În lucrarea sa ”Destăinuiri despre George Enescu”, în cuprinsul căreia publică și 40 de scrisori din ampla corespondență dintre mama sa, Ninetta Duca și George Enescu (Vezi pe larg, Ilie Kogălniceanu, ”Destăinuiri despre George Enescu”, Editura Minerva și Editura – R.A.I, București, 1996, pp. 103 – 177) Ilie Kogălniceanu acordă un paragraf substanțial celui mai devotat și statornic prieten al marelui muzician român: cățelul Muzerli, pe care îl menționează cu un nume prescurtat: Mutzi. Adunând cu sârg informația precară existentă, Ilie Kogălniceanu observă o inadvertență pe cât de caraghioasă, pe atât de inadmisibilă. Mutzerli era…pisică! Iar această inadvertență se afla în cadrul unui interviu luat de Valeriu Râpeanu lui Marcel Mihalovici – un compozitor român stabilit la Paris, unul dintre prietenii și colaboratorii cei mai apropiați lui George Enescu, mai ales în ultimii săi ani de viață.
UNDE DAI ȘI UNDE…CRAPĂ!
În acel interviu – publicat la București, în cadrul unei lucrări mai ample aparținând compozitorului Marcel Mihalovici sub titlul: Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncuși și alți prieteni, Editura Eminescu, București 1987 – frumosul, alintatul Muzerli este confundat cu o…pisică. (??????). La pagina 70-71, editorii volumului introduc o notă de subsol, preluând din Jurnalul lui Mircea Eliade relatarea despre vizita acestuia la George Enescu în zilele de 9 și 30 noiembrie 1949. Fiind o preluare ad-litteram a textului lui Mircea Eliade editorii nu au sesizat ”șopârla”, anume, că George Enescu ținea în brațe o pisică, și nu un câine, pe Muzerli. Aici, în acest punct, Ilie Kogălniceanu sare ca ars! Nu, nu! Mutzerli nu era pisică! Dar, ce paradox! El nu se supără pe Mircea Eliade – autorul ”șopârlei” – ci pe Valeriu Râpeanu care preluase textul ad-litteram, fără să aplice corectura necesară! Cu alte cuvinte, la fel ca în proverbul românesc: unde dai și unde…crapă! ”Domnul Valeriu Râpeanu, – scrie Ilie Kogălniceanu – citind pasajul lui Mircea Eliade (despre vizita sa la George Enescu – n. ns.) scrie, în lungul interviu luat lui Marcel Mihalovici că Enescu era ”cu pisica în brațe”. (subl. ns.) ”Ori, pisica – observă cu năduf Ilie Kogălniceanu – era de fapt, un dulău!”. (subl. ns.) (ibidem, Ilie Kogălniceanu, op. cit. p. 78). Dl Ilie Kogălniceanu va fi avut vreo poză la îndemână și va si văzut că ”animăluțul” ce se afla pe canapea, aproape lipit de George Enescu, nu semăna cu o pisică……neam! Și, cu toate acestea, oarecum concesiv, Ilie Kogălniceanu, îl iartă pe Valeriu Râpeanu pentru ”șopârla” aflată în acea notă de subsol. ”N-avea cum să știe d-l Râpeanu că Mutzi era un câine și nu o pisică” – observă Ilie Kogălniceanu! (ibidem, Ilie Kogălniceanu, op. cit., p. 78) Normal – spunem noi! Și, poate, așa va fi gândit și Dl. Ilie Kogălniceanu, întrucât – credem – că nu era străin de consecințele ”războiului rece” și ale Cortinei de fier – pe care Dl. Valeriu Râpeanu – și alți tineri intelectuali din generația sa – le cunoscuse din plin.
O ÎNTÂLNIRE FACE-TO-FACE – AR FI ALUNGAT ȘOPÂRLA
Dl. Valeriu Râpeanu nu-l vizitase pe George Enescu în timpul vieții acestuia, când ar fi avut prilejul – așa cum a avut Mircea Eliade – și desigur și alți prieteni ai marelui muzician român – să-l cunoască – la propriu – pe alintatul și norocosul cățel. În acei ani, când George Enescu încă mai trăia, pentru o întâlnire face-to-face cu marele muzician român, un drum la Paris era aproape imposibil. Imposibil și, într-un fel, riscant. Căci, în acei ani, sub impactul ”războiului rece”, al practicilor izvorâte din conceptele ideologice și politice staliniste, liderii comuniști de la București etichetau pe cei care părăsiseră România ca fiind elemente reacționare, potrivnice țării de unde plecaseră. Pentru culturnicii și politrucii staliniști de la București – românii plecați din țară, indiferent când făcuseră acest pas – înainte sau după instaurarea comunismului la putere – erau… transfugi! Iar George Enescu nu făcea excepție. Era și el băgat în aceeași oală – a transfugilor. În consecință, un contact direct cu marele muzician român era imposibil. Sau, dacă el ar fi avut loc, ar fi stârnit suspiciuni ori ar fi fost paravanul unei misiuni secrete instrumentată de ”serviciile secrete” de la București. Dar, dacă atunci, când George Enescu trăia, Dl. Valeriu Râpeanu n-a avut șansa (poate nici intenția, întrucât era foarte tânăr și la începutul carierei sale) unei călătorii la Paris, pentru a-l cunoaște direct pe George Enescu, pe el și pe cei aflați în jurul său, precum nelipsitul Mutzerli, distinsul scriitor și critic literar român, Dl. Valeriu Râpeanu, va avea acest prilej un deceniu mai târziu. El va face câteva călătorii la Paris, tot în regim comunist, tot sub rigorile impuse de Serviciile secrete românești, dar într-un climat ceva mai relaxat, determinat de interesul liderilor politici aflați la guvernarea României de a îmbunătății relațiile cu elitele intelectuale ale diasporei române. Era aceasta una dintre componentele strategiei politice promovate în cabinetele ”intelighenției” ceaușiste. Iar Dl. Râpeanu era focusat în aceste vizite de convorbirile începute la București, în 1969, cu unul dintre muzicienii români care-l cunoscuseră îndeaproape pe George Enescu – muzicianul Marcel Mihalovici.
MUTZERLI – IEȘISE DIN PEISAJ
Cu siguranță, episodul Muzerli – cel mai fidel prieten al marelui muzician român – nu va fi fost pe agenda celor doi parteneri de dialog, Marcel Mihalovici și Valeriu Râpeanu. Căci Muzerli ieșise din peisaj, odată cu trecerea în eternitate a marelui muzician român, în noaptea de 4/5 mai 1955. Deși tânăr, Ilie Kogălniceanu va fi știut toate acestea dar, atunci când a găsit ”șopârla” care îl transforma pe Mutzerli într-o pisică, n-a tăcut. Și s-a zburlit cât a putut și a scos la iveală inadvertența: ”șopârla” – aparent minoră, dar extrem de însemnată și semnificativă pentru stilul de viață, pentru condițiile pe care le avea atunci, în anii grei ai exilului, marele muzician român. Și credem, că în aceste împrejurări, Dl. Ilie Kogălniceanu, care a avut privilegiul – copil fiind – să-l cunoască, la propriu, pe George Enescu, să fie invitatul permanent al acestuia la concertele pe care le susținea atunci când se afla în țară, va fi apreciat la justa sa valoare privilegiul pe care l-a avut domnia sa, de a face – nestingherit – investigații la Paris și de a-și publica lucrarea la București, în 1996, într-un context istoric nou, fără suspiciuni și cenzură, în deplină libertate, întrucât sistemul comunist din România căzuse și, odată cu el, cumplita Cortină de fier. Și astfel – constatând diferențele obiective, – istorice, am spune – va fi găsit gândul înțelept de a nu-l ”ciufuli” prea mult pe distinsul scriitor și editor, Dl. Valeriu Râpeanu. Faptul că domnia sa, Ilie Kogălniceanu, avusese prilejul să dezvăluie ”șopârla” scăpată de Mircea Eliade, și neobservată de Valeriu Râpeanu și colaboratoarea sa, distinsa Doamnă, Alice Mavrodin, îi va fi dat Dlui Kogălniceanu un sentiment de mulțumire. ”Șopârla” fusese dezvăluită. Adevărul era restabilit: Murzerli nu era… pisică. Era bine! Chiar dacă această corectură venise târziu, în 1996 – după mai bine de o jumătate de secol – abia atunci, când domnia sa, Ilie Kogălniceanu își publica, la București, rezultatul unei investigații minuțioase, inedite, care îi permisese să facă ”destăinuiri” despre marele muzician român George Enescu, destăinuiri care – cu siguranță – în anii comunismului n-ar fi văzut lumina tiparului în România. Poate, altundeva, în vreuna dintre țările care-i fuseseră prietene. Dar nu în România. Cu siguranță, nici George Enescu nu va fi știut că în Jurnalul lui Mircea Eliade, adoratul său companion canin era confundat cu o pisică. Dacă ar fi aflat, ar fi zâmbit cu îngăduință și l-ar fi iertat pe celebrul scriitor român, Mircea Eliade, întrucât Mutzerli rămânea pentru domnia sa, ceea ce era: un companion tandru și devotat, fericit să-i stea la picioare sau în brațe. Așa va fi stat Mutzerli mereu. Până în ultima clipă a vieții stăpânului său. Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU și Mutzerli, cățelul său adorat. (10) Paris – pe patul de suferință.
