DEBUTUL DE… ÎNSOȚITOR
Mutzerli și-a făcut debutul ca însoțitor al lui George Enescu în călătoriile sale în străinătate, în aprilie 1946. Atunci, nu a fost lăsat acasă, în grija vreunei jupânese sau bucătărese – așa cum se procedează de obicei – ci a fost luat într-o lungă călătorie cu trenul, în Rusia Sovietică, până la Moscova. El a fost inclus, cu grație și tandrețe, în echipa (și așa restrânsă) a muzicianului român. Mihai Roșca, unul dintre jurnaliștii români care au avut acces – doar pentru câteva ore – în vagonul special pus la dispoziția lui George Enescu de către Guvernul României, îl observă și pe Muzerli. El descrie atmosfera care era în vagonul cu care călătorea Maestrul, intuiește repede locul privilegiat pe care-l avea Mutzerli dar și felul diferențiat în care era tratat. Unii, cu simpatie și dragoste aproape maternă, ținându-l în brațe, sau în poale (precum Maruca, soția Maestrului) – alții, dimpotrivă, cu răceală și dispreț (precum Dl. Ivașcu, secretarul Maestrului) care îi acorda epitete nu tocmai măgulitoare, mult folosite în cartierele mărginașe ale orașelor pentru acei câini loviți de nenoroc, fără adăpost și stăpân, numiți maidanezi sau, mai rău, javre. Ceea ce, evident, nu era cazul lui Mutzerli. Căci Mutzerli era un câine de rasă. Cu pedigree. Să precizăm că vagonul pus la dispoziția lui George Enescu de către Guvernul României avea un traseu scurt: doar de la București până la Iași. Iar de acolo, până la Moscova, Maestrului i se pusese la dispoziție un alt vagon, tot special și el, care avea să fie atașat unui tren adaptat la sistemul de transport feroviar existent pe teritoriul Rusiei Sovietice. Acest vagon – pus la dispoziție de către guvernanții de la Moscova – a plăcut mult însoțitorilor Maestrului, îndeosebi soției sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Poate și lui Mutzerli?
VAGONUL DE LUX
Era un vagon de lux și prin amenajările pe care le avea – catifea roșie, oglinzi, fotolii moi, cușete confortabile – vagonul special pus la dispoziția lui George Enescu de oficialii de la Moscova, era aproape ca o piesă de muzeu. Întrucât urmele războiului care abia se încheiase (9 mai 1945) erau vizibile peste tot, era aproape un miracol că un vagon de tren, cu asemenea amenajări, scăpase de urgia războiului. Să fi fost el folosit de vreun înalt oficial rus, vreun general al Armatei Roșii sau lider de partid? Sau poate va fi fost o captură de război? Căci, se știa, că pe unde trecuseră, soldații Armatei Roșii se purtaseră ca niște învingători! Iar ”învingătorii” – se știe – sunt flămânzi, agresivi și puși pe jaf. Nimic nu-i oprește. Nici măcar ordinele sau amenințările, de fațadă, de kiki, – cum se spune – ale comandanților lor – care, după cum știm – nici ei nu se abțin. Când au pătruns pe teritoriul României, în martie 1944, ”învingătorii” Armatei Roșii, ce gonea spre Berlin, nu s-au sfiit să golească, silozuri, hambare, magazine, gospodării, lăzi de zestre, poduri de case, grajduri și cotețe. Erau flămânzi rău și nimic nu-i mai putea opri! Căci, cum spunea marele scriitor român Ion Creangă, ”fuga e rușinoasă dar…foamea dă de-a-dreptul”! Cu siguranță nu fuseseră ocolite trenurile și vagoanele garate prin depouri! Poate că acest vagon de lux făcuse parte din dotările sistemului feroviar al vreuneia dintre țările peste care trecuse tăvălugul Armatei Roșii? Va fi fost el o ”achiziție”? O ”pradă de război”? În fine. Să trecem. Nu știm dacă Maestrul va fi considerat că acest vagon de lux, pus la dispoziția sa, era un mesaj de curtoazie al autorităților moscovite față de domnia sa. Nu știm, de asemenea, dacă va fi fost încântat de luxul existent întrucât nu avea pasiune pentru lux și alte nimicuri d”astea – cum le considera domnia sa! Dar Maruca, soția sa, a fost mai mult decât încântată. Căci ea iubea – din naștere – fastul, extravaganța, luxul!
CATIFEA ROȘIE ȘI OGLINZI BINEVOITOARE
Mai târziu, în Memoriile sale, distinsa doamnă avea să scrie cu lux de amănunte despre vagonul special pus la dispoziția muzicianului român de către autoritățile moscovite pentru turneul muzical din 1946. Era – scria prințesa – ”capitonat cu catifea roșie” și decorat cu ”oglinzi șlefuite”. Cușetele erau ”moi” și fotoliile ”adânci”, iar geamurile vagonului erau ”bine spălate”, etc., etc., Oglinzile le găsea ”binevoitoare”. Desigur, domnia sa avea nevoie de bună voință – fie și a unor oglinzi – întrucât chipul său era marcat de anii care trecuseră peste el. Inclusiv silueta sa. Căci în anul 1946, Maruca, nu mai era tânără. Avea…67 de ani! Și asta se vedea al dracului de bine! Adică…rău! Dar, acest fapt, nu conta. Turneul lui George Enescu la Moscova, în aprilie 1946, era prima sa călătorie în străinătate de după război și ”prințesa moldavă” – cum îi plăcea să-și spună – savura ”bucuria schimbării”. Sub impactul acestei schimbări, distinsa doamnă își recăpătase energiile de altădată! Și, am spune noi, și fițele aristocratice, nevoia bolnavă de a ”face impresie”, de a atrage atenția – de a șoca! Cu siguranță, distinsa doamnă își va fi închipuit că apariția sa cu un cățel în brațe, sau în lesă, într-un Hotel de lux din Moscova, într-un magazin select, la o întâlnire amiabilă cu muzicieni sau prieteni ai Maestrului, ar fi atras atenția asupra domniei sale. Ar fi șocat. Acesta va fi fost – poate – gândul secret care a stat la baza deciziei sale de a-l lua pe Mutzerli la Moscova. O călătorie lungă, căci drumul de la București la Iași, apoi de la Iași la Moscova nu era prea confortabil pentru pasagerii bibezi, dar-mi-te pentru pasagerii patrupezi! Sau – ne întrebăm noi – va fi intervenit aici și dorința Maestrului de a-l avea pe Mutzerli lângă sine și într-o împrejurare atât de insolită pentru cățel? Zile și nopți într-un spațiu închis, într-un vagon, fără escapade grăbite prin grădini, pe la rădăcini de copaci, fără plimbări și vizite prin casele simandicoaselor prietene ale prințesei unde era asaltat de mângâieri, cuvinte mieroase și pupici pe botișorul său negru și umed! Da, dar cum vom vedea, exista și reversul. Aflat într-un spațiu restrâns, precum era un vagon – e drept, de lux – Mutzerli va primi un plus de atenție: era ținut în poalele prințesei, drăgălit și alintat de către ceilalți membrii ai echipei Maestrului îmbarcați pentru Moscova. Situație agreabilă pentru un cățel. Chiar și pentru unul cu pedigree!
PRINȚESA TRĂIA BUCURIA SCHIMBĂRII
O călătorie, fie ea și la Moscova, era pentru prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, un eveniment. Distinsa doamnă știa că, acum, în noile condiții istorice, capitalele europene unde ”își făcuse veacul” în tinerețe – Parisul, Viena, Roma, Veneția, Londra, etc., etc., – deveniseră inaccesibile. Pentru români, și desigur și pentru domnia sa, căci ”războiul rece”, împărțirea Europei în sfere de influență care plasase România sub pulpana Moscovei își arătau – deja – colții. ”Cortina de fier – nu mai era o metaforă, ci o realitate. Granițele nu mai erau accesibile! Dimpotrivă! În consecință, lipsită de luxul de altă dată, de libertatea de a călători în voie pe tot mapamondul, din Europa până în America, Maruca se mulțumea cu ceea ce avea: o călătorie la Moscova cu…trenul! Zile și nopți în tren, traversând stepele aride ale Rusiei, ale Rusiei Sovietice care, după instaurarea comunismului la putere, ajunsese să fie imensă, cât un continent. Realistă și pragmatică – întrucât era sigură că opiniile sale vor ajunge acolo unde trebuie, la cei interesați să le asculte și să le contabilizeze – distinsa doamnă lăuda vagonul special în care călătorea cu Maestrul și ceilalți membrii ai echipei sale. ”Dormim ziua și noaptea în cușete moi – scria prințesa – citim, pălăvrăgim, râdem, instalați regește în fotolii adânci. Ne privim în oglinzi binevoitoare, copleșiți de bucuria schimbării, a evadării…în timp ce prin fața geamurilor bine spălate ale vagonului, defilează vastele întinderi gălbui și zonele joase ale câmpiilor ucrainene. Ici colo, niște păduri acoperite încă de zăpadă, unde mulți copaci zac trântiți la pământ de bombe”. ( Maria Cantacuzino Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, traducere din limba franceză de Elena Bulai, Paul Editions, București, 2022, p. 413). Înțelegem, deci, din acest pasaj, că distinsa doamnă se simțea bine în vagonul de lux pus la dispoziție Maestrului și a echipei sale de către culturnicii și politrucii de la Kremlin. Dar Mutzerli?
DAR MUTZERLI?
Murzerli, se va bucura și el de toate acestea, întrucât starea de bine a stăpânilor se răsfrângea și asupra sa. Era drăgălit, luat în brațe și ținut în poale. Desigur, în poalele prințesei! Norocosul patruped s-a bucurat, însă, și de atenția oaspeților primiți de Maestru – numai pentru câteva ore – în vagonul special pe ruta București-Iași, pus la dispoziția sa de Guvernul României. Erau doi jurnaliști. Numai doi! Doi jurnaliști care se considerau norocoși că din cohortele jurnaliștilor ce susțineau atunci gazetele din România – atâtea câte mai erau, deoarece tăvălugul epurărilor începuse încă din 1945, imediat după instaurarea la guvernare a Partidului Comunist Român – ei fuseseră singurii aleși. Aleși după ce vor fi trecut prin ”furcile caudine” ale ”tovarășilor de a partid” – Partidul Comunist Român instalat la guvernare în martie 1945. Sau, poate, avusese un cuvânt de spus și Maestrul? De ce numai doi? Aceasta este o altă întrebare la care vom încerca să răspundem în alte episoade consacrate de noi vizitei muzicianului român la Moscova, în primăvara anului 1946. Deocamdată să rămânem cu atenția focusată asupra lui Mutzerli. Căci prezența unui cățel într-un voiaj atât de insolit precum a fost cel făcut de George Enescu la Moscova este un fapt demn de luat în seamă. Dar nu toți membrii cu care muzicianul plecase în turneu la Moscova îl iubeau pe Mutzerli cu aceeași sinceritate. Dacă prințesa îl ținea în poale, Dl. Ivașcu, secretarul efemer al Maestrului, nu-l scotea din epitete jignitoare, precum cel de javră și ar fi fost gata oricând să-l arunce pe drăgălașul patruped din tren, evident, în timpul mersului ca să nu mai fie nici o cale de scăpare! Ce-l determina pe Dl. Ivașcu să se poarte așa cu Mutzerli? Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU și Mutzerli, cățelul său adorat (3) Aprilie 1946. Dl. Ivașcu nu iubea câinii. Citiți!
