MAESTRUL – MEREU REZERVAT
Dar, dacă Generalul-maior Vasile Vâlcu aduna – cu satisfacție secretă – argumentele care demonstrau că muzicianul român se ținuse departe de presiunile ”emigrației române reacționare”, că nu făcuse declarații dușmănoase la adresa României, că își păstrase naționalitatea și își reînnoise – periodic – viza de pe pașaportul românesc, că nu întorsese spatele României și că, pentru a se întoarce ACASĂ, nu avea de făcut decât un pas, el nu uita să se întrebe de ce Maestrul nu făcuse acel pas? Ce îl împiedica? Ce îl oprea? Căutând răspunsul, Generalul avea să pună sub lupă și alte fapte/atitudini ce puteau fi desprinse din comportamentul marelui muzician român. Unele dintre ele nu erau prea convenabile, întrucât ele dovedeau nu succesul ci eșecul activității subordonaților săi. Astfel Generalul a constatat că George Enescu păstrase o atitudine rezervată și față de ”românii buni”, românii agreați de sistemul comunist de la București, românii din ”Colonia democrată”. Cu aceeași detașare – remarca Generalul – George Enescu ”a refuzat să ne dea concursul direct, sau chiar indirect cu ocazia manifestărilor culturale organizate la Paris de ”Colonia Democrată”. El s-a ținut continuu – preciza Generalul cu o iritare ascunsă – într-o rezervă completă, (subl. ns.) dând astfel prilej reacțiunii de a întrebuința numele lui contra noastră”. (Vezi pe larg: Referat semnat de general-maior Vasile Vâlcu, șeful Direcției I, privind propuneri pentru aducerea în țară a lui George Enescu, în: Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat? Editura Casa Radio, București, 2011, p. 233). Concluzia Generalului-maior Vasile Vâlcu era incomodă și deloc măgulitoare. El era nevoit să constate eșecul – al său, și, implicit al subordonaților săi. Și consemna, cu o sinceritate de nedezmințit: ”Încercările făcute în trecut de a-l determina să se reîntoarcă în țară nu au izbutit. (subl. ns.) Fără a refuza categoric, Enescu a ridicat o serie întreagă de obiecțiuni și a tergiversat mereu luarea unei hotărâri. (subl. ns.) Legația noastră din Paris a păstrat cu el unele legături rare (subl. ns.) – trimiteri de cadouri la anumite aniversări, discuții ocazionale,” etc., etc., (ibidem. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 233).
CU CIZMA ÎN VIAȚA MAESTRULUI
Recunoscând insuccesele Direcției pe care o conducea din cadrul Serviciului de Informații Externe (SIE), al subordonaților săi direcți sau ai colaboratorilor săi din umbră, unii infiltrați în apropierea imediată a muzicianului român, obedientul General comunist căuta căile pentru a înlătura astfel de insuccese. El știa că în practica ”Serviciilor secrete” metoda cea mai sigură era aceea a punctelor vulnerabile pe care orice ”obiectiv” pus sub lupă le avea. Depistarea lor și transformarea lor în instrumente de lucru era metoda clasică, ”de manual” prin care cel mai modest agent izbândea. În consecință, Generalul se apleca asupra punctelor vulnerabile ale marelui muzician român și nu se sfia să le arate. Cinismul, cruzimea, lipsa de scrupule, făceau casă bună cu cei care slujeau ”Serviciile secrete” românești, indiferent de rangul pe care-l aveau, de locul pe care-l ocupau în organigrama instituției. De ce ar fi fost altfel Generalul-maior Vasile Vâlcu, cel care se afla în fruntea unei asemenea instituții? Dimpotrivă! El trebuia să fie neîndurător, sincer și necruțător. Și era! Astfel, Generalul-maior Vasile Vâlcu intra adânc în intimitatea marelui muzician român. El analiza starea de sănătate a acestuia, condițiile în care-și ducea traiul, capacitatea sa de creație, veniturile pe care le încasa, starea sa de spirit și ”anturajul” sub influența căruia se afla. In viziunea Generalului-maior Vasile Vâlcu, situația lui George Enescu era… deplorabilă. Cum ajunsese aici, EL, marele artist, favoritul saloanelor mondene, burgheze și aristocratice, violonistul și dirijorul de succes, compozitorul insolit, artistul copleșit de aplauze, adulat de melomani și agreat, lăudat, chiar, de către cei mai exigenți și sceptici critici muzicali – se va fi întrebat Generalul. Și găsea răspunsul intrând puternic, fie și cu cizma, în viața marelui muzician român. ”În ultimii ani – preciza Generalul-maior Vasile Vâlcu – boala de inimă a lui Enescu s-a agravat. Din cauza aceasta și a anchilozei reumatice dorsale de care suferă abia mai poate dirija din când în când, câte un concert ușor”. (subl. ns.) Antreprenorii de spectacole muzicale și concerte folosesc, încă, numele marelui muzician ”și pentru aceasta Enescu primește sume derizorii pe care le acceptă pentru a putea trăi”. (subl. ns.) Locuința muzicianului era – și ea – sub așteptări. ”Enescu – releva grijuliu Vasile Vâlcu – locuiește într-o garsonieră minusculă și face față la greutăți materiale mari”. (subl. ns.) (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 233)
CREAȚIA SA – NU SE VINDE
Și, cireașa de pe tort! Peste toate acestea se suprapuneau dorul de țară și izolarea! ”La aceasta – adăuga Generalul-maior de la București – se adaugă dorul de țară și izolarea din ce în ce mai mare în care trăiește”. Generalul Vasile Vâlcu analiza și situația intelectuală a muzicianului român. Capacitatea sa de creație. ”Din punct de vedere intelectual – preciza el – Enescu și-a păstrat, încă, puterea de creație”. (subl. ns.) Spre mirarea sa – și probabil și a celor care-i trimiseseră această informație – muzicianul ”compune încă foarte mult” dar, în pofida acestui fapt, ”producția sa” ”nu este comercială”, adică…. nu se vinde, nu este o sursă de venituri. În Raportul său, Generalul nota că lucrările artistului ”nu sunt agreate de edituri” și că astfel producția sa, nefiind comercială, nu era rentabilă. Generalul părea bine informat și asupra veniturilor lunare ale muzicianului român. Și le număra ”bob cu bob”. El preciza că singurele surse de existență ale acestuia erau cei 40.000 de franci, plătiți de o editură americană, 30.000 de franci, plătiți de o editură franceză, (Salabert – n. ns.) cu care are o Convenție și încă 40.000 de franci din susținerea unor concerte. În total – aduna conștiincios Generalul – 80.000 de franci lunar” (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 233) Se pare că informatorii de la Paris ce mișunau în spațiul intim al muzicianului român, ”elementele” – cum le numea cu dispreț Generalul-maior Vasile Vâlcu, golindu-i pe aceștia de identitate – se uitaseră adânc în portofelul lui George Enescu. Ei vor fi înregistrat cheltuielile pentru ”coșul zilnic” și vor fi știut, cu precizie, ce fel de pâine mânca artistul român: pâinea neagră a săracului sau jimbla albă, pufoasă a bogatului? La fel de interesat era Generalul de la București, de starea de spirit a muzicianului român. În această privință domnia sa credea că era deținătorul unui barometru indubitabil. ”Din punct de vedere moral – preciza el – Enescu e foarte deprimat”. (subl. ns.) În plus, muzicianul se afla ”sub completa dependență a soției lui, ”Prințesa” Cantacuzino și a anturajului său imediat”. Vasile Vâlcu aprecia că ”determinarea lui George Enescu de a se reîntoarce în țară depinde în primul rând de influența acestui anturaj”. (subl. ns.) Acest ”anturaj” îi era bine cunoscut Generalului de la București, întrucât, pentru fiecare membru al acestui ”anturaj” domnia sa dispunea de date indubitabile pe care nu ezita să le menționeze – în clar – în Raportul său secret. Veți cunoaște acest ”anturaj” citind pe larg episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI READUCEREA SA ACASĂ. OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. BUCUREȘTI, IULIE, 1954. RAPORTUL GENERALULUI-MAIOR, VASILE VÂLCU. (4) ”Anturajul”! Citiți!
