Prizonieri ai temperamentului lor și mai sceptici din fire, ieșenii nu se contaminaseră de panica refugiaților. ei refuzau să se gândească la alternativa unui nou refugiu – și încă în Rusia! Ei refuzau să creadă că vor pleca în Rusia, risipindu-se pe teritoriul ei, Regele, Regina, Casa Regală a României, doamnele de onoare, Guvernul, Parlamentul, funcționarii publici și miile de refugiați, buluciți la Iași. Căci asta ar fi însemnat dispariția autorității statului român. De asemenea, ei refuzau să se gândească că guvernul putea să plănuiască trimiterea, la Moscova, a unui a unui nou transport din tezaurul României: tezaurul istoric și artistic al românilor. Asemenea ”știri” erau primite de ieșeni cu scepticism, întoarse pe toate fețele, descusute, deșirate, până la diminuarea lor, până la golirea lor de conținut, în așa fel încât nu mai erau credibile. Deci, nu mai erau demne de luat în seamă. Ieșenii ”acuzau de defetism și alarmism pe cei din guvern sau pe refugiații care difuzau astfel de știri” (Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București, 1990, p. 23).
OAZA LUI
În acele zile tensionate ale verii anului 1917, George Enescu își continua vizitele în casa unchiului său, ”Moș” Leon. Casa Cosmovici era ”oaza” lui de liniște. Era locul unde putea discuta nestingherit cu ”Moș” Leon despre evenimentele grave care se petreceau. Era locul unde-și limpezea gândurile și înlătura dilemele. ”În perioada stabilirii sale la Iași – scrie Alexandru Cosmovici – George Enescu venea în fiecare joi la noi și uneori și duminicile”. Urca încet, pe jos, Dealul Copoului sau, când era în întârziere, într-o birjă cu un biet căluț scăpat de la rechiziție. Vizitele lui erau pentru întreaga familie prilej de bucurie. ”Bădia” Jorj – scrie Alexandru Cosmovici – era înalt, mare, voinic, cu niște ochi adânciți, pătrunzători, dar de-o voioșie și veselie nemaipomenită; îi plăcea să glumească și să se joace cu noi copii – cu mine și cu fratele meu mai mic ce-i purta numele – de parcă ar fi fost de-o seamă cu noi. Făcea tot felul de ghidușii așezându-se uneori turcește pe covor și povestindu-ne istorioare hazlii”. (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 11)
SE JUCAU DE-A MUZICA
Adesea, se jucau ”de-a muzica” deoarece în casă erau tot felul de instrumente muzicale: o mandolină, o chitară, un flaut, două țitere, una mare, una mică, castaniete și un armoniu (o mică orgă de salon); mai erau acolo două viori și două piane: un pian cu coadă și o pianină din lemn de trandafir. (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 11) Toate aceste minunății fuseseră adunate de ”Moș” Leon care era înzestrat cu un talent muzical remarcabil ce-i permitea ”să improvizeze la pian în stil contrapunctic” (Raluca Știrbăț, ”Ieșii lui Enescu” (I), Timpul, (martie 2018, Nr. 226-227). El iubea muzica și încerca, nu prea des, să cânte. O făcea cu discreție, cânta doar pentru el și nu voia să fie auzit de ceilalți, din casă. Nu dorea aplauze, nici cuvinte de admirație sau…critici! Doamne feri! În schimb, se bucura foarte mult când copii, împreună cu Jorj se jucau de-a muzica. ”Într-o zi – scrie Alexandru Cosmovici – bădia Jorj s-a așezat (…) la harmonium și trăgând de butoane și pedalând cu picioarele ne zicea: ”Uite-așa cântă flautul și-așa sună oboiul și-așa cutare…. și cutare”. Și astfel copii erau prinși într-un nou joc, jocul ”de-a orga”. Uneori, în lipsa ”bădiei Jorj”, copii trăgeau de butoane încercând, ei înșiși, să afle cum sună flautul, clarinetul sau oboiul. ”Joaca” n-a ținut prea mult întrucât bietului armoniu, fiind supus la grele încercări, i s-a stricat o piesă. ”Joaca asta de-a muzica cu bădia Jorj ne plăcea nouă copiilor mai mult ca orice și o așteptam cu nerăbdare” – scrie cu încântare, furat de amintiri, Alexandru Cosmovici.
REGINA ÎL ASCULTA
Tânărul muzician – care cânta neobosit pentru răniți în spitalele de front – era apreciat și îndrăgit și de către Regina Maria, în fața căreia cânta adesea, fie în saloanele improvizate ale Casei Regale aflată în refugiu la Iași, fie în spitalele care se aflau în grija directă a Reginei. El cânta cu aceiași dăruire, indiferent unde se afla, fie că era în fața răniților sau a Reginei. Aproape întotdeauna stârnea admirația și emoția înaltei suverane care după aceea consemna în Jurnalul său: ”După amiază aproape tragică. A venit Enescu să le cânte răniților. A cântat divin, era aproape de neîndurat”. (Maria, Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, Ediție îngrijită de Lucian Boia, Editura 1, Humanitas, București, 2014, p. 170) De bună seamă, Regina ar mai fi rămas să-l asculte pe marele muzician român dar obligații protocolare o determinau să plece, să se rupă de sub vraja divină a viorii enesciene. În același Jurnal, suverana României nu se sfia să recunoască emoția, tulburarea pe care o trăia ascultându-l pe tânărul muzician. ”La spital dimineață liniștită. A venit Enescu să le cânte ofițerilor, dintre care unul e în stare foarte gravă, se poate să fie nevoiți să-i taie piciorul – are mari dureri și arată înfiorător. Am stat în salonul mic al ofițerilor și am ascultat muzica lui Pinx” (numele de alint dat lui George Enescu de către Regina Elisabeta a României și preluat apoi de către Regina Maria, de către iubita sa, Maruka și alte persoane din cercurile apropiate muzicianului – n. ns.) ”Mă rănea și mă alina în același timp” – scria Regina în Jurnalul său. (ibidem op. cit. p. 226).
MOȘ LEON ERA MÂNDRU
”Moș” Leon era încântat că nepotul său, Jorj, era ascultat și apreciat de Regina Maria, că era prezent în cercurile elitelor ieșene, că Jorj era o personalitate distinctă în lumea atât de diversă a Iașului devenit, în urma unei situații fortuite impuse de război, Capitala României, e drept, ”România mică”, cum se spunea cu tristețe și disperare. Întâlnirile cu Jorj, fie în zilele de joi sau duminică erau pentru ”Moș” Leon prilejul unor momente deosebite. ”Moș” Leon era universitar. Avea un doctorat la Sorbona și era profesor de biologie la Facultatea de Științe de la Universitatea din Iași. (ibidem. Raluca Știrbăț, loc. cit.) Desigur, își avea și el cercurile sale elitiste pe care le frecventa, își avea și el ”sursele” sale, așa încât dialogurile dintre cei doi bărbați se învârteau mai mult în sfera politicii decât a muzicii. Dar asta se întâmpla atunci când cei doi se retrăgeau în biroul lui ”Moș” Leon, ”la cafea”. În timpul prânzului, când erau prezenți toți ai casei, inclusiv copii, domnea o atmosferă destinsă, Jorj, fiind un povestitor desăvârșit, iar după aceea când tânărul oaspete ”era în bună dispoziție” (cum notează Alexandru Cosmovici) aveau loc sublime momente muzicale. Jorj se așeza la pian și cânta, cu predilecție, teme din operele lui Wagner. Sub jocul său de pedale pianul ”răsuna ca o orgă, ca o întreagă orchestră” (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 22).
JORJ AVEA O VESTE TULBURĂTOARE
S-a întâmplat însă ca într-una din vizitele sale în casa Cosmovici din vara anului 1917 Jorj să vină ”la masă” altfel ca de obicei. Era tăcut și îngândurat. Masa n-a mai decurs, ca altădată, cu istorioare și amintiri vesele. Copii nu s-au mai jucat ”de-a muzica” iar ”bădia Jorj” nu s-a mai așezat la pian, nici pentru copii, nici pentru ”Moș” Leon. După masă, ”la cafea” cei doi bărbați s-au retras în biroul lui ”Moș” Leon. Jorj avea o veste tulburătoare. Se pregătea refugiul Casei Regale, al Parlamentului, al înalților funcționari publici în Rusia. Se pregătea un nou transport al Tezaurului României. Aurul și bijuteriile Reginei Maria fuseseră trimise în Rusia în decembrie 1916. Acum se pregătea trimiterea tezaurului istoric și artistic. Să trimită și el manuscrisele sale? Le avea într-un seif al Băncii Naționale. Iar Banca – și alte instituții refugiate la Iași – se pregătea să plece și ea! În lucrarea sa consacrată lui George Enescu pe care am menționat-o mai sus, Alexandru Cosmovici nu precizează data când va fi avut loc această discuție între tânărul muzician și unchiul său, ”Moș” Leon. Cu siguranță ea se va fi purtat în a doua jumătate a lunii iulie 1917. Căci în 18 iulie 1917, devenise publică decizia lui Nicolae Titulescu, pe atunci Ministru de Finanțe în guvernul Ion I.C. Brătianu, privind plecarea unui nou transport al Tezaurului României la Moscova: Tezaurul artistic și istoric. Iar pregătirile pentru acest nou transport au început imediat, într-un ritm rapid, inimaginabil.
SOLUȚIA LUI MOȘ LEON
Contaminat de panica din jurul său, George Enescu se vedea prins în acest ritm. Dar înainte de a lua o decizie s-a gândit că n-ar fi fost rău să afle și părerea lui ”Moș” Leon. Să trimită și el manuscrisele sale în Rusia? Însă, ”Moș” Leon nu se lăsase cuprins de panica guvernanților și a majorități refugiaților buluciți la Iași. El era unul dintre acei ”sceptici”, precum bancherul Maurice Blank, Starețul Mânăstirii ”Secul”, Protosinghelul Ilarion Bălăiță și alții care nu agreaseră trimiterea Tezaurului României în Rusia. El luase în seamă evenimentele petrecute pe scena politică a Rusiei. Abdicarea Țarului și prăbușirea regimului țarist fuseseră un adevărat seism cu un impact uriaș pentru Rusia și nu numai. Amplificarea protestelor maselor muncitoare, extinderea morbului propagandei bolșevice ce pătrundea și în rândurile armatei ruse, amplificarea activității lui Lenin și a acoliților săi, făceau din Rusia un teren nesigur, alunecos! În aceste condiții intenția lui Jorj de a-și trimite manuscrisele în Rusia i se părea lui ” Moș” Leon o decizie pripită, superficială, care nu ținea seama de situația reală a Rusiei. El era de părere că tânărul său nepot nu trebuia să se lase dus de ”val”. Și oferea lui Jorj o soluție ce i se părea mai sigură. Să-și depoziteze manuscrisele aici, acasă, la Iași, în casa domniei sale. În ”lada de fier” din Casa Cosmovici sau în aceea pe care distinsul profesor o avea la Facultatea de Științe de la Universitate unde avea o catedră. ”Tatăl meu – scrie Alexandru Cosmovici care, se pare, asistase la dialogul dintre cei doi – l-a sfătuit pe Jorj să nu se ia după panica bucureștenilor și să depoziteze partiturile sale fie în lada de fier din casa noastră, fie într-una mai încăpătoare pe care o avea la Facultatea de Științe de la Universitate!” (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 23)
TEZAURUL – ERA MAI SIGUR ACASĂ, ÎN ROMÂNIA
Lui ”Moș” Leon i se părea prea alarmistă, chiar lipsită de logică, știrea că generalul von Mackensen ar fi putut ajunge la Iași. Desigur, ca oricărui general, lui Mackensen, ofensiva armatelor sale i se părea ceva normal, un loc comun. Dar, Mackensen, nu avea în față un câmp al nimănui – va fi gândit ”Moș” Leon – . Un ”câmp” pe care să–l străbată, nestingherit, în marș. ”Teritoriul” acesta pe care Mackensen voia să-l ”înghită” repede era o ȚARĂ, era România, chiar dacă acum era, cum se spunea, ”România mică”. Iar această ”Românie mică” își avea și ea generalii și ofițerii săi, ostașii săi, armatele sale. Poate nu atât de bine echipate dar hotărâte să reziste, să lupte până la ultima picătură de sânge. Căci aceste armate, acești ostași ai ”României mici”, nu se găseau pe un teritoriu străin, cum se găseau armatele lui von Mackensen, ci pe teritoriul LOR unde se afla ”acasa” lor, unde se aflau nevestele, copii, mamele și tații și – în morminte – oasele străbunilor lor. Ei nu erau cotropitori, ca ostașii lui von Mackensen, ci apărători! Apărătorii unui pământ străbun! În acest punct ”Moș” Leon dădea curs opiniilor sale sceptice îndemnându-l pe nepotul său să nu se lase cuprins de ”val”. ”Nu e logic, spunea tata – notează Alexandru Cosmovici, rememorând acel moment al dialogului dintre cei doi – să presupui că dacă nemții au venit să bombardeze demonstrativ Bucureștiul cu Zeppelinul pornind din Bulgaria vecină (….) vor cuteza să străbată și distanța până la Iași”. Lui ”Moș” Leon i se părea imposibil ca o armată grăbită, aflată în marș, în ofensivă, o armată arogantă, să se încurce în lucruri mici, nedemne, iar ostașii ei să umble, ca niște jefuitori, ca niște borfași, prin casele oamenilor, să spargă lăzile lor de fier pentru cine știe ce nimicuri de familie: bijuterii ieftine, scrisori de dragoste, hârtii cu o încărcătură emoțională dar fără însemnătate pentru persoanele străine. ”Și apoi – îi spunea distinsul profesor ieșean tânărului muzician, făcând trimitere la zestrea creației muzicale germane care dăduse pe cei mai mari compozitori ai lumii – n-or veni ei să ridice din seifurile mele tocmai muzica ta, căci au ei destule partituri acasă!” (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 23). Alexandru Cosmovici nu reține și răspunsurile pe care le va fi dat George Enescu unchiului său. Astfel, nu știm ce argumente va fi oferit el lui ”Moș” Leon. Știm însă ce decizie a luat! Care a fost această decizie? Veți vedea! Citiți episodul următor din serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (4) Audiența. Citiți
