ANA PAUKER – MĂTRĂȘITĂ
În vara anului 1952, Ana Pauker își încheia cariera politică răsunătoare (și malefică) din prim planul vieții politice a României postbelice. În plenara C.C. al P.M.R din 26-27 mai 1952 (o plenară îndelung pregătită și cu o miză imensă – lupta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a-și asigura puterea personală) troica Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, vârful de lance al grupării staliniste aflate la guvernarea României și a conducerii Partidului Comunist Român, era înlăturată de la putere. Sub invinuirea de ”deviere de dreapta” și alte ”motive” specifice epocii – reunite sub formula incriminantă de ”grup fracționist, antistatal și anti partinic” – Ana Pauker fusese mătrășită din prim planul politicii primilor ani ai României postbelice și, implicit, de la cârma Ministerului Afacerilor Externe al României. Portofoliul M.A.E (ocupat de ea în decembrie 1947, la puțin timp după înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu) va fi preluat – mintenaș – de către Simion Bughici, un alt lider comunist aflat în ”rezerva de cadre” a garniturii prostaliniste aflată la guvernarea României. El va deține acest portofoliu în anii 1952-1955. Acum, Alexandru Lăzăreanu, aflat la Paris ca însărcinat cu afaceri ad-interim, avea un alt șef. Un șef căruia nu mai putea să-i trimită rapoarte cu apelativul ”Dragă Ana” și căruia nu-i mai putea solicita doleanțe personale semnate cu un diminutiv folosit în familie: DUDU. Dar cea mai surprinzătoare consecință a acestei schimbări avea să fie cu totul alta! Nu schimbarea ministrului care deținea portofoliul Ministerului Afacerilor Externe al României, ci instituția căreia diplomatul român avea să-și trimită rapoartele. Acum, Alexandru Lăzăreanu avea pentru rapoartele sale un alt ”andrisant”: Serviciul Special de Informații!
UN ALT ”ANDRISANT”!
Spre sfârșitul anului 1952, distinsul însărcinat cu afaceri ad-interim (trimis la post în aprilie 1951, în timpul mandatului Anei Pauker) era solicitat să trimită un raport despre activitatea sa în ”cazul Enescu” – nu Ministerului Afacerilor Externe al României ci Serviciului Special de Informații. Acum, ”andrisantul” pentru rapoartele sale nu mai era Ministrul de Externe al României, ci directorul general al Serviciului Special de Informații, Tov. Sergiu Nicolau. Diplomatul român se va conforma întocmai și, în 5 decembrie 1952, va trimite un raport amănunțit. Dar, ce ciudat (sau poate firesc?) raportul său era trimis nu pe numele oficial al acestuia, Sergiu Nicolau ci pe diminiutivul acestuia… Serghei. Pe prima pagină a textului său, diplomatul român menționa: ”Tov. Serghei – personal! Hm., hm., Prieteni? Cunoștințe? Colaborator sub acoperire? N-avem știre, dar era limpede că folosind acest apelativ, Serghei, și nu numele oficial, cel de Sergiu Nicolau, Alexandru Lăzăreanu va fi știut cine era personajul care-i solicita raportul privind situația aducerii lui George Enescu ”acasă”, în România. Așa dar, cine era ”Tov.” Serghei?
CINE ERA ”TOV” SERGHEI?
Sursele deschise la care am avut acces ne spun că ”Tov. Serghei” avusese la naștere un alt nume: Serghei NICONOV. Era un etnic rus, născut la Ismail, în septembrie 1905, (sau noiembrie, spun unele surse) în Basarabia aflată sub ocupația URSS și era un veteran al serviciilor de securitate ale URSS. Recrutat, în 1922, de serviciile de spionaj ale URSS, el fusese trimis în Belgia și Franța ca agent al Kominternului. Devenise membru al Partidului Comunist Francez, învățase limba franceză, făcuse studii și lucrase, sub acoperire, în Bruxelles și Marsilia. În 1931 a fost retras din Europa și propulsat ca șef al Rezidenței Serviciului de spionaj sovietic în Basarabia, cu sarcini precise care vizau teritoriul României. Timp de câțiva ani, ajutat de alți agenți NKVD, a lucrat cu sârg pentru transmiterea informațiilor culese din România din domeniul militar. Curând, avea să-și găsească și un paravan. În 1931 va deveni membru al Partidului Comunist din România (PCdR), aflat în acei ani în ilegalitate. Ca membru al PCdR avea să pătrundă mai ușor spre liderii săi. Dar, în 1937, activitatea lui de spionaj a fost descoperită. Astfel, conform legislației românești, a fost trimis în judecată și condamnat la muncă silnică pe viață. Pentru spionul NKVD n-a fost un capăt de țară. Atâta doar că a fost nevoit să-și schimbe ”obiectul muncii”. Acum, obiectivul său nu mai era culegerea informațiilor de ordin militar de pe teritoriul României ci pregătirea terenului pentru pătrunderea sa în alte activități pe teritoriul României. Trimiterea în detenție la Doftana, i-a creat noi oportunități: apropierea de liderii coumuniști aflați acolo. Unul dintre aceștia era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Astfel, carnetul de membru al PCdR a fost passpartu-ul care i-a deschis drumul spre câștigarea încrederii viitorilor lideri comuniști care cu sprijinul direct al Moscovei vor ajunge să guverneze România.
ÎN SLUJBA MOSCOVEI
Eliberat din detenție după 23 august 1944, Serghei NICONOV va rămâne în perimetrul intereselor Moscovei pentru România. El va lucra ca ofițer de informații în cadrul Direcției de Informații Externe din NKVD, în aria lui de activitate fiind Comisia Aliată de Control. După instalarea la putere a Partidului Comunist Român (6 martie, 1945), Serghei Niconov, acum cu un nume nou, românizat (ca și alți camarazi ai săi) Sergiu Nicolau, va fi propulsat în structurile de forță ale României cu funcții de conducere. Astfel, în ianuarie 1947, în urma unui val masiv de epurări făcute în rândurile foștilor ofițeri români din cadrul Serviciului Special de Informații, Sergiu Nicolau este numit Director general al Serviciului Special de Informații (S.S.I) din România. El va deține această funcție până în aprilie 1951 și va continua să fie la conducerea Serviciilor secrete românești până în martie 1954 ca Director general al noii structuri intitulată: Direcția ”A” Informații Externe din Direcția Generală a Securității Statului (cf. WIKIPEDIA, Lista șefilor serviciilor secrete din România, https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista-sefilor-serviciilor-secrete-din-Romania- .) Acesta era ”tov-ul” care, în 1952, ceruse lui Alexandru Lăzăreanu un raport despre ”cazul Enescu”.
ELITELE DIASPOREI ROMÂNE – SUB LUPA SSI?
Solicitarea acestui raport, la câteva luni după înlăturarea Anei Pauker (iulie 1952) și cu o altă adresă – nu Ministerul Afacerilor Externe ci Serviciul Special de Informații (S.S.I.) – indica o etapă nouă în desfășurarea activității de urmărire a diasporei române. Era acesta semnul că problemele elitelor ei ieșeau din aria de interes a Ministerului Afacerilor Externe al României, a diplomaților români, și treceau în aceea a Serviciilor Secrete Românești, a agenților și a informatorilor sub acoperire? Să fi fost și aici o bătălie, ”care pe care” desfășurată în secret? Din umbră? Analizând această împrejurare nouă – solicitarea unui raport privind ”cazul Enescu” de către Directorul general al Serviciului Special de Informații, Alexandru Lăzăreanu va fi înțeles că de acum încolo, ”cazul Enescu” – și nu numai – intra într-o nouă paradigmă. Solicitarea unui raport din partea altei insituții, precum Serviciul Special de Informații (S.S.I) îl va fi pus pe jar pe distinsul însărcinat cu afaceri ad-interim al României de la Paris. Cu atât mai mult cu cât activitatea sa în ”cazul” Enescu fusese aproape înghețată încă din anul anterior – noiembrie 1951. Avea, desigur o scuză, un argument. Domnia sa fusese activ în ”cazul Enescu”, doar atât cât primise indicații din ”centrală” – adică din aprilie 1951, data sosirii sale în misiune la Paris, până în noiembrie 1951. După aceea, aproape un an de zile, pagina agendei sale era albă. În ”cazul Enescu” – nu mai primise nimic! În acest timp, avuseseră loc multe evenimente. ”Tovarășa Ana” (Ana Pauker) fusese înlăturată în vară (9 iulie 1952) iar în fruntea Ministerului Afacerilor Externe al României fusese instalat imediat, chiar a doua zi (10 iulie 1952) Simion Bughici. Operațiunea de înlocuire a șefului portofoliului Externelor se petrecuse cu o rapiditate năucitoare. Iar, ”cazul Enescu” rămăsese în acceași situație în care intrase încă din toamna anului 1951. Din ”centrala” MAE nu se mai trimiteau la Paris niciun fel de….indicații. Drept urmare, diplomatul român, încetase contactele cu cuplul enescian: vizite, mici servicii, scrisori trimise în Țară sau aduse de acolo, d-astea, lucruri aparent mărunte dar făcute cu scopul menținerii unor o relații amiabile pentru a-l ține sub lupă pe muzicianul român și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Acum, după perioada aceea de absență a unor indicații precise trimise din ”centrala” MAE, ”cazul Enescu” era din nou sub lupă. Iar interesul pentru ”cazul” Enescu se mutase la o altă instituție: la Serviciul Special de Informații. Către Directorul general al acestui Serviciu, Sergiu Nicolau, ex Serghei NICONOV, trimitea Alexandru Lăzăreanu, un raport de activitate amănunțit. Conștient de importanța documentului și pentru a preveni, cumva, rătăcirea lui Alexandru Lăzăreanu făcuse pe prima pagină a raportului său o mențiune: ”Tov. Serghei – personal”! Să citim documentul pe care domnia sa l-a întocmit la cererea noului său ”stăpân”: Tov. Sergiu Nicolau (ex NICONOV). Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu, Paris, 1952. ”Andrisantul” nu mai era ”Tovarășa Ana” – ci un veteran NKVD! (3) ”Obiectivul Enescu” – din nou sub lupă!
