Reluăm, azi, publicarea unor noi episoade consacrate strategiei Serviciilor secrete românești privind atragerea lui George Enescu de partea puterii comuniste, captarea interesului – și, de ce nu, al sprijinului său – față de transformările politice și sociale care aveau loc în România după instalarea la guvernare a Partidului Comunist Român (6 martie, 1945). În cuprinsul acestei strategii, un loc aparte îl avea convingerea marelui muzician român de a se întoarce acasă, în România. România comunistă! Așa cum am arătat și în alte episoade consacrate acestei teme, (publicate în spațiul Blogului nostru: elispetreanu.wordpress.com) pentru îndeplinirea acestei strategii au fost puse în mișcare cohorte de agenți secreți, diplomați – ambasadori sau consilieri (unii aflați sub acoperire), informatori (unii recrutați dintre colaboratorii apropiați sau prietenii de casă ai Maestrului) cu indicația clară de ”a-l lucra” pe marele muzician român. Dar, indiferent de ritmul contactelor ”face-to-face”, indiferent de viclenia dialogurilor purtate, George Enescu a rămas ferm pe poziția sa. El a respins cu politețe și răbdare toate acțiunile plăsmuite și lansate de către cei implicați. Și a rămas neclintit. Ca un zid. Această poziție a SA a constituit pentru ”Servicii” o provocare și a determinat o goană continuuă pentru a găsi noi și noi modalități, noi și noi capcane care să aibă un impact decisiv asupra muzicianului român. Persuasiunea, cinismul, obrăznicia și mincina – N-AU LIPSIT. Dimpotrivă! Un exemplu revelator în această privință îl constituie Raportul secret al Generalului-maior Vasile Vâlcu, din 3 iulie, 1954. El a constituit sursa episoadelor care urmează. Citiți-le! Azi, primul episod.
UN REFERAT STRICT SECRET
În ziua de 3 iulie 1954, Generalul-maior VASILE VÂLCU, șeful Direcției I-a din Serviciul de Informații Externe (SIE) al României, din cadrul Direcției Generale a Securității Statului, înainta șefului său, Alexandru Drăghici, Ministrul Afacerilor Interne, un Referat. Era un referat ”strict secret” și el conținea analize și propuneri privind readucerea în țară a lui George Enescu. A lui George Enescu – viu. Să precizăm: George Enescu – viu. Aducerea lui George Enescu ”acasă” – era un obiectiv pe care liderii politici comuniști de la București îl formulaseră la puțin timp după ce marele muzician român se hotărâse să rămână în Franța: aprilie 1947. Și, culmea cinismului, ei nu aveau să-l abandoneze nici după ce marele muzician avea să treacă în lumea umbrelor, în noaptea de 4/5 mai 1955.
MOTIVUL
Să ne întoarcem, însă, la vara anului 1954, data Referatului secret al Generalului-maior Vasile Vâlcu, atunci când marele muzician român era – încă – viu! Să vedem motivele care l-au determinat pe obedientul General-maior să elaboreze acest Referat și să-l înainteze ministrului său, Alexandru Drăghici, cu această apostilă: „Strict secret”. (Vezi pe larg: Referat semnat de general-maior Vasile Vâlcu, șeful Direcției I, privind propuneri pentru aducerea în țară a lui George Enescu, în: Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București 2011, pp. 232-235). Ce-l pusese pe jar? Ce-i crease lui neliniști? Ce-l făcuse pe el și subordonații săi, ajutați de iscoadele lor de la Paris, agenții de la Rezidența din Paris a Serviciilor secrete românești cât și informatorii (sub acoperire) înfipți în viața marelui muzician, să-și pună mințile la treabă, să facă analize, aprecieri și să emită soluții? Soluții fezabile – sperau ei! Generalul-maior nu va preciza motivele, nu le va recunoaște, pe față, cu sinceritate, nu-și va da – cum se spune – foc la valiză! Dar, din analiza textului, nu este greu să le desprindem singuri: eșecul. Nereușitele de până atunci! Ele îi creaseră generalului și subordonaților săi, neliniști și-l determinaseră să caute alte și alte formule, alte modalități prin care să-l convingă pe marele muzician român să vină ”acasă”, în România. Era posibil acest lucru? Generalul-maior Vasile Vâlcu era convins că DA. El găsise pârghiile care – visa domnia sa – puteau fi decisive.
EMIGRAȚIA – SUB LUPĂ
Înainte de a se apleca asupra ”subiectului”: obținerea deciziei muzicianului român de a se întoarce ”acasă”, în România, Generalul analiza contextul, locul unde marele muzician român trăia, Parisul, și conglomeratul uman care roia în jurul lui, într-un cuvânt: exilul românesc! El arunca o privire asupra românilor plecați din țară, indiferent când – înainte de instaurarea comunismului în România, sau după. Pentru el, toți erau… o apă și un pământ. Niște români care își trădaseră țara, niște români care fugiseră, părăsind fără regrete, pământul, neamurile, mormintele străbunilor, bla, bla, bla…..! TOT. Niște români care deveniseră străini țării lor. Și nu numai atât – niște români care deveniseră dușmanii țării lor, etc., etc., etc.,., Niște transfugi – își va fi spus el cu dispreț și mânie proletară! Ce influență aveau acești români – ”românii din exil” – asupra muzicianului român? Care erau relațiile lui cu acești români? Ce făceau românii din exil? Și nu toți românii ci – așa cum avea să precizeze adesea Generalul pe parcursul demersului său – românii din… ”emigrația reacționară”. Căci, după clasificările sale și ale colaboratorilor săi, existau două feluri de emigranți români: cei incluși în ”Emigrația reacționară” și cei incluși în ”Colonia democrată”. Aceștia – cei din ”Colonia democrată” – după concepția Generalului și a liderilor comuniști aflați la guvernarea României – nu erau reacționari, ci dimpotrivă, prieteni, pentru că erau ”elemente cooperante”, pentru că ei nu-și uitaseră țara, o iubeau, aveau nostalgia întoarcerii ”acasă” și, de aceea, încercau să fie utili (în speranța că vor primi sprijin) celor ce îi băgau în seamă, aveau nevoie de ei, adică… Serviciile secrete românești. Și erau…utili, devenind informatorii ”Serviciilor” și punând în aplicare, nu odată, indicațiile acestora!
BIATA EMIGRAȚIE REACȚIONARĂ….. MIROSEA URÂT!
În iulie 1954, când își întocmea Referatul secret, Generalul Vasile Vâlcu era la curent cu situația existentă în rândurile ”emigrației reacționare”. Potrivit informațiilor primite, el aprecia că ”emigrația reacționară” din Paris era în impas, că în rândurile conducerii sale politice exista un profund proces de dezagregare, un proces care, în ultimii ani, fusese într-o evoluție continuă. ”Dezagregarea conducerii politice a emigrației românești reacționare din străinătate – scria Generalul în Referatul său – a mers crescând în ultimii ani” și acest proces – sublinia el – ”a mers paralel cu consolidarea puterii statului nostru și cu victoriile pe frontul economico-politic al întregului lagăr democratic”. Pasă-mi-te succesele obținute de către liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea României, descurajaseră amarnic pe românii din străinătate! Nu pe toți – ci doar pe cei din ”emigrația reacționară” și, îndeosebi pe liderii ei, ”conducerea politică”. Obedient Moscovei – precum cvasi totalitatea liderilor care se aflau în structurile de conducere (publice, ori secrete) ale României acelor ani – Generalul Vasile Vâlcu nu uita să facă Moscovei reverențele de rigoare, mai exact spus, să-i aducă lingușirile de rigoare! El sublinia faptul că succesele obținute de statul român fuseseră favorizate de ”destinderea internațională” obținută prin ”politica de pace a Uniunii Sovietice și (a) țărilor de democrație populară”. Această ”politică de pace” a URSS și a țărilor de democrație populară dăduse ”lovituri puternice uneltirilor criminale ale acestei emigrații trădătoare” și accentuase – credea Generalul de la București – ”descompunerea ei politică”. Biata ”emigrație trădătoare”! Mirosea urât! Și Generalul (sau scribul său căci nu credem că Raportul secret pe care-l trimitea Ministrului său, va fi fost elaborat de domnia sa, întrucât meseria lui de bază fusese aceea de croitor și apoi de activist politic, deși aceasta nu este o meserie!) se va fi ținut cu mâinile de nas și-și va fi pus batista la gură când scrisese aceste rânduri.
EFECTUL BUMERANGULUI
Să reținem că Generalul-maior Vasile Vâlcu făcea aceste aprecieri în iulie 1954, după ce trecuse un an și mai bine de la moartea lui Stalin (martie 1953), eveniment ce a tulburat apele în țările socialiste europene aflate în sfera de influență a Moscovei, a stârnit interesul cancelariilor diplomatice de pe mapamond și comentariile elitelor intelectuale din Europa – și nu numai. Acest eveniment (moartea lui Stalin) a nutrit speranța – mai ales în rândurile elitelor intelectuale din țările aflate sub pulpana Moscovei – că o relaxare de sub obrocul ei era posibilă, că noii lideri moscoviți nu vor merge pe aceeași linie cu aceea a fostului dictator, că vor încerca alte strategii, alte politici pentru a menține prestigiul (și influența Kremlinului) asupra sateliților lor. În acest punct, acești ”visători” aveau dreptate, căci, în curând, în februarie 1956, la miez de noapte, într-o ședință secretă a Congresului al XX-lea al PCUS, Nichita Hrușciov, noul lider al URSS, care trecuse cu abilitate de formula ”troicii” post staliniste (Malenkov, Bulganin, Hrușciov) avea să prezinte un Raport secret (atât de secret, încât el avea să facă înconjurul lumii în aceeași noapte) de demascare a cultului personalității lui Stalin, mai bine zis, a crimelor săvârșite de acesta cu ajutorul ”colaboratorilor” săi – obedienți și cinici, la fel de criminali și fără de scrupule, precum mai marele lor. Dar – nota bene – Nichita Hrușciov, întocmise acest Raport și-l lansase în spațiul public nu pentru a reforma sistemul politic al societății comuniste, nu pentru a lansa noi strategii de dezvoltare – economică și socială – nu pentru a aduce schimbări fundamentale în desfășurarea relațiilor cu statele aflate în sfera de influență a Moscovei, nu pentru a ”încălzi” climatul politic internațional dominat de ”războiul ”rece” sau pentru a fisura Cortina de fier, ci pentru a demola statuia înaintașului său, Iosif Visarionovici Stalin și a-și consolida puterea – puterea SA – ca lider unic. Raportul secret, a făcut – cum se spune – ”valuri”. Dar, consecințele n-au fost cele visate/preconizate de Nichita Hrușciov. Dimpotrivă! El a avut efectul bumerangului. Dezvăluirea crimelor staliniste, demolarea – la propriu – a statuii lui Stalin, dezavuarea cultului personalității lui, au avut un impact imprevizibil și, desigur, nedorit de autorul lui. El a șifonat prestigiul URSS, a fisurat forța sa dictatorială asupra statelor din sistemul comunist, a inspirat reforme și controverse – în Polonia, și nu numai – și a aprins flacăra unei revoluții – energice și radicale – precum a fost revoluția anticomunistă și antisovietică din Ungaria, din octombrie 1956. O revoluție pe care Nichita Hrușciov, care-și dorea să fie ”omul păcii” și al destinderii, avea s-o înăbușe fără cruțare – cu energie și cinism – sub șenilele tancurilor Armatei Roșii, debarcate în câteva ore pe Aeroportul Budapestei. Străzile Budapestei s-au umplut de sânge și de morți. Și istoria comunismului a înscris încă o pagină sângeroasă. Însă, în 1954, obedientul General-maior – nu avea cum să anticipeze astfel de evenimente în condițiile când mintea sa era năclăită de clișeele prosovietismului și ale ”războiului rece”. Și dacă mintea era năclăită de astfel de clișee, și activitatea sa și a subordonaților săi, era la fel. Ce a urmat și cum s-a desfășurat activitatea Serviciilor secrete românești pentru îndeplinirea unui obiectiv pe cât de ambițios, pe atât de cinic și fără scrupule – morale sau materiale? Citiți episodul care urmează din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI READUCEREA SA ACASĂ. RAPOARTE SECRETE. București, iulie, 1954. Raportul Generalului -maior Vasile Vâlcu. (2) Cine pierde – cine câștigă! Citiți!
