Trimișilor Țarului – Parisul le-a răspuns pe măsură. Le-a pus la dispoziție scena de la ”Grand Opera”, a organizat un ”Sezon rus”, (Russian season) iar marele compozitor francez Camille Saint-Saens a oferit oaspeților o recepție la celebra Salle Pleyel. ”Greii” în viață ai muzicii ruse – ai Rusiei Țariste – au fost ”face-to-face” cu ”greii” în viață ai vieții muzicale pariziene. Participanții au purtat dialoguri cordiale, au ciocnit cupe cu șampanie și au făcut o ”poză de familie” care a devenit celebră și a rămas ca un document revelator al acestui moment. Fiind în plină ascensiune artistică, vedetă a spațiului muzical parizian și al saloanelor aristocratice George Enescu s-a bucurat de atenția organizatorilor. El a fost invitat la toate manifestările organizate cu acest prilej, unde, va fi cunoscut – în mod direct – mari muzicieni ruși, și, cu siguranță va fi ciocnit o cupă de șampanie. George Enescu va susține un concert de binefacere în folosul Casei Artelor din Paris, împreună cu violoncelistul Serghei Kuusevitzki, unul dintre muzicienii ruși sosiți la Paris. Acesta va fi fost pentru tânărul muzician român primul pas al unei colaborări directe cu muzicienii ruși – la Paris, în Europa. Avea să fie urmat acest ”prim pas” de un altul? Nu la Paris, în Europa, ci în Rusia, la Moscova sau Sankt Petersburg?
ENESCU – VEDETA SALOANELOR MUZICALE
Fiind unul dintre muzicienii de succes ai Parisului și una dintre vedetele saloanelor aristocratice cu o cotă înaltă de apreciere în rândurile marilor compozitori și dirijori ai momentului George Enescu a fost invitat la evenimentele care au avut loc în spațiul muzical parizian cu ocazia venirii la Paris a comando-ului muzical rus. El a avut astfel prilejul să fie face-to-face cu ”greii” muzicii contemporane ruse. Să-i cunoască și mai ales, să fie cunoscut de către aceștia! În ziua de 27 mai 1907 George Enescu a participat la marea recepție oferită de compozitorul Camille Saint-Saens în onoarea oaspeților ruși la celebra Salle Pleyel. Cu această ocazie participanții au făcut o ”poză de familie”. Pentru noi ea este un document revelator (singurul de altfel) privind participarea tânărului muzician român la acest eveniment. Să privim cu atenție ”fotografia de familie”. O identificare a participanților este aproape imposibilă, întrucât ea are o vechime de mai bine de un secol! Condițiile tehnice de atunci erau de tot precare. Cu toate acestea, în lucrarea consacrată anilor de tinerețe ai muzicianului român, Colette Axente și Ileana Rațiu, încearcă o nominalizare aleatorie a participanților și fixarea imaginii lor în niște numere încercuite. (vezi, Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901 – 1920), Editura Muzicală a UCMR, București, 1998, fig. 15).
POZA DE FAMILIE
Lectura și confruntarea figurilor cu numerele încercuite este de-a dreptul imposibilă. Numeroasele reproduceri au afectat acuratețea imaginii. La aceasta a contribuit, desigur, și vechimea ei – peste 110 ani! Totuși – să privim și să citim. În primul rând al ”pozei de familie” așezați pe scaune sunt ”greii”: Felia Litvinne în mijloc, impunătoare, cu un șal rusesc tradițional pe umeri (cf. identificării făcute de Rufina Leites în studiul său, George Enescu și cultura muzicală rusă, Revista Muzica, Nr. 6, 1972, p. 19) flancată de Camille Saint-Saens marele compozitor francez amfitrionul și organizatorul recepției și Feodor Șaliapin. Apoi oaspeții: Nicolai Rimski-Korsakov, Serghei Rahmaninov, Serghei Kuusevitziki, dar și câțiva dintre ” greii” europeni, precum Wanda Landowska, Alfredo Casella, etc., Alte doamne în rochii elegante de dantelă și pălării cu boruri imense împodobite cu pene, flori sau funde de mătase stau așezate pe scaune sau în picioare. În rândul al doilea numeroși alți participanți, mai tineri, în costume negre elegante și cămăși albe. Unii cu mustăți – dar fără barbă, barba fiind, probabil, în moda timpului, un semn al senectuții! În spate de tot pe ultimul rând și muzicianul român. Un George Enescu tânăr, ușor de recunoscut datorită frizurii sale atât de speciale și deosebite pentru moda timpului, cu păr negru, bogat, rebel, lăsat pe tâmple. Chipul lui – atât cât se vede din ”poza de familie” – este aproape aidoma unui portret, datând din 1908, pe care cele două autoare, Colette Axente și Ileana Rațiu, îl plasează la aceeași pagină din capitolul special rezervat fotografiilor din anii tinereții lui George Enescu. (ibidem, Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. vezi fig. 15 și fig. 16) În pofida condițiilor tehnice precare ale fotografiei, de fapt ale reproducerii ei, distingem un George Enescu tânăr, privind fix la obiectiv, cu acea privire directă, sobră pe care o vedem și în alte fotografii din acei ani.
FACE-TO-FACE CU ”GREII”
În timpul recepției de la Salle Pleyel tânărul muzician român va fi purtat dialoguri relaxate cu oaspeții. La un pahar de șampanie (nu de votcă, întrucât evenimentul se petrecea la Paris, în Franța, regina șampaniei și a vinurilor fine) reticențele dispar, dialogurile se încheagă, diferențele de vârstă se micșorează iar orgoliile, nutrite de locul unde sunt plasați interlocutorii pe scara valorilor creației muzicale sau interpretative, se atenuează. În plus, tânărul muzician român avea un farmec personal de excepție datorat nu numai vârstei sale cât mai ales moștenirii sale genetice. Căci George Enescu era un bărbat frumos! Avea farmecul, blândețea, magia, am putea spune, a mamei lui și forța de atracție și vigoarea fizică a tatălui său! Era frumos – după cum afirmau contemporanii săi (bărbați și femei, deopotrivă) și după cum putem constata și noi din pozele păstrate în diferite albume și preluate apoi, în condiții tehnice precare, în diverse lucrări cu caracter biografic. În 1907, George Enescu avea doar 26 de ani și era atât de celebru! Palmaresul său artistic, de interpret și compozitor, era pentru această vârstă, de tot impresionant. Căci George Enescu era autorul unor compoziții remarcabile care țineau agenda de concert a marilor orchestre europene, a orchestrelor de cameră, a soliștilor instrumentiști, pianiști sau violoniști. Credem că oaspeții, deși erau la distanțe mari de centrele muzicale europene, precum Paris, Viena, Roma, Berlin și Londra, vor fi știut pe cine aveau în fața ochilor la o recepție ”cu stil” în centrul Parisului la un ”pahar cu șampanie”. La rândul său și tânărul George Enescu știa cu cine ciocnea el în seara aceea cupa de șampanie pe care o ținea între degetele sale delicate și nervoase.
Acum, privea cu atenție, cu lăcomie poate, chipurile adevărate ale câtorva dintre ”greii” muzicii ruse veniți să cucerească Parisul cu prezența lor fizică! Muzica unora dintre ei o știa, o ascultase. Pe unii, poate îi mai știa din poze! Dar acum, avea prilejul să-i cunoască de-adevărat, să le vadă chipurile, să le audă vocile! Acum era face-to-face cu ei! Tânărul muzician român va fi privit cu atenție chipul prelung cu ochii blânzi umbriți de adânci melancolii al lui Serghei Rahmaninov. În 1907 marele pianist și compozitor rus era tânăr. Avea 34 de ani și era deja un mare compozitor și pianist. Palmaresul său artistic de până atunci era impresionant. Lista opus-urilor sale realizate până în 1907 era remarcabilă: Muzică orchestrală (Două Poeme simfonice, Trei Simfonii), Muzică concertantă (Două Concerte pentru pian și orchestră, Nr. 1, și Nr 2), Muzică vocală (numeroase Romanțe și Melodii), Piese pentru pian (Suite, Sonate, Preludii), Muzică de cameră și Muzică de Operă (”Aleko”, ”Cavalerul Avar”, ”Francesca da Rimini”). În 1907 Serghei Rahmaninov se afla din nou pe valul celebrității artistice după ce trecuse prin perioada grea a unei depresiuni psihice provocată (se spune) de criticile nejustificate asupra uneia dintre lucrările sale simfonice, Simfonia Nr. 1 în Re minor, criză depășită cu ajutorul și devoțiunea unui medic și cu contribuția unui mare muzician (rudă apropiată a domniei sale) Alexander Siloti care lansase în spațiul muzical rus Concertul pentru pian și orchestră Nr. 2, în do minor, fiind dirijorul orchestrei, concert care avea să ajungă (cu timpul) una dintre cele mai iubite și cântate opere ale compozitorului rus. După 1917 în urma ororilor teroriștilor bolșevici care i-au confiscat pământurile de la Ivanovka (moștenire de familie) i-au incendiat bunurile imobiliare (atâtea câte le mai avea) de lângă Tambov și i-au devastat locuința el va întoarce spatele Rusiei. Nu Rusiei, nu Rusiei sale natale, ci Rusiei bolșevice, luând calea exilului. Mai întâi în Europa, în Danemarca, apoi în America, la New York, suportând cu stoicism consecințele ce decurgeau de aici, măcinat de dorul de Rusia natală. Acesta era Serghei Rahmaninov pe care tânărul muzician român George Enescu avea prilejul să-l cunoască, să fie face-to-face cu el, să ciocnească un pahar cu șampanie și să schimbe impresii banale, de circumstanță, etc., etc.,
Aflat în fața lui Nicolai Rimski-Korsakov muzicianul român se va fi înclinat cu grație privind chipul uscățiv, ascuns într-o barbă bine îngrijită, al celebrului compozitor rus. Rimski-Korsakov avea 63 de ani și impresiona prin eleganța vestimentară și privirea sa calmă, pătrunzătoare, ce răzbea prin lentilele ochelarilor cu rame mici, fine, rotunde, după moda timpului. El impresiona, de asemenea, și prin înălțimea sa puțin obișnuită: 1.80 m. Despre muzicianul, compozitorul și mentorul Nicolai Rimsky-Korsakov, erau multe de spus. În 1907, când se afla la Paris, Nikolai Rimsky-Korsakov se afla la apogeul carierei sale artistice și, din nefericire, la finalul existenței sale fizice. În anul următor, în 1908, Nicolai Rimski-Korsakov va trece în lumea umbrelor intrând în eternitate. Pe Serghei Kuusevitzki, acum un contrabasist celebru și după ce va părăsi Rusia (Rusia bolșevică) un viitor mare dirijor, muzicianul român îl va fi privit cu un deosebit interes, cu atât mai mult cu cât ei doi, împreună cu două artiste lirice ce țineau atunci ”afișul” spațiului muzical parizian, Mary Garden și Yvette Guilbert, aveau să cânte a doua zi după recepție, într-un concert-matineu în folosul Casei Artelor. Mai era acolo un mare artist liric rus, Vladimir Kastorski care avea un mare prestigiu în viața muzicală a Rusiei țariste și era concurentul ”din umbră” al unui alt mare artist liric rus: Feodor Șaliapin. În grupul ”greilor” în viață ai creației muzicale ruse fusese inclus și un critic muzical: Serghei Krugliov. Apropierea de marele cântăreț Feodor Șaliapin îi va fi dat fiori tânărului muzician român. Șaliapin era foarte tânăr, avea 34 de ani, era deja celebru și sigur pe valențele sale artistice, pe calitățile sale vocale neobișnuite. Privirea ochilor săi albaștri era fascinantă prin limpezimea și franchețea ei.
Feodor Șaliapin era un bărbat seducător ce degaja forță și bună dispoziție lăsând să se vadă obârșia sa țărănească. În acea primăvară pariziană, în cadrul unei recepții ”cu stil”, nici unul dintre cei doi muzicieni nu putea anticipa o întâlnire care avea să aibă loc mai târziu, peste aproape trei decenii, când George Enescu aflat în faza alegerii distribuției pentru Opera sa Oedip a cărei premieră avea să aibă loc în anul 1936 pe scena marelui teatru liric parizian Grand Opera, s-a gândit la Feodor Șaliapin ca fiind interpretul ideal al eroului său. În convorbirile sale de mai târziu cu Benard Gavoty, George Enescu va povesti cum a decurs acea întâlnire. ”Doi mari artiști îmi bântuiau sufletul”, declara George Enescu lui Bernard Gavoty. ”Mounet-Sully murise”. ”Dar Șaliapin trăia și aș fi dat orice ca el să joace și să cânte în rolul principal. Nu a trebuit să i-o propun. Cu puțin timp înainte să moară, în vremea în care cânta încă în Don Quijote de Massenet la Opera Comică, m-a invitat să-l caut. L-am întâlnit într-o seară în loja lui între două acte. Mi-a spus simplu o frază care pe moment mi s-a părut ciudată: ”Vreau să văd libretul, dar fără să ascult nicio notă muzicală”. George Enescu a înțeles astfel că înainte de a cunoaște muzica, celebrul interpret (care nu mai era tânăr) voia să vadă cât de întins și de dificil era rolul și, mai ales, dacă forțele pe care le mai avea îi permiteau să-l susțină. După câteva zile Șaliapin i-a înapoiat lui George Enescu libretul fără să-i spună compozitorului un cuvânt. Era încredințat – observa George Enescu – că ”nu ar putea sta pe scenă atâta timp” cât cerea rolul. ”Mi-a înapoiat textul (….) fără să-mi spună un cuvânt. M-a durut inima, o mărturisesc – își amintea George Enescu – gândindu-mă ce Oedip ar fi fost el”. (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, traducere din franceză și cronologie de Elena Bulai, Editura Curtea Veche, București, 2017, p. 291) Șaliapin avea atunci 63 de ani. Era celebru – dar nu mai era tânăr. Peste doi ani, în 1938, el va intra în lumea umbrelor, în spațiul infinit, va intra în pagina de istorie a creației muzicale universale, în rândurile marilor artiști lirici. Însă atunci în acel mai 1907 Feodor Șaliapin era pe ”val”, era la începutul celebrității sale în spațiul european și rus – deopotrivă! Iar tânărul muzician George Enescu avea prilejul să ciocnească cu el un pahar de șampanie și să se lase cucerit de privirea limpede a ochilor săi albaștri.
RUȘII-EUROPENI
Dar, la aceea recepție ”cu stil” de la Salle Pleyel amfitrionul, celebrul compozitor Camille Saint-Saens, nu invitase numai ”greii” muzicii ruse sosiți la Paris de la Petersburg sau Moscova! Recepția organizată de domnia sa era un bun prilej de a invita și alți mari artiști ruși ce veniseră în Europa pentru desăvârșirea studiilor muzicale și se integraseră în viața muzicală europeană – devenind europeni. Ei susțineau concerte, închegau prietenii, traversau iubiri și alcătuiau familii longevive și cu mulți copii. Deși își schimbaseră numele transcriindu-le după alfabetul latin, pentru a putea fi scris și rostit în limba țării de adopție, acești ruși – deveniți europeni prin activitatea lor artistică și prin viața cotidiană pe care o duceau – nu-și uitaseră obârșia. Ei erau – de fapt rămăseseră – ruși până la ultima fibră a ființei lor. Distinsul amfitrion Camille Saint-Saens căruia nu-i rămăsese străină evoluția acestor ruși deveniți europeni socotise că recepția sa în onoarea ”greilor” în viață ai creației muzicale ruse sosiți la Paris constituia un bun prilej de a le oferi rușilor-europeni o întâlnire – la un pahar cu șampanie, la ”o poză de familie” – cu conaționalii lor: rușii-ruși. În fond și unii și alții – indiferent pe ce meridian se aflau – slujeau muzica. Și acest fapt le dădea acel ”numitor comun” ce nu putea fi ignorat. Astfel, printre invitații la acea recepție cu stil de la Salle Pleyel s-au aflat și ”rușii-europeni” deveniți mari artiști, vedete ale vieții muzicale europene precum Ossip Gabrilowitsch, Felia Litvinne, Jean Altchewschy și alții.
Prezența lor la această Recepție ce întrunea vedetele vieții muzicale pariziene, ”lumea bună” a Parisului, va fi fost pentru tânărul George Enescu un prilej de bucurie și încântare. Aceștia erau și prietenii și colaboratorii săi. Cu paharul cu șampanie în mână el se va fi grăbit să ciocnească cu ei, să schimbe impresii și banalități mondene, să-și promită întâlniri și poate, chiar viitoare colaborări pe podiumul de concert. Să-l urmărim pe tânărul muzician dând ”ocol” sălii Pleyel, trecând dezinvolt printre invitați, elegant și fermecător, cu privirea sa captivantă, pentru a ciocni un pahar cu șampanie cu prietenii săi. Citiți episodul următor din serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (8) Reverențe, amintiri. Citiți
