi? Să fi preferat el anonimatul? Astfel, pentru noi, cei de azi care studiem acest Raport, devenit document de arhivă, autorul investigației rămâne anonim! Tot așa rămâne și cel care-i aprecia meritele, adică șeful Legației. Nu știm dacă autorul investigației, acel diplomat-detectiv, care lucrase cu sârg pentru îndeplinirea misiunii pe care o primise, va fi aflat că semnătura sa fusese înlăturată de pe Raportul întocmit. Nu știm dacă acceptase această situație cu supușenie sau cu mâhnire! Dar, credem că mâhnirea sa cea mai mare a fost că propunerile sale n-au fost realizate. Că ele s-au pierdut în hățișurile birocratice ale aparatnicilor de la IRRCS. Despre toate acestea veți afla, pe larg în episoadele 1 și 2, intitulate: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. VIENA 1956. DIPLOMATUL-DETECTIV.
Un an mai târziu, aceeași Legație din Viena, trimitea mai marilor săi din ”centrala” MAE (Ministerul Afacerilor Externe) propunerea organizării unui concert cu muzică de cameră din creația enesciană. Dar și această propunere s-a pierdut pe drum, s-a împotmolit în hățișuri birocratice fiind abandonată în urma unor calcule…economice: costurile, banii! Căci pentru acest concert statul român nu acorda niciun ”sfanț”, el trebuind să fie organizat pe ”baze comerciale”, adică din resurse proprii, adică pe baza banilor încasați! Culturnicii și aparatnicii de la IRRCS au scos ”abacul” și au calculat cu sârg, până la centimă, costurile. Banii necesari pentru plata muzicienilor, a sălii de concert, a tipăririi biletelor și a pliantelor de promovare. Întrucât totul era văzut doar prin prisma banilor care trebuiau plătiți – nu a fost luată în seamă valoarea intrinsecă a evenimentului: promovarea creației componistice a lui George Enescu, realizarea unui memento pios în amintirea marelui muzician român. În urma calculelor făcute, culturnicilor de la IRRCS li s-a părut că evenimentul nu putea fi susținut. De către IRRCS! Dar, cu o ipocrizie fără seamăn, ei au găsit, totuși, o soluție. Au ”aruncat pisica” în ograda altei instituții: OSTA (Oficiul pentru Spectacole și Turnee Artistice) căreia i-au avansat și ”soluțiile” lor, soluții care aveau în vedere banii, și numai banii ce trebuiau cheltuiți! Deși era vorba de un ”concert de cameră”, susținut de câțiva muzicieni (și nu de o orchestră) aparatnicii de la IRRCS considerau (propuneau) ca acel concert să fie susținut de UN SINGUR MUZICIAN, în program să fie incluse NU CÂTEVA LUCRĂRI ENESCIENE – CI DOAR UNA SINGURĂ și concertul să aibă loc ATUNCI CÂND SE VA IVI O OCAZIE! Atunci când un dirijor român va avea O INVITAȚIE, un program la Viena! Adică…sine die! Absurdul la el acasă – veți spune! Eugen Ionesco ar fi fost invidios pentru imaginația și ”talentul” culturnicilor și aparatnicilor de la IRRCS de a arunca în neant o propunere concretă, izvorâtă dintr-un sentiment de înaltă prețuire pentru marele muzician român. Este evident, că acel concert de muzică de cameră cu lucrări din creația enesciană, inițiat de Legația României din Viena, în 1957, n-a mai avut loc. Citiți pe larg: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. VIENA 1957. BANIII….BANIII…, (1, 2).
De râs – dacă n-ar fi de plâns – este traseul pe care l-a făcut o Telegramă trimisă în aprilie 1956 de către Asociația de prietenie Italia- România și eșecul unei inițiative curajoase privind montarea unui spectacol cu Opera Oedip de George Enescu pe o scenă italiană. ”Andrisantul”, Mihail Roșiianu, unde telegrama a nimerit din greșeală, va fi înțeles repede importanța propunerii sosite de la Roma și a trimis-o cu ”valiza diplomatică” acolo unde credea el că își are rostul: la IRRCS. Dar – se pare – că cei care au primit-o n-au înțeles nimic. N-au înțeles că de la Roma nu li se cerea altceva decât partitura Operei Oedip. Atât! Cu siguranță, inițiativa montării unui spectacol cu Opera Oedip la Roma era o idee măreață! Și, fără rușine, ca să nu spunem mai mult, au înșfăcat-o! Au uzurpat-o! S-au gândit s-o includă în…planul LOR de muncă! Dar, ce să vezi, ”planul” trebuia îndeplinit. Cine să-l îndeplinească? Și cu ce resurse? Cu ce bani? De bună seamă, era o obligație, o sarcină pe care astfel IRRCS și-o asuma. Și, dacă ea, această sarcină – de mare anvergură – n-ar fi fost îndeplinită, atunci, cei care și-o asumaseră, inclusiv staff-ul IRRCS, ar fi fost întrebați, trași la răspundere, luați de urechi, bla., bla., bla. S-ar fi făcut de râs, și, poate, și-ar fi riscat ”scaunul” pe care se cuibăriseră bine! Căci era un ”scaun” cu pernuțe moi și…bine plătit! O ipostază, evident nedorită! Așa încât a învins principiul: de ce să ne batem noi cuie în talpă pentru gloria altora? Adică, a celor de la Roma? De ce să ne dăm foc la…valiză? Daaaar….
Daaaaar, un ”superior” (tot de la IRRCS) mai ….analitic, mai sceptic, mai cu ….viziune (ha., ha., ha.,) a găsit o soluție pentru ca instituția în fruntea căreia se afla să nu intre singură într-o astfel de ipostază incomodă, dacă nu chiar… jenantă! Să nu intre singură în belea! Și a găsit că propunerea venită de la Roma ar mai trebui studiată! Ar trebui dată spre studiu…. și referire! Da, așa era formulată apostila pe care am citit-o pe documentul de arhivă studiat…. spre studiu și referire! Această soluție, ”spre referire”, era o derobare de răspunderi, o camuflare a lipsei de curaj, a fricii! Și era calea (sigură) spre o amânare sine-die. Adică spre uitarea ei. Ceea ce s-a și întâmplat. Absurdul este din nou la el acasă! Căci Asociația de prietenie Italia-România nu cerea IRRCS nimic altceva decât partitura. Nu bani! Nu implicare! Nimic! Nimic! Doar partitura! Doar partitura Operei Oedip care – ce să vezi – SE AFLA ÎN ROMÂNIA, în custodia Operei Române! Era o copie, desigur, dar o copie obținută prin intervenția DIRECTĂ a autorului ei, George Enescu, în anii 1942-1943, când, împreună cu alți muzicieni români, compozitorul preconiza montarea unui spectacol cu Opera Oedip pe scena Operei Române din București. Războiul, bombardamentele care au fost, evenimentele politice și sociale care au urmat după 23 august 1944, au zădărnicit punerea în practică a demersului enescian. El va deveni realitate abia în anul 1958, prin efortul năucitor și pasiunea unui mare dirijor român, Constantin Silvestri și a unei echipe exemplare de artiști ai Operei Române din București, în frunte cu David Ohanesian, Elena Cernei, Zenaida Pally și alții, cu ocazia primei ediții a Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu”. Da, dar, în ignoranța (și lenea lor) culturnicii și aparatnicii de la IRRCS nu știau nimic din toate acestea! Ar fi putut să afle dacă s-ar fi urnit din birourile lor, dacă n-ar fi avut mintea și inima încorsetate în indolență și hățișuri birocratice. Dacă în ființa lor ar fi existat o fărâmă de iubire și respect pentru marele muzician român, George Enescu. O fărâmă! Dar – acea….fărâmă lipsea! Și astfel, au uitat de Telegrama de la Roma! Au rătăcit-o! Sau, cine știe, poate ar fi fost gata s-o arunce la coș! Dar, uituci, n-au aruncat-o! Însă, un aparatnic mai zelos (sau mai fricos) a pus-o într-un dosar. Un dosar unde punea el – la păstrare – și alte…..hârtii! Și astfel Telegrama de la Roma care dădea de știre culturnicilor de la București despre o inițiativă curajoasă, de înaltă noblețe și admirație pentru marele muzician român, George Enescu, a sfârșit într-un dosar.
Un dosar care a fost trimis la arhivă și (din fericire) a intrat în custodia Arhivei Naționale Istorice Centrale. Noi am citit-o cu mult interes pentru conținutul ei, și mai ales pentru bucuria că aveam între degete un document original. Era chiar Telegrama trimisă de la Roma! Ea purta – încă – mirosul acela specific al literei tipărite iar timpul care trecuse peste ea (aproape trei sferturi de secol) accentuase culoarea aceea, ușor gălbuie, specifică documentelor vechi. Am citit-o cu bucurie și admirație pentru acei entuziaști anonimi de la Asociația de prietenie Italia-România care în amintirea marelui muzician român, ca un suprem omagiu, doreau să aducă pe o scenă italiană o insolită creație a muzicii contemporane: Opera Oedip de George Enescu. Și aceasta în 1956, la numai un an de la trecerea în eternitate a marelui muzician român. Bucuria a fost însă umbrită de amărăciune și revoltă că, iată, datorită unor români, unor slujitori ai unei instituții românești, precum IRRCS, instituție creată special pentru promovarea valorilor culturii române, a personalităților sale de frunte, inițiativa unor admiratori ai marelui muzician român, George Enescu și a creației sale s-a pierdut în hățișuri birocratice (ca să nu spunem mai mult). A sfârșit într-un dosar de arhivă! Despre toate acestea veți afla, pe larg, citind episoadele intitulate: UN OEDIP – LA ROMA? (1, 2)
Dar exemplele de birocrație și indolență, de lipsă de răspundere și profesionalism pe care ni le oferă culturnicii și aparatnicii de la București, nu s-au epuizat. În 1957, o inițiativă a Legației României din Roma pentru organizarea unui concert cu muzică de cameră din creația enesciană s-a lovit de o problemă gravă: partiturile. Asigurarea lor a luat aparatnicilor de la IRRCS luni întregi de eforturi care, cu siguranță ar fi fost abandonate, dacă în echipa culturnicilor și aparatnicilor care trudeau la soluționarea acestei probleme n-ar fi intrat o femeie! O femeie – ambițioasă, energică și consecventă! Pe numele ei, Elena Joja! Eforturile ei s-au întins pe câteva luni ale anului 1957, din primăvară până în toamnă. Dar, stagiunea 1956-1957 fusese pierdută! Astfel, inițiativa a fost transferată pentru stagiunea anului următor: 1957-1958. Fusese pierdut un an. Un an! (vezi pe larg, GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. 1956 – 1957. SARABANDA PARTITURILOR (1-6).
Ahhhhhhhhh, partiturile! Mereu, mereu, lipsa partiturilor lucrărilor enesciene! Un fel de obstacol perpetuu. Dar, iată, avem un exemplu care ne arată că mult invocata lipsă a partiturilor nu era chiar atât de neagră! În 1957, o fată – o documentaristă – pe numele ei Voichița Muțui – face o lectură atentă a Registrelor în care erau menționate titlurile partiturilor ”pentru orchestră și cor” aflate în custodia Bibliotecii instituției pe care o slujea: Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România. Desface pachete rătăcite și deschide lăzi prăfuite. Citește Registre. Își înfige privirea în pagini scorojite de timp, descifrează însemnări scrise neglijent, cu litere lipsă, ”mâncate”! Scoate lupa din sertar. Și ce să vezi? Ambițioasa documentaristă află ceea ce se pare că nu prea se știa: că în custodia Bibliotecii Uniunii Compozitorilor se găseau partituri ale unor lucrări enesciene. Cu ele s-ar fi putut susține concerte și recitaluri cu lucrări din creația marelui muzician. Desigur, dacă s-ar fi știut! Dar, se pare, nu se știa! Așa încât era mereu invocat motivul – ce părea de netrecut – n-avem partituri! Dar, prin cercetarea sa, Voichița Muțui, o modestă documentaristă, demonstra contrariul. Registrul cu partituri al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, constituia un argument. Citiți pe larg: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. 1957. REGISTRUL CU SURPRIZE (1, 2)
O CONCLUZIE AMARĂ
Desigur, acestea nu sunt decât câteva exemple. Dar credem că ele sunt edificatoare pentru ca cititorul de azi să afle – e drept, cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol (aproape 75 de ani!) – cum s-au pierdut în hățișuri birocratice inițiative simple, fezabile, generoase, de suflet, privind promovarea post-mortem a marelui muzician român, George Enescu. Aparatnicii și culturnicii comuniști, înfipți în instituții special create pentru promovarea culturii române și a personalităților sale reprezentative, se derobau de obligațiile lor. Ei se acopereau cu ”soluții” mărunte, meschine, încorsetați în metehnele lor, în ignoranță și lipsă de răspundere. În fond, de lipsă de profesionalism. Promovarea post-mortem a personalității și moștenirii artistice a marelui muzician român s-a pierdut (de cele mai multe ori) în hățișuri birocratice. Iar când unele dintre inițiativele lansate au fost duse la capăt, aceasta a fost doar pentru că personalitatea marelui muzician român, prestigiul său internațional, numele său, putea fi de folos intereselor – politice – ale oficialilor comuniști aflați la guvernarea României. Pentru ei, marele muzician român a era ”un brand”. Un mijloc de a deschide ”uși” pentru împlinirea unor interese și strategii politice. Astfel, inițiativele de promovare post-mortem a marelui muzician român au fost clădite pe un eșafodaj de interese politice, ascunse cu meșteșug în ambalaje stridente, patriotarde – de staniol. Citiți episoadele care urmează din acest serial pe care l-am intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Primul episod: Viena – 1956. DIPLOMATUL – DETECTIV (1)
