IEȘISERĂ DIN ”TURNUL DE FILDEȘ”
Contaminați de morbul propagandei, de marasmul prosovietismului, de cultul personalității lui Stalin, învinși de frică, de grija zilei de mâine, nesiguri pentru viitorul lor artistic și civic, numeroși scriitori și compozitori români cochetau cu principiile realismului socialist. Ei ieșiseră din ”turnul de fildeș”, bântuiau prin praful și glodul înmuiat de ploi al șantierelor, dormeau prin barăci pline de ploșnițe și invadate de purici, mâncau la cantine împreună cu muncitorii, înghițind cu noduri ciorba lungă de cartofi, înfulecau sfertul de pâine neagră primit după statul la coadă, iar seara stăteau la focuri de tabără și ascultau cântece compuse de….. brigadieri. Și fabricile și uzinele erau vizitate. Țesătoarele erau adorate și ridicate în slăvi, strungarii erau admirați pentru performanțele lor stahanoviste, iar vizitele într-o mină de cărbuni sau minereu de fier (căci vizitele în minele de uraniu erau interzise) erau sinonime cu un act de curaj, cu o victorie obținută într-o bătălie. Căci era, într-adevăr, o bătălie. O bătălie cu frica. Frica unei surpări, frica unei explozii, frica de urmările unui stâlp de susținere prăbușit. Frica pentru ziua de mâine. Literații scriau reportaje, cărți, eseuri. Compozitorii lansau ode și cantate care se cântau în săli publice, în teatrele de vară și, mai abitir, la Radio. Ei toți – îmbibați de realismul socialist – proslăveau forța care-i scosese din ”turnul de fildeș”, care le deschisese ochii, bla., bla., bla., Această forță era…a clasei muncitoare, clasa conducătoare, bla., bla., bla.,
REALISMUL SOCIALIST – ZGURA NEAGRĂ A MINCIUNII COMUNISTE
Ei toți aruncau pe chipul Țării zgura neagră a minciunii, zgura în spatele căreia se aflau ororile dictaturii comuniste: elitele intelectuale și politice târâte în procese politice sau aruncate după gratii, sărăcia, urmările secetei prelungite, magazinele goale, regimul cartelelor care porționa TOT – uleiul, zahărul, pâinea, pantofii și stamba – frigul din case, autobuzele ce abia se țineau în șuruburi, suspiciunea, frica de vecinul de alături, cenzura! Toate acestea constituiau imaginea reală a României postbelice. A vieții reale a românilor. Dar ea trebuia ascunsă, acoperită cu o altă imagine, aceea a unui alt realism, un realism socialist. Un realism care trebuia să-i convingă pe români că viața lor era plină de lumină, că viitorul lor era un viitor luminos, plin de fericire și bună stare., bla., bla bla., Acest realism trebuia promovat, spus cu glas tare, peste tot: în cărți, ziare, reviste, muzică, spectacole de teatru, concerte, discursuri, filme, etc., etc., Prin orice ar fi putut să intre în mintea românilor și să rămână acolo, pe veci. For ever! Cu siguranță, Mihail Macavei, el însuși o victimă a răsturnărilor politice care avuseseră loc, răsturnări care făcuseră din el (un fost moșier) un little farmer cu 50 de hectare, că atât îi dădea dreptul reforma agrară comunistă, va fi fost la curent cu toate acestea. El va fi știut ce se petrecea acasă. Și, va fi știut – poate – că între susținătorii și opozanții realismului socialist existau controverse, opinii, că elitele românești navigau într-o parte sau alta, mânate de îndoieli și de spaime.
CE CREDEA MAESTRUL
Dar George Enescu – se va fi întrebat diplomatul român, privind ceașca de ceai în care, acum, nu se mai afla nimic – de partea cui era? De partea celor ce admiteau acest principiu? Sau dimpotrivă? Ieșise și domnia sa din ”turnul de fildeș”? Își încărcase zestrea de sunete, de melodii pe care le avea în cap, cu sunete noi, precum sunetul strungului, al războiului de țesut sau al batozei care treiera grâul? Ce credea muzicianul român despre realismul socialist? Din Raportul trimis la București ”Tovarășei Ana”, nu știm cum s-a desfășurat discuția, întrucât autorul nu a dat amănunte. El nu a menționat dialogul, controversa – dacă va fi avut loc – ci doar opinia uneia dintre părți: aceea a muzicianului. Și a făcut această disjuncție întrucât și această opinie era interesantă pentru cunoașterea atitudinii muzicianului român față de realitățile noi ale Țării sale. Pus în fața acestei chestiuni muzicianul român nu a dat-o cotită, ci dimpotrivă, a spus ceea ce credea domnia sa despre realismul socialist și impactul acestui principiu asupra creației artistice românești – literare sau muzicale. Lui Mihail Macavei i s-a părut că opinia lui George Enescu față de chestiunea realismului socialist era îngustă, izvorâtă dintr-o chestiune strict personală. Că ea releva starea de nemulțumire a artistului față de consecințele acestui concept. În Raportul său el menționa opinia muzicianului român privind realismul socialist care – considera domnia sa – era o opinie ”individualistă, diametral opusă artei și creației”. (subl. ns.). El îl va cita pe muzicianul român punând în paranteză ceea ce acesta ar fi spus textual: ”realismul duce la nivelare și deci, împiedică creația”. (subl. ns.) (Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe. Dosarele George Enescu, 20 august, 2021, https://www.facebook.com/p/Dosarele-George-Enescu-100067892918834/). Astfel diplomatul român primise un răspuns scurt, dar edificator: George Enescu – marele muzician român – nu agreea realismul socialist. Așa cum – adăugăm noi – nu agreea nici alte schimbări intervenite în viața românilor după instalarea la guvernare a Partidului Comunist Român. În acest punct oaspetele va fi înțeles că invitația sa la ceai se apropia de sfârșit. Agenda sa pentru acea întâlnire se epuizase. Iar ceaiul servit – îi lăsase un gust amar. Dar despărțirea se desfășurase în termenii obișnuiți între doi interlocutori civilizați. ”Ne-am despărțit, totuși – avea să noteze el – cu o serie de amabilități reciproce”. Punct.
EPILOG CU MUZICĂ
Să reținem că între cei doi – Muzicianul și Diplomatul – întâlnirea facilitată de acea invitație la ceai pe care George Enescu o făcuse trimisului diplomatic al României la Londra nu se va încheia odată cu consumarea ceaiului. ”Peste cinci zile – notează Mihail Macavei în Raportul trimis ”Tovarășei Ana” – (George Enescu – n. ns.) a mai dat un concert la Radio B.B.C, Londra. Nu a uitat să roage Direcția B.B.C ca să fiu invitat, în mod oficial, chiar în sala de emisiune”. (ibid. Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Dosarele George Enescu., loc. cit.,) Cu siguranță, distinsul diplomat se va fi simțit flatat. În primul rând pentru că Maestrul nu-l uitase și, în al doilea rând, pentru că făcuse demersuri pe lângă Direcția B.B.C să fie admis în sala de transmisie a concertului unde nu avea acces oricine! Desigur, el nu știa că acest act de bunăvoință al Maestrului față de diplomatul român izvora din din stilul său, amiabil, pe care-l avea față de cei cu care intra în contact, prieteni – sau nu. Era în firea sa.
CONCLUZIA FINALĂ
Dacă diplomatul român va fi fost capabil să înțeleagă – în acești termeni – gestul de bunăvoință al muzicianului român, nu știm. Ceea ce știm este concluzia sa finală privind problema esențială care se aflase la baza acestui șir de întâmplări: atragerea marelui muzician român de partea României – a României comuniste. Folosirea prestigiului său, a potențialului său de a fi – așa cum precizase Mihail Macavei la începutul Raportulului său – un ”mijloc de propagandă pentru România”. Astfel, în opinia diplomatului român, ofensiva din umbră, clocită în birourile liderilor politici staliniști și ale Serviciilor secrete românești, n-avea nicio șansă. ”În concluzie – scria Mihail Macovei în încheierea Raportului său – mi-am făcut convingerea că fără a avea în el (George Enescu n. ns) un dușman deschis, adică cu manifestări publice, totuși nu putem să ne mai bizuim pe el, (subl. ns.) fiind complect (sic!) sub influența soției și a anturajului”. Și, cireașa de pe tort: ”După părerea mea, nu se va mai întoarce în Țară”. Punct.
PUNCT ȘI DE LA CAPĂT
Punem și noi punct acestui episod al ofensivei din umbră desfășurată la Londra, în anul 1948, pentru atragerea muzicianului român pe orbita strategiilor politice ale liderilor politici staliniști de la București. Să menționăm că această ofensivă va continua și că următoarea scenă va fi Parisul, locul de reședință al Maestrului. Și aici, ca și la New York și Londra, vor fi folosite numeroase mijloace de persuasiune. Vizite, dialoguri, scrisori, promisiuni, invitații de la prieteni ori persoane oficiale – diplomați, miniștri, prieteni de casă, colaboratori, rude – vor fi folosite fără încetare și fără scrupule pentru îndeplinirea obiectivelor urzite în cabinetele liderilor politici de la București sau în birourile secrete ale agenților sau ofițerilor de rang înalt ale Serviciilor secrete românești. Comportamentul lui George Enescu în fața acestei ofensive? Muzicianul român nu va întoarce spatele. Nu va refuza dialogul. Dimpotrivă, le va deschide ușa și le va servi chiar și o ceașcă de ceai. Așa cum ați citit în rândurile noastre. Dar, va sta drept în fața furtunii, în fața valurilor de mizerii care îl loveau în obraz. El va primi provocările, afișând un calm olimpian, și va răspunde – tuturor – cu eleganță și calm. Dar va rămâne – credincios crezului său: ”Eu ca artist – rămân apolitic. Sunt omul artei mele”
Vom reveni asupra acestei teme, cu aspecte din alte locuri, New York, Paris, București, etc., etc., și cu alți protagoniști: diplomați, colaboratori, oameni de casă ai Maestrului și…chiar și prieteni dragi. Întâlnirile marelui muzician român cu ”trimișii” oficialilor comuniști de la București se vor desfășura mereu sub aceleași coordonate: Maestrul – nu refuză dialogul, dar nimic nu-l determină să-și încalce crezul. Eu fac artă. Nu și politică!
Pe curând.
