CE A URMAT?
Poate că oficialii comuniști de la București, înțeleseseră că orice demers pentru atragerea marelui muzician român de partea României comuniste sau pentru a-l convinge să se întoarcă acasă, în România, era sortit eșecului, că toate încercările, toate argumentele nu treceau de fermitatea Maestrului care, deși le deschidea ușa, îi poftea la ceai, dezvolta dialoguri – într-un cuvânt, îi trata ca pe niște oaspeți, politicos și răbdător – rămânea pe poziția sa. El rămânea ca un zid în decizia sa: nu României comuniste! Ce a urmat după eșecul cu promisiunile făcute Maestrului cu ocazia ”Săptămânii muzicii românești”? Iată ce scrie Alexandru Lăzăreanu în Raportul său trimis S.S.I (Serviciul Special de Informații),”Tov. Serghei-personal”, în decembrie 1952: ”De atunci (adică din toamna anului 1951 – n. ns.) nu am mai primit nicio instrucțiune în privința lui Enescu”. (subl. ns.) (Ladislau Csendes, George Enescu, Un exil supravegheat? Editura Casa Radio, București, 2011, p. 220). Indiferența autorităților de la București de a da curs solicitărilor lui George Enescu, lipsa indicațiilor speciale care, până atunci, sosiseră din ”centrala M.A.E., vor fi fost pentru Alexandru Lăzăreanu un semnal. Și a ”înghețat” și el relațiile cu muzicianul român. În consecință, în raportul său trimis S.S.I în decembrie 1952, el menționa: ”După această dată (noiembrie, 1951 – n. ns.) am întrerupt legăturile cu el”. (Ladislau Csendes, op. cit. p. 220) Să fi intrat interesul oficialilor comuniști de la București și implicit al Serviciilor secrete românești față de ”Obiectivul” Enescu,”Enache” cum figura el cu nume de cod, într-un con de umbră? Nu nicidecum.
”ENACHE” – RĂMÂNE ÎN VIZOR
Deși nu mai primea ”instrucțiuni” din ”centrală”, Alexandru Lăzăreanu îl va urmări, în continuare (cu mijloacele sale specifice) pe muzicianul român. ”El m-a mai rugat odată – își amintea el – să trec pe la dânsul și m-a întrebat din nou ce se aude cu Notele muzicale ce au fost depuse la M.A.E. De asemenea, a întrebat și de alte Note din culegerile de folclor muzical ale lui Brăiloiu (Constantin Brăiloiu – n. ns.) de care spunea că are nevoie și pe care le ceruse printr-o scrisoare adresată prin poștă lui Drăghici” (Romeo Drăghici n. ns.). Cu toate că nu mai făcea vizite la domiciliul Maestrului și nu mai purta dialoguri agreabile cu domnia sa, ori cu distinsa doamnă, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, Alexandru Lăzăreanu era la curent cu activitatea muzicianului român. El știa că Maestrul ținuse un ciclu de conferințe la Radio Paris (nota bene: cele 20 de convorbiri cu criticul muzical Bernard Gavoty difuzate în 1951 care vor fi strânse apoi într-un volum și vor apărea – după ce paginile dactilografiate vor fi trecut de lectura atentă, critică a lui George Enescu – sub titlul Bernard Gavoty, Les souvenirs de Georges Enesco, Flammarion, Paris, 1955.), că în 1952 dirijase o serie de concerte, ultimul fiind în noiembrie 1952. El știa că Maestrul era prezent în spațiul muzical. Suținea concerte, făcea înregistrări pe disc, pentru care primea înalte distincții, continua să lucreze la finisarea ultimei sale compoziții. Într-un cuvânt – era activ. Nu la parametrii de altă dată, căci vârsta și problemele sale de sănătate mușcau din vigoarea și aplombul marelui muzician român. Dar, nu activitatea artistică a lui George Enescu îl frigea pe diplomatul de la Legația României din Paris ci opiniile politice ale marelui muzician român. În această privință paginile agendei lui Alexandru Lăzăreanu erau goale. Maestrul se ocupase exclusiv de muzică, evitând să se angajeze în discuții politice. În consecință, în Raportul trimis SSI, ”Tov. Serghei-personal” în 5 decembrie 1952, Alexandru Lăzăreanu scria: ”Din informațiile pe care le avem” George Enescu ”s-a menținut pe aceeiași linie, de a se ocupa exclusiv de probleme muzicale, evitând să se angajeze în discuții politice”. (subl. ns.) (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 220).
MEDIUL SĂU: NUMAI TRĂDĂTORI ȘI FUGARI
Nu mai puțin interesat era Alexandru Lăzăreanu de mediul în care trăiau cei doi ”Enești”. Diplomatul român aprecia că era ”un mediu cu totul reacționar”. Pe de o parte, erau rudele și prietenii prințesei, ”toți fugari, trădători (în cap cu fiul ei din prima căsătorie, aviatorul Bâzu Cantacuzino)”. (ibid. Ladislau Csendes, op. cit., p. 220) Aceștia – considera diplomatul român – le comunicau celor doi – Maestrul și prințesa – ”toate calomniile” care apăreau în rândurile emigrației românești din Franța cât și cele care apăreau în presa franceză referitoare la România. În plus, ei reproșau Maestrului și prințesei legăturile pe care le aveau cu Legația României de la Paris, relații care – presupunea diplomatul român – deveniseră cunoscute doar prin intermediul celor doi ”Enești”, întrucât alte ”surse” pentru asemenea indiscreții nu existau. După opinia ex consilierului cultural nici francezii cu care se întâlnea Enescu – muzicieni, impresari, etc., etc., – nu erau mai puțin reacționari. Alexandru Lăzăreanu considera că ”însuși mediul” (anturajul – n. ns.) în care se mișca muzicianul român era reacționar și potrivnic ideii unei călătorii în Țară a a Maestrului și Doamnei sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Rudele, prietenii, chiar și medicul său, cântau aceeiași melodie, îl sfătuiau ”să nu cumva să întreprindă vreo călătorie în R.P.R” (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 220) Concluzia lui Alexandru Lăzăreanu? Se sparie gândul – cum spunea cronicarul! Te ia cu frig! Să citim!
SĂ-L NEUTRALIZĂM!
În finalul Raportului său către S.S.I (Serviciul Special de Informații) Alexandru Lăzăreanu reitera punctele sale de vedere cu privire la revenirea lui George Enescu acasă, în România. Erau opinii – puncta el – pe care le avansase superiorilor săi din M.A.E, mai de mult, dar, era convins că ele nu-și pierduseră valabilitatea. Deși își întocmea Raportul la finele anului (5 decembrie 1952) diplomatul român era convins că soluția sa era cea mai bună. Și o reitera fără sfială – chiar dacă Raportul său avea acum un alt ”andrisant”: Serviciul Special de Informații. ”În discuțiile pe care le-am avut în trecut la M.A.E – scria el în Raportul său trimis ”Tov. Serghei – personal”– am arătat că socotesc că nu vom putea obține în prezent ca Enescu să se întoarcă în R.P.R.” (subl. ns.) (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 221) Dar, după opinia domniei sale, punțile nu trebuiau rupte. Dacă George Enescu nu putea fi convins să vină acasă în România, el trebuia făcut inofensiv. Să fie determinat să nu fie nici cu unii nici cu alții – aceasta era soluția! Adică, să fie neutru! Deeeeci – să fie neutralizat! ”Am propus, totuși – scria încrezător și conciliant Alexandru Lăzăreanu – ca prin mici servicii, cum erau Notele cerute, să-l neutralizăm și chiar să-i câștigăm, încetul cu încetul încrederea” (subl. ns.) (Ladislau Csendes, op. cit. p. 221) Aceasta era propunerea pe care Alexandru Lăzăreanu o avansa în Raportul trimis Serviciului de Informații Speciale, ”Tov. Serghei – personal”! George Enescu, marele muzician român, să fie n-e-u-t-r-a-l-iz-a-t! Astfel se încheia Raportul lui Alexandru Lăzăreanu, însărcinat cu afaceri ad-interim la Legația României din Paris. El era datat – 5 decembrie 1952.
Era acest Raport, solicitat acum de o nouă instituție – Serviciul Special de Informații, personal de ”Tov. Serghei”, adică Sergiu Nicolau, Directorul general al acestei instituții – semnul unei schimbări? Al unei noi paradigme?
Care au fost urmările lui? Au fost luate în considerare propunerile formulate de Alexandru Lăzăreanu?
Vom încerca să răspundem la această întrebare, atât cât ne vor permite sursele deschise la care am avut acces. Urmăriți episoadele pe care le vom publica în continuare în spațiul acestui BLOG, grupate sub aceeași temă: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE.
Protagoniștii – vor fi alții. Dar obiectivul va rămâne același: readucerea lui George Enescu acasă, în România. România comunistă!
Pe curând!
