CE AR FI FOST DACĂ....
În 3 iulie 1954, când prezenta Raportul său secret, obedientul General-maior Vasile Vâlcu, nu avea cum să anticipeze evenimentele evocate de noi în episodul anterior, (vezi: elispetreanu.wordpress.com: GEORGE ENESCU ȘI READUCEREA SA ACASĂ. RAPOARTE SECRETE. BUCUREȘTI, 3 IULIE 1954. RAPORTUL GENERALULUI-MAIOR VASILE VÂLCU (1) Emigrația sub lupă) întrucât la data producerii lor (Raportul secret al lui Nichita Hrușciov, din februarie 1956; revoluția antisovietică și anticomusistă de la Budapesta, octombrie 1956) domnia sa nu se mai afla în fruntea bucatelor. Potrivit surselor deschise la care am avut acces, mandatul său în fruntea Direcției I-a a Serviciilor de Informații Externe (SIE) a fost scurt: 1954-1955. La 16 decembrie 1955, Vasile Vâlcu era înlăturat din această funcție fiind trimis ca adjunct al șefului Secției de bunuri de consum din cadrul CC al PCR! Hm., hm., De la Directorul Direcției I-a Serviciilor de Informații Externe (SIE) la…Bunuri de consum!!!!!! (Cf. Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 187-188, Nota 570) Să fi avut vreun impact asupra acestei degradări și nereușitele sale (și ale colaboratorilor săi) în privința ”cazului Enescu” ? Nu știm, întrucât, asemenea decizii erau luate în spatele ușilor închise iar sursele deschise la care am avut acces ”nu dau samă” în această privință! Ceea ce știm este că în iulie 1954, în plină vară, Generalul-maior Vasile Vâlcu, se afla pe cai mari. În concordanță cu clișeele politice promovate în epocă de liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, el punea sub lupă românii din străinătate, diaspora, îndeosebi, ”emigrația reacționară” română, și credea – cu fanatism – că ”lupta pentru pace” și ”victoriile” obținute de statele socialiste europene pe ”frontul economico-politic” avuseseră un efect demolator, descurajaseră ”emigrația reacționară”, duseseră la dezagregarea ”conducerii” ei politice, bla., bla., bla., Era, desigur, încurajator! Daaar ……nu se lăsa amăgit și considera că lupta trebuia continuată. În 1954, bine înfipt în fotoliul său de ”General-maior”, el întocmea planuri și acțiuni directe care să fie duse în rândurile ”emigrației reacționare” românești, convins fiind că ele ”pot produce și accentua procesul de demoralizare și descompunere” a acesteia. ( Vezi pe larg: Referat semnat de generalul-maior Vasile Vâlcu, șeful Direcției I, privind propuneri pentru aducerea în țară a lui George Enescu, în: Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 232). În imaginația Generalului-maior, un efect sigur, năucitor, în direcția procesului ”de demoralizare și descompunere” a ”emigrației reacționare” ar fi avut decizia lui George Enescu de a părăsi exilul parizian și de a se întoarce ”acasă”, în România. Ce ar fi fost dacă muzicianul român s-ar fi întors acasă, în România? – se va fi întrebat Generalul-maior Vasile Vâlcu! Și găsea repede răspunsul. Un răspuns izvorât din propaganda de partid. Ar fi fost o mare ”lovitură” dată emigrației reacționare, forțelor imperialiste, potrivnice socialismului și păcii, bla., bla., bla., Iar pentru domnia sa și colaboratorii săi – din țară și din afară – o mare izbândă. Pentru obedientul general comunist întoarcerea lui George Enescu ”acasă”, în România, ar fi avut efectul unei lovituri de ”berbece”, acea armă de război pe care comandanții și ostașii armatelor medievale o foloseau în războaiele de cucerire, pentru spargerea zidurilor unei/unor cetăți inexpugnabile. O astfel de ”cetate” se dovedise a fi fost – până atunci – marele muzician român. Și, – cum vom vedea – așa avea să rămână până la sfârșitul zilelor sale!
CINE PIERDE, CINE CÂȘTIGĂ
De ce credea Generalul-maior Vasile Vâlcu că întoarcerea lui George Enescu ”acasă”, în România, ar fi avut un efect copleșitor? În primul rând – sublinia domnia sa – pentru că George Enescu era una dintre ”personalitățile de prestigiu” din Franța cât și din celelalte țări occidentale. Muzicianul român avea – preciza el – o mare popularitate în fața emigrației române din toate țările”. El avea un mare prestigiu în cadrul emigrației române din Franța, atât în ”Colonia democrată” (acea parte a diasporei române din Franța care se arăta a fi cooperantă cu autoritățile comuniste de la București) cât și în cadrul ”emigrației reacționare” (cum numea domnia sa acea componentă a emigrației române din Franța care nu numai că respingea orice idee de cooperare cu autoritățile comuniste de la București, dar își păstra distanța și avea un ochi critic asupra proceselor politice și sociale care aveau loc în România după intrarea ei în sfera de influență a Moscovei. Generalul-maior Vasile Vâlcu părea foarte preocupat de relațiile ”emigrației reacționare” cu marele muzician român. El știa că această ”emigrație reacționară”, îndeosebi conducerea sa, făcuse eforturi să-l atragă de partea sa, să-l determine să aibă o atitudine dușmănoasă față de țara sa, România, și implicit, față de sistemul politic și liderii care se aflau la cârma statului român. Dar, aceste eforturi – constata Generalul cu bucurie ascunsă – aceste eforturi n-au avut efectul scontat. Și dacă nu l-a convins să aibă o atitudine dușmănoasă față de România, atunci, ”emigrația reacționară” a ”schimbat foaia” și a imaginat o altă strategie: ”s-a mulțumit – preciza cu năduf Generalul – cu ”neutralizarea” lui Enescu”. Dar și în această situație, ”emigrația reacționară” nu l-a abandonat pe George Enescu. Ea a continuat să facă presiuni ”pentru ca acesta să nu se reîntoarcă” în țară, în România. În acest punct, obedientul General-maior era convins că revenirea lui George Enescu ”acasă”, în România, ar ”însemna pentru emigrația reacționară din toate țările și mai ales, din Franța, o lovitură puternică și demoralizantă”! (ibidem. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 232). Dar, dacă pentru ”emigrația reacționară” ar fi fost un insucces, un bobârnac solid pentru dezagregarea ei, și mai ales a conducerii ei politice, pentru cealaltă emigrație română, pentru emigrația integrată în ”Colonia democrată”, un asemenea eveniment ar fi adus ”o mare creștere de prestigiu și de influență” iar pentru România, pentru România comunistă, evident, ”un succes de mare răsunet în țările din Occident”.
ARGUMENTELE – BOB CU BOB
Revenirea muzicianului român ”acasă” i se părea Generalului de la București ca fiind o chestiune fezabilă, lipsită de impedimente. În acest sens el avea argumente solide pe care le etala ”bob cu bob” – cum se spune. Mai întâi faptul că George Enescu plecase din România în mod legal, cu ”pașaport legal”, eliberat de autoritățile românești. Că această ”plecare” care se făcuse ”în preajma alegerilor din 1946”, nu-l împiedicase să-și dea acordul de a fi pe listele BPD (Blocul Partidelor Democrate). Deși absent din țară, întrucât plecase într-un turneu în America, deși nu se întâlnise cu alegătorii săi, localnicii din județul Dorohoi, el fusese ales – preciza Generalul – ”pe listele noastre de deputați”. În acest punct se cuvine o precizare. Obedientul General mințea fără rușine. Deși va fi fost la curent cu tot ceea ce făcea Maestrul, el se făcea că nu știe că George Enescu se derobase – cu eleganță și fermitate – de ocazia de a fi ales ca deputat de Dorohoi. Vasile Vâlcu trecea sub tăcere faptul că marele muzician român trimisese liderilor politici de la București TREI TELEGRAME. Două în 25 octombrie 1946, prin care își exprima ferm dorința de a candida independent, în afara listelor oricărui partid, întrucât nu era interesat de politică. A treia o trimitea câteva zile mai târziu, în 30 octombrie, cu aproape trei săptămâni înainte de ziua alegerilor – 19 noiembrie 1946. Sub pretextul că din motive de sănătate n-ar fi putut participa – fizic – la ședințele viitorului Parlament, domnia sa considera că ar fi putut aduce mai multe foloase Țării din ipostaza de independent. (Cf. Ladislau Csendes, op. cit. pp. 203-205). Era aceasta o modalitate foarte subtilă prin care marele muzician român refuza să se lase ancorat obiectivelor politice ale liderilor staliniști de la București. Dar, Generalul nu avea nevoie de asemenea adevăruri, preferând să treacă peste ele, întrucât nu-i erau de folos. Astfel, în Referatul său strict secret, el blama ”emigrația reacționară” care, ce să vezi, nu a știut – atunci și nici mai târziu – aceste fapte. În balanța sa, pe care o înclina cu perseverență pentru readucerea lui George Enescu în România, Generalul Vasile Vâlcu adăuga încă un aspect care era – după opinia sa – deosebit de valoros: faptul că marele muzician român nu făcuse niciodată declarații dușmănoase la adresa țării sale. ”Enescu – preciza el – a refuzat întotdeauna și a rezistat tuturor presiunilor făcute de emigrație și de poliția franceză de a face declarații dușmănoase (la adresa – n. ns.) țării noastre, sau de a se manifesta în alt mod contra noastră”. George Enescu ”a refuzat consecvent orice concurs moral sau material, acestei emigrații” (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 232). Însă, argumentul cel mai solid, indubitabil – după opinia sa – era faptul că marele muzician român își păstrase naționalitatea. George Enescu – sublinia Generalul – nu și-a pierdut ”naționalitatea română și nu a omis niciodată îndeplinirea formelor legale pe lângă Legația noastră pentru reînnoirea și prelungirea vizei române pe pașaportul său. În acest scop a insistat în mod deosebit și a fost personal la Legație de mai multe ori în (anii – n. ns.) 1949-1951”. Cum se vede Generalul avea traista plină cu argumente. Argumente pozitive care permiteau domniei sale să creadă că marele muzician român nu întorsese spatele României, și că nu era necesar să facă decât un pas – pentru a fi din nou ACASĂ. Desigur, era un pas decisiv – un pas mic pentru Maestru – își imagina Generalul – dar un pas mare pentru noi – în această categorie de ”noi” fiind incluși toți cei care trudeau pentru convingerea Maestrului să-l facă: agenți sub acoperire, informatori, oamenii de casă ai Maestrului, inclusiv domnia sa, și subordonații săi din Direcția pe care o coordona. Analizând, bob cu bob, argumentele pozitive care-l determinau să creadă că George Enescu nu întorsese spatele României Generalul se va fi întrebat: dacă pasul pe care marele muzician trebuia să-l facă era mic – de ce nu-l făcuse? Ce lipsea din strategia aplicată până atunci? Care era explicația? Unde era greșeala? Unde era cauza eșecului? Și sub povara acestei întrebări a continuat analiza sa. A aflat cauzele eșecului. Dar, a vârât eșecul sub preș (ca să nu-l vadă și alții) și a căutat căile de înlăturare a lui. Ce a consemnat Generalul-maior Vasile Vâlcu în Raportul său secret în urma acestei analize? Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI READUCEREA SA ACASĂ. RAPOARTE SECRETE. BUCUREȘTI, 3 IULIE 1954. RAPORTUL GENERALULUI-MAIOR VASILE VÂLCU. (3) Eșecul – era ascuns sub preș!
Citiți!
