Știmele! În sfârșit – luminița de la capătul tunelului! Procurarea partiturilor pentru concertul de cameră cu lucrări enesciene, inițiat de Legația României din Roma în 1956, intrase în faza ”știmelor”. Pentru aparatnicii din IRRCS, ca și pentru cei din MAE, acesta era indiciul că, în fine, concertul de la Roma intrase în linie dreaptă. Daaaaaaaar….
ȘTIMELE, ȘTIMELE
Se știa că ”știmele” constituie punctul zero al pregătirii unui concert. Fără ele, lucrul instrumentiștilor nu poate începe. Iar adresa Elenei Joja trimisă MAE în 12 martie era dătătoare de speranțe. Modestă, sau poate conștientă de drumul care mai trebuia parcurs, ea menționa: ”Deocamdată vă trimitem primele două lucrări (adică partituri – n. ns) și știmele de la a treia, urmând ca ultimele două să vi le trimitem îndată ce vor fi copiate”. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956 – 1961, Italia, p. 183). Elena Joja nu preciza care erau acele ”prime” două lucrări din programul concertului de cameră de la Roma și nici pentru care lucrare enesciană trimitea ”știmele”. Astfel, am fi știut și noi în ce stadiu se afla pregătirea concertului enescian de la Roma. Era martie. 12 martie 1957! Aparatnicii din birourile MAE erau acum într-un moment fast. Ieșiseră din blocaj. Acum era martie, venise primăvara și se conturau speranțe noi, astfel încât colegii lor din MAE puteau să comunice diplomaților români de la Roma: Vin ”știmele”! Fiți pe fază! Suflecați-vă mânecile!” Și cine știe, poate că cei de la Roma, încrezători, își vor sufleca mânecile și vor începe degrabă să caute instrumentiști, sala de concert, să treacă la redactarea și tipărirea pliantelor care aveau să anunțe evenimentul. Era martie! 12 martie și până la închiderea stagiunii mai erau trei luni. Deci, concertul enescian se putea ține chiar în stagiunea 1956 – 1957. Era încurajator și pentru că erau în lucru ”știmele” și pentru alte partituri ale lucrărilor din programul de cameră cu lucrări enesciene schițat de aparatnicii din Direcția Muzicii a Ministerului Culturii.
DOUĂ LUNI DE TĂCERE
Dar speranța provocată de adresa Elenei Joja din 12 martie a fost scurtă. Au urmat două luni de tăcere. Din martie până la finele lunii mai. Abia la 29 mai1957 la Ministerul Afacerilor Externe, Direcția III, sosea o adresă – de data aceasta semnată chiar de Directorul Aurel Baranga – în care erau prezentate noi informații privind copierea știmelor. ”Cu referire la adresa noastră No. 2103 din 12 III 1957 – se scria în documentul trimis de IRRCS – vă trimitem în continuare partitura ”Quartetul de pian No. 2” de George Enescu, pe care vă rugăm să o trimiteți Legației noastre din Roma”. Pentru liniștea aparatnicilor din MAE, Directorul Aurel Baranga preciza: ”Mai sunt în lucru partiturile (adică știmele – n. ns) ”Simfonia de cameră pt. 12 soliști” și ”Impresii din copilărie pentru vioară și pian”. Le vom trimite îndată ce vor fi copiate”. Era desigur urgență mare! Și, în sfârșit, se lucra! Se copiau partiturile, se făceau ”știmele”! Directorul IRRCS reitera rugămintea Elenei Joja din 12 martie 1957, aceea privind returnarea partiturilor cu ”știme” cu tot. ”Vă rugăm – se spunea în continuare – a ne înapoia lucrările scrise de mână după ce le va folosi Legația pentru a fi folosite și la alte concerte”. Odată cu adresa era trimisă și partitura pentru ”Quartetul No. 2”. Documentul purta semnătura (olografă) a Directorului IRRCS, ”Tov.”. Aurel Baranga., (ibid. loc. cit. p. 180).
OCAZIA PIERDUTĂ
Acest document era datat – 29 mai 1957! Să reținem – 29 mai 1957 – și să facem o mică întoarcere în timp. Când fusese trimisă Ministerului Culturii prima adresă a lui Aurel Baranga privind organizarea unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma? În 3 octombrie 1956! Cu opt luni în urmă! Acum era sfârșit de mai – și ”știmele” pentru concertul de la Roma încă nu erau gata! Stagiunea de concerte 1956 – 1957 era pe sfârșite! Vacanțele băteau la ușă – atât pentru organizatori cât și pentru instrumentiști. Era tot mai limpede că ocazia unui concert de cameră cu lucrări enesciene fusese pierdută! Ce va fi spus – sau gândit – Elena Joja în această situație? A acceptat-o cu supușenie? Mai putea fi făcut ceva când vara bătea la ușă, când toți se gândeau la vacanță iar prin sălile de repetiție și concerte se instalau tăcerea și frigul? Da, frigul! Frigul acela umed, ce se instala când sălile de spectacole se închideau! Ce mai putea face ea, în plină vară? Citiți episodul următor din mini serialul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 -1957). Sarabanda Partiturilor (11) În plină vară! Citiți!
