O CUPĂ CU ȘAMPANIE VA FI CIOCNIT GEORGE ENESCU ȘI CU PRIETENII SĂI, ACEI ”RUȘI – EUROPENI” – PRECUM ERAU Ossip GABRILOWITSCH, FELIA LITVINNE SAU JEAN ALTCHEVSKY. PREZENȚA LOR PRINTRE INVITAȚI ERA O CONFIRMARE A STATUTULUI LOR DE VEDETE ALE SPAȚIULUI MUZICAL PARIZIAN ȘI EUROPEAN. șI ACEASTĂ CONFIRMARE VENEA DE LA UN MARE COMPOZITOR: cAMILLE sAINT-sAENS. dA, DA! PENTRU ASTA TREBUIA CIOCNIT. ERA UN SEMNAL CĂ PRIETENII SĂI FUSESERĂ INTEGRAȚI ÎN ”LUMEA BUNĂ” A SPAȚIULUI MUZICAL Al PARISULUI, CHIAR MAI MULT – A SPAȚIULUI MUZICAL EUROPEAN. ACOLO UNDE, DE ALTFEL, EL GEORGE ENESCU, SE AFLA deja! șI – BUCUROS – TÂNĂRUL MUZICIAN ROMÂN ÎȘI VA FI CĂUTAT PRIETENII RISIPIȚI PRINTRE TOȚI ACEI ”GREI” – RUȘI ȘI EUROPENI. PRILEJUL MERITA O CUPĂ CU ȘAMPANIE! SĂ FACEM UN EXERCIȚIU DE IMAGINAȚIE ȘI SĂ NI-L IMAGINĂM pe tânărul muzician UMBLÂND CU CUPA DE ȘAMPANIE PRINTRE INVITAȚII CU ȘTAIF – RUȘI ȘI PARIZIENI – DE LA recepția care avea loc la SALLE PLEYEL.
OSSIP
Ossip Gabrilowitsch va fi fost ușor de găsit. Înalt, suplu, în costumul său elegant – de gală – și cu ciuful lui blond, adolescentin era ușor de recunoscut oriunde s-ar fi aflat. Căutându-l prin mulțimea invitaților muzicianului român i se va fi făcut dor de zâmbetul lui blând, de om bun și de privirile limpezi ale ochilor săi albaștri pe care i le știa de mult, din anii când se aflau amândoi la Viena, se plimbau prin parcuri, vorbeau despre muzică, despre tirania profesorilor, despre ce se mai petrecea ”în cetate”, și mai ales, în lumea în care trăiau – aceea a muzicienilor, a muzicii! În aceste ”dialoguri” se strecurau opinii, impresii și despre…fete. În această privință Ossip – avea ce povesti. Căci Ossip era îndrăgostit! Își găsise sufletul pereche în ”laboratorul de modelat muzicieni” al profesorului de origine poloneză naturalizat la Viena, celebrul Theodor Leschetizki. Aici o cunoscuse pe frumoasa Clara Clemens, fiica celebrului scriitor american Mark Twain. Clara, posesoarea unei superbe voci de mezzo-soprană, fusese trimisă în Europa pentru desăvârșirea studiilor muzicale. Ea intrase cu răbdare sub autoritatea profesorului său polonez și se lăsase cuprinsă de farmecul adolescentin al colegului său: rusul Ossip. Peste doi ani, în 1909 cei doi se vor căsători, vor colinda sălile de concert europene fiind parteneri și pe podiumul de concert în memorabile recitaluri camerale. Ossip avea să ajungă repede celebru în spațiul muzical european. Peste câțiva ani, în 1910, avea să devină dirijorul celebrei Orchestre simfonice din Munchen, ”Munnich Konzertverein”. Acum însă, în 1907, în această primăvară pariziană, Ossip trudea din greu la construirea afirmării sale artistice într-o lume saturată de tineri muzicieni care aveau același vis: succesul pe podiumul de concert, captarea simpatiei și prețuirii unui public muzical pretențios, a aprecierilor unor critici muzicali exigenți și neîndurători. Din acest punct de vedere cei doi tineri muzicieni, George Enescu și Ossip Gabrilowitsch se aflau ca doi combatanți ce luptau pentru cucerirea aceluiași obiectiv: afirmarea artistică, celebritatea. Prezența lor la această recepție ”cu stil” organizată de celebrul muzician Camille Saint-Saens era dovada că se aflau pe drumul cel bun. Așa încât, întâlnirea dintre cei doi tineri muzicieni era prilejul unei bucurii sincere.
AMINTIRI ADOLESCENTINE
Cei doi vor fi ciocnit cupele lor cu șampanie și-și vor fi amintit cu voioșie întâmplări amuzante din timpul prieteniei lor adolescentine. Pentru George Enescu, Ossip Gabrilowitsch era prietenul său din perioada studiilor vieneze. Fusese o prietenie încântătoare al cărui farmec juvenil se păstrase. Între ei doi era o diferență mică de vârstă, de numai trei ani, ceea ce îi dădea lui Ossip impresia că s-ar putea purta față de mai tânărul George ca un frate mai mare. În amintirea lor rămăsese neștirbită o întâmplare, când datorită unei neînțelegeri, rataseră o întâlnire. Cu mai mulți ani în urmă, în 1901, George Enescu se dusese la o altă gară din Viena decât aceea pe care o stabiliseră. Răbdător, Ossip îl așteptase. Trei ore! Dar nu ezitase să-l certe pe mai tânărul său prieten căruia avea să-i scrie imediat! ”De ce te-ai dus tocmai la Westbahnhof când mi-ai promis sosirea ta la ora 5” – îi scria Ossip lui George Enescu pe o Carte poștală ilustrată trimisă din Viena prietenului său aflat acum la Paris. ”De ce nu te-ai dus la Franzjosefplatz când știai că e la un sfert de ceas de mine? Ce ghinion ca tu să sosești tocmai când când eu părăseam Westbahnhof după o așteptare de 3 ore!” – îl dojenea Ossip pe Enescu. (Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura Muzicală a U.C.M.R. București, 1998, p. 31) Grație prieteniei juvenile și sincerității dintre cei doi, Ossip povestea prietenului său despre planurile sale de peste vară, despre evenimentele mondene la care participase. Mai târziu, în 1904, cei doi aveau să se întâlnească pe podiumul de concert într-un program de sonate interpretând ”Sonata op. 24” de Beethoven, ”Sonata op. 108” de Brahms și ”Sonata op. 8 de Grieg. Lui George Enescu îi plăcea să cânte cu Ossip întrucât acesta, în urma studiilor făcute la Conservatorul din Petersburg cu mari profesori, ei înșiși mari pianiști precum Anton Rubinstein și apoi la Viena cu profesorul polonez Theodor Leschetizki ajunsese un mare pianist. Mai târziu, peste ani, Ossip va fi și un mare dirijor atât în Europa cât și în America unde va emigra pentru a scăpa de ororile teroriștilor bolșevici. Acum însă, în 1907, la acea recepție ”cu stil” de la Salle Pleyel, Enescu își privea prietenul cu tandrețe, amuzat de ciuful blond ce i se vălătucea în inele rebele peste fruntea înaltă lăsându-se învăluit de privirea bună, blândă, a ochilor lui albaștri, senini. Și va fi ciocnit voios cupa sa cu șampanie cu prietenul său din adolescență.
DIVA WAGNERIANA
Printre invitații la acea recepție cu ”stil” de la Salle Pleyel se afla și Felia Litvinne. În fața distinsei doamne George Enescu va fi făcut o adâncă reverență. Felia Litvinne era o mare interpretă a rolurilor feminine wagneriene motiv esențial pentru a intra în atenția tânărului muzician român. Căci, George Enescu nutrea o pasiune curată pentru muzica lui Wagner declarând adesea că prin vinele sale ”curge sânge wagnerian”. Ea avea în Paris un ”salon” deschis prietenilor săi, majoritatea compozitori și artiști lirici care erau vedetele spațiului muzical european. Iar George Enescu era unul dintre oaspeții frecvenți ai Salonului muzical al Feliei Litvinne. Adesea cântau împreună căci Felia își amenajase în salonul ei un mic podium unde cânta acompaniată la pian de câte unul dintre muzicienii care-i călcau pragul. Felia Litvinne n-avea să uite niciodată contribuția oaspeților săi la succesul seratelor muzicale pe care le organiza, George Enescu fiind unul dintre cei mai apreciați artiști cu care distinsa artistă ”făcea muzică”. Într-o Adendda la Memoriile sale, ”Ma vie et mon art”, apărută la Paris în 1933, Felia Litvinne avea să noteze pe locul doi numele lui George Enescu în ipostaza de colaborator al său în mini recitalurile pe care artista le oferea în salonul său muzical. (Rufina Leites, George Enescu și cultura muzicală rusă, Revista Muzica, Nr. 6. 1972, p. 17.) La acea recepție ”cu stil” de la Salle Pleyel din 27 mai 1907 George Enescu o vedea pe Felia Litvinne într-un alt cadru decât în salonul său muzical, în sala de spectacol ori pe podiumul de concert unde cei doi artiști se întâlneau uneori în recitaluri vocal-instrumentale. Tânărul muzician o va fi privit cu atenție pe distinsa doamnă a scenei lirice pariziene. Și în acest cadru cu multe chipuri – doamne elegante, domni cu frac și papion – Felia Litvinne se deosebea prin statura sa impunătoare și mai ales prin trăsăturile chipului său: pielea albă, ochii albaștri, nasul cârn și obrazul dolofan. Era ca o adevărată Brunhildă coborâtă de pe scenă și rătăcită printre oameni obișnuiți. Zâmbetul ei era seducător iar privirea avea o forță magică. Te ”prindea” imediat în raza ei. Tânărul muzician român mai tânăr decât distinsa doamnă cu aproape douăzeci de ani, căci Felia Litvinne se născuse în anul 1860, va fi fost poate ușor intimidat întrucât în 1907 distinsa doamnă era deținătoarea unui palmares artistic impresionant. Debutase în 1883 la Theatre italien din Roma, trecuse Oceanul și cântase cu succes în spectacolele prezentate de ”Malpeson Company” (1885-1886). Un deceniu mai târziu (1896) debutase la Metropolitan Opera din New York apoi, întorcându-se în Europa, avea să se impună ca o prezență frecventă și de succes pe scenele Teatrelor lirice din marile capitale europene, Paris, Berlin, Roma, Veneția, Londra. Avea un repertoriu întins (cu roluri nu numai din operele lui Wagner) favorizat de superba sa voce de mezzo-soprană și de ușurința (ce intriga managerii de operă și făcea senzație printre iubitorii muzicii de operă) de a aborda și roluri de soprană de coloratură.
ȘALUL RUSESC
Acum, fiind la o recepție organizată în onoarea unor mari muzicieni ruși sosiți la Paris să promoveze muzica rusă, Felia Litvinne alesese din bogata sa garderobă un accesoriu vestimentar specific rusesc, nelipsit din garderoba celor mai modeste femei din Rusia, un șal. Era o aluzie discretă la obârșia sa rusească căci se născuse la Petersburg. E drept, tatăl ei, deși rus, avea un nume ce numai rusesc nu era: Francoise Jeanne Schutz. Iar mama sa era franțuzoaică canadiană , din Quebec. Familia se mutase la Paris unde copila blondă cu ochi albaștri va face studii muzicale și se va perfecționa în arta cântului cu mari profesori ai momentului. Pentru Felia Franța va fi țara sa de adopție și deși cutreiera Europa și America, Parisul va fi locul său de reședință. Cu toate acestea nu uitase că se născuse la Petersburg, Capitala Rusiei Țariste. În amintirea locului obârșiei sale își pusese ea pe umeri frumosul șal rusesc. Cu acest șal se aflase ea și la ”poza de familie” făcută de toți participanții la această impozantă și memorabilă recepție, poză, după cum am spus într-un alt episod, publicată și în România. (Vezi, Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920, Editura Muzicală a U.C.M.R, București, 1998, fig. 15, în secțiunea rezervată ilustrației) Invitați la o recepție ”cu stil” în celebra Salle Pleyel cei doi artiști, distinsa doamnă a Teatrului liric european și tânărul muzician român se vor fi simțit bine printre atâția participanți de vază. Ei se vor fi bucurat de prilejul de a fi face-to-face cu mari muzicieni sosiți din Rusia și vor fi fost încântați că amfitrionul, marele compozitor Camille Saint-Saens le acordase cinstea de a fi printre asemenea invitați. Voioși vor fi ciocnit cupele lor cu șampanie și își vor fi promis noi întâlniri pe podiumul de concert sau în celebrul salon muzical al distinsei artiste.
IVAN – ȘI VOCEA LUI DE AUR
Dar, la acea recepție ”cu stil” amfitrionul Camille Saint-Saens mai invitase încă unul dintre artiștii ruși ce deveniseră vedete ale spațiului muzical parizian: Jean Altchewsky. Jean Altchewsky (pe numele lui scris în limba rusă – Ivan Alexeevici Alcevski) era un alt mare artist liric rus ce locuia la Paris. El fusese inclus în grupul ”greilor” trimiși de Societatea Imperială Muzicală Rusă pentru promovarea muzicii ruse chiar de către conaționalii săi și fusese invitat la acea recepție de la ”Salle Pleyel” de către marele muzician Camille Saint-Saens. Acesta cunoștea performanțele artistice ale tenorului rus, statutul de vedetă pe care-l dobândise în lumea teatrului liric parizian. Căci Jean Altchewsky era posesorul unei voci de tenor foarte speciale și al unei culturi artistice deosebite. George Enescu îl cunoscuse cu prilejul unor serate muzicale din salonul Feliei Litvinne (cf. Rufina Leites, op. cit. p. 19) Este posibil ca George Enescu să-l fi auzit cântând la acele serate împreună cu amfitrioana, distinsa doamnă Felia Litvinne, care făcuse din salonul ei o mică scenă de pe care cânta fragmente din rolurile ei wagneriene interpretate pe marile scene din Europa și America. Peste un an Jean Altchewsky avea să fie artistul pe care George Enescu îl va alege pentru lansarea în premieră absolută (în decembrie 1908) a celebrului său ciclu de lieduri ”Șapte cântece pe versuri de Clement Marot”. Jean Altchewscky va fi colaboratorul devotat al muzicianului român și partenerul său permanent cu care va susține în anul următor,1909, alte câteva concerte cu prezentarea acelorași bijuterii vocal–instrumentale ale creației sale muzicale. Grație prieteniei și colaborării lor artistice Jean Altchewsky avea să fie ”mesagerul” lui George Enescu în perioada de pregătire a primului său turneu muzical în Rusia. În luna mai 1909 prin intermediul lui Jean Altchewscky, muzicianul român trimitea la Petersburg, cu câteva luni mai devreme, partiturile de orchestră ale unor lucrări recente din palmaresul său componistic precum Simfonia în mi bemol și cele ”7 cântece pe versuri de Clement Marot” pe care muzicianul român le oferea muzicienilor ruși pentru studiu și eventual, pentru lansarea lor în spațiul muzical rus. Acum, cei doi artiști aflați printre celebritățile vieții muzicale ale momentului vor fi ciocnit cu încântare cupele lor cu șampanie și vor fi schimbat banalități mondene. Căci pentru proiecte artistice ei se întâlneau cu regularitate pentru a pune la punct în cele mai mici detalii prestația lor artistică pe podiumul de concert. În acea seară, George Enescu va fi avut prilejul să fie face-to-face și să ciocnească o cupă cu șampanie și cu alți mari artiști, vedete ale spațiului muzical parizian. Căci printre invitații de prestigiu ai serii se mai aflau celebra pianistă și clavecinistă, artista poloneză Wanda Landowska, pianistul Alfredo Casella, fostul coleg de clasă al muzicianului român la Conservatorul de muzică din Paris și alții. (ibidem, Colette Axente și Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară., fig. 15, în secțiunea rezervată ilustrației).
RUSIA – PUNCT DE ATRACȚIE
Dacă tânărul muzician român avea acum prilejul să cunoască îndeaproape muzicieni ruși precum Serghei Rahmaninov, Nicolai Rimski-Korsakov, Feodor Șaliapin, Serghei Kuusevitzki și alții, la rândul lor și ei, oaspeții, aveau prilejul să fie face-to-face cu acest tânăr care în pofida tinereții sale ținea agenda manifestărilor muzicale pariziene – și nu numai. Căci George Enescu era vedeta saloanelor aristocratice și punctul de interes al criticilor muzicali europeni. Era oare posibil ca acest tânăr muzician, atât de celebru, să fie și oaspetele scenelor muzicale din cele două mari orașe ale Rusiei – Petersburg și Moscova? În fond, elitele muzicale ale Rusiei avuseseră întotdeauna un interes pentru spațiul muzical european. Tinerii studenți care treceau prin anii de studii ai instituțiilor muzicale din Petersburg și Moscova își desăvârșeau studiile la înaltele școli europene din Paris, Berlin și Viena. Acolo, sub îndrumarea unor mari profesori ei deveneau mari muzicieni – compozitori, pianiști, violoniști sau artiști lirici. Cu zestrea dobândită în Europa acești fii ai Rusiei deveneau artiști de mare anvergură, afirmându-se, deopotrivă, nu numai pe scenele din Rusia ci și pe scenele lumii – în Europa și America. Se știa că doar după ce treceau prin școlile europene și prin mâna unor mari profesori europeni acești tineri deveneau ceea ce n-ar fi putut să devină dacă ar fi rămas numai cu ceea ce învățaseră acasă! Europa era locul lor de șlefuire, de perfecționare și afirmare artistică. Însă elitele rusești – în special cele muzicale – nutreau un interes special nu numai pentru perfecționarea valorilor muzicale autohtone – fie ei interpreți sau compozitori – ci și pentru valorile muzicale ale Europei. Unii dintre cei mai reputați muzicieni europeni erau chemați la curtea imperială a Rusiei ”ca maeștri de capelă” încă din secolul al XVIII-lea iar aceasta nu mai era o toană, o extravaganță a cine știe cărui Țar sau Țarină ci aproape o tradiție! Dar și reciproca era valabilă! Virtuozii de renume ai Europei erau la rândul lor interesați de spațiul muzical rus. Ei erau încredințați că ”își dobândeau o consacrare importantă și prin ecoul pe care concertele lor îl aveau la Moscova și Petersburg”. (George Enescu, Monografie, coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, Vol. I, p. 358). Așadar, este posibil ca această împletire de interese să fi străbătut în mod subtil dialogurile purtate la un pahar cu șampanie între trimișii Țarului Rusiei și gazdele din orașul de pe Sena invitați la o recepție ”cu stil” de către marele compozitor Camille Saint-Saens. George Enescu se afla printre ei. Este posibil ca în această împrejurare, a acestui face-to-face, vreunul dintre oaspeții ruși să se fi gândit la o posibilă vizită a tânărului muzician de succes precum era, deja, George Enescu și să-i fi avansat invitația. Sursele deschise la care am avut acces, relatările privind participarea lui George Enescu la recepția de la Salle Pleyel la care a participat în 1907 și apoi turneul său din Rusia în 1909, nu ne dau niciun indiciu în această privință.
PRIMUL PAS
De bună seamă, participarea sa la recepția de la Salle Pleyel apoi invitația de a participa la acea ”poză de familie” vor fi fost pentru tânărul artist ca un un moment pregătitor, ca o sugestie pentru un turneu în Rusia. Cu atât mai mult cu cât a doua zi după recepția din 27 mai de la Salle Pleyel el susținea împreună cu Serghei Kuusevitzki (unul dintre oaspeții ruși sosiți la Paris) un concert în folosul Casei Artelor. Cei doi artiști s-au bucurat de colaborarea a două mari artiste lirice ale momentului: Mary Garden și Yvette Guilbert vedete ale spațiului muzical parizian. Astfel, încă în 1907, George Enescu începuse colaborarea sa cu muzicieni ruși. Cu cei aflați în Rusia! Cu cei aflați în Europa – așa cum am arătat în episoadele anterioare – el colabora deja, dezvolta relații de prietenie și colaborare încă din adolescență, atât în viața privată cât și pe podiumul de concert. Evenimentele muzicale de la Paris din mai 1907 prilejuite de sosirea ”greilor” în viață ai creației și vieții muzicale ruse, spectacolele de la Grand Opera cu fragmente din operele unor mari compozitori ruși, acel ”Russian Season” pe care publicul meloman al unei capitale saturate de evenimente culturale precum era Parisul îl trăise cu o nedezmințită plăcere și curiozitate, participarea sa la recepția de la Salle Pleyel, colaborarea sa la acel concert matinal de binefacere pentru Casa Artelor din Paris vor fi fost pentru George Enescu momente încurajatoare pentru un turneu în Rusia, pentru o colaborare directă cu mari muzicieni aflați pe un teritoriu unde tânărul muzician român nu călcase niciodată: în Rusia. Rusia Țaristă. Se putea spune că în 1907 primul pas în această direcție îl făcuse! El va fi fost punctul de pornire pentru primul său turneu în Rusia! Primul său turneu în Rusia Țaristă: octombrie 1909! O adevărată provocare! Grija pentru reușita lui era pe măsura acestei provocări. Și în stilul său caracteristic George Enescu și-a pregătit întâlnirea cu Rusia țaristă și publicul ei cu maximă atenție! Cum a făcut-o? Cu ce eforturi? Ce strategie a avut pentru cucerirea acestui spațiu care, pentru el, era un spațiu necunoscut? O terra incognita? Citiți episodul următor din serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (9) ”Siloti concerts”. Citiți!
