Sfaturile lui ”Moș” Leon n-au fost luate în seamă de tânărul muzician român. Decizia prințesei Maria Cantacuzino, iubita sa, de a-și trimite în Rusia valorile aduse cu ea la Iași, va fi avut un ecou mai mare în sufletul tânărului compozitor tulburat de gândul că la orizont era o primejdie din care nu putea ieși decât dacă ar fi urmat – și el – exemplul iubitei sale. Iar Maruka – nu era singura. Dimpotrivă! De ce n-ar fi procedat și el la fel? Astfel, George Enescu a uitat sfaturile și soluțiile lui ”moș” Leon și a decis să-și trimită manuscrisele în Rusia cu noul transport al Tezaurului artistic și istoric al României. Dar pentru obținerea unui ”loc” în acest transport avea nevoie de o aprobare de la un înalt for ministerial. O semnătură de la un ministru . Și a cerut repede o audiență la acel ministru. Pe care a primit-o repede. Pe loc. Să citim despre audiența muzicianului român și despre urmările ei privind manuscrisele sale.
AUDIENȚE ÎN CABINETUL-DORMITOR
În ziua de 23 iulie 1917, George Enescu se afla în audiență la I.G. Duca, pe atunci Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în Guvernul Ion I.C. Brătianu. Era dimineața devreme și ministrul începuse audiențele în dormitorul său! În dormitor? – vă veți întreba nedumeriți! Ei, bine, da! În Iașul sufocat de refugiați civili dar și de instituții oficiale, precum Guvernul, Parlamentul, Banca Națională, inclusiv Casa Regală a României, în Iașul sufocat de militari români și ruși (mulți ruși), de spitale de campanie pentru răniții de război, distinsul ministru liberal nu-și găsise o locuință demnă de rangul său unde să-și amenajeze un Cabinet corespunzător, cu antecameră și obișnuitul secretar pe post de cerber. Așa încât dormitorul său era în același timp și Cabinetul său ministerial. Acolo își ținea audiențele, acolo zbârnâiau telefoanele iar întâlnirile sale nu mai aveau nimic confidențial, fiind aproape publice, întrucât toți partenerii de dialog stăteau buluc în același spațiu: în dormitor! În dormitorul-cabinet al ministrului I. G. Duca se afla și George Enescu în acea dimineață de 23 iulie 1917. Știm cu precizie acest lucru întrucât prezența lui acolo a fost consemnată de Alexandru Lapedatu, unul dintre înalții demnitari români care aveau să însoțească trenul cu al doilea transport al tezaurului României, tezaurul istoric și artistic, ce avea să fie trimis la Moscova. În Jurnalul său, intitulat Jurnalul de la Moscova, distinsul demnitar român a consemnat aventura celui de al doilea transport al tezaurului României, de la plecarea din gara Sculeni până la sosirea lui la Moscova și încheierea operațiunilor de verificare și predare a conținutului celor 24 de vagoane cu bunurile cele mai de preț ale artei și istoriei românilor. El și-a început Jurnalul în ziua de Vineri 21 iulie 1917, când a primit înalta și periculoasa misiune de a fi în echipa celor ce însoțeau al doilea transport al Tezaurului României la Moscova și l-a încheiat în ziua de 28 decembrie 1917 când s-a finalizat operațiunea de predare/primire a celor 24 de vagoane ce conțineau – în lăzi bine ferecate și etichetate – Tezaurul artistic și istoric al României.
RAPORTUL MATINAL
Întâlnirea lui Alexandru Lapedatu cu George Enescu a fost scurtă, de unde și consemnarea ei – aproape telegrafică. Pentru noi însă, această consemnare, așa telegrafică cum e, este foarte importantă întrucât ne dă știre despre acest moment de mare cumpănă trăit de tânărul muzician român: trimiterea manuscriselor sale, a ”tezaurului său personal” la Moscova. Iată ce consemnează Alexandru Lapedatu despre întâlnirea sa cu George Enescu în ziua de 23 iulie 1917 când, la Iași, într-o panică nebună, se încărcau cele 24 de vagoane ale celui de al doilea transport al Tezaurului României. ”Duminică 23 iulie – scrie Alexandru Lapedatu în Jurnalul său. Dis-de-dimineață la Dl. Vintilă Brătianu, la Direcția Munițiilor, apoi la Serviciul automobilelor. Cu mare greutate am obținut un comision pentru transportul lăzilor. La ora 9.00 la Dl. Duca unde se găseau chemați, în vederea evacuării și funcționarii superiori ai Ministerului. Primit fiind (împreună) cu Gîrboviceanu (Petre Gîrboviceanu, n. ns.) – ministrul era încă în pat (subl. ns.) – am raportat cele ce isprăvisem, apoi am arătat părerea Dlui Iorga ca capul lui Mihai Viteazul să fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la ”Eternitate” (cimitirul din Iași – n. ns.), să nu fie dus în Rusia întrucât în starea de lucruri de acolo ar putea fi profanat”. Dar, prins de ”valul” evacuării, distinsul ministru liberal n-a luat în seamă argumentele sentimental-sceptice ale savantului român. ”Ministrul – notează Alexandru Lapedatu – e însă de părere că, dimpotrivă, prețioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală în Rusia, ca un simbol al războiului pentru Unitatea națională. În urmă, după ce ministrul s-a sculat – scrie Alexandru Lapedatu – funcționarii au fost întrebați pe rând, dacă merg în Rusia. Numai câțiva au răspuns afirmativ. De altfel li s-a pus în vedere greutatea traiului (în Rusia – n. ns.) și eventualele riscuri”. La sfârșitul audienței, înaltul demnitar român, Alexandru Lapedatu, a solicitat ministrului să i se asigure cheltuielile de transport, de 3.000 de lei, ceea ce, notează el, ”mi s-a aprobat”.
NIMIC NU L-A CLINTIT
Aflat în cabinetul-dormitor al ministrului liberal, George Enescu va fi asistat la toate acestea. Dar nici scepticismul lui Nicolae Iorga, nici opiniile (ușor ironice) ale lui ”Moș” Leon, sau alte ”voci” sceptice ce vor fi ajuns la urechea sa, nu l-au făcut să renunțe la decizia de a-și trimite manuscrisele în Rusia. Nimic nu l-a clintit. Așa încât, va fi explicat minstrului liberal motivele prezenței sale acolo: un loc pentru lădița sa cu manuscrise în trenul ce pleca la Moscova cu tezaurul istoric și artistic al românilor. Aflând motivul care-l aducea în cabinetul său distinsul ministru liberal, I. G. Duca, n-a stat pe gânduri. L-a chemat din nou în Cabinetul său pe Alexandru Lapedatu, înaltul demnitar român ce avea să plece la Moscova. ”Ieșind – scrie Alexandru Lapedatu – am fost rechemat, prezentat Dlui Enescu, sosit câteva minute mai înainte și rugat să iau în samă (sic!) lada sa cu mss. (manuscrise – n. ns.) Ne-am dat întâlnire la ora 3 (după amiază – n. ns.) la Mitropolie ca să aducă lada acolo” (Alexandru Lapedatu, Amintiri, Ediție îngrijită de Ioan Opriș, Editura Albastră, Cluj, 2015, p. 117).
O LADĂ, O ETICHETĂ, UN SIGILIU
Până la plecarea trenului cu al doilea transport al Tezaurului României, în ziua de 27 iulie 1917, Alexandru Lapedatu nu va mai consemna nimic în legătură cu manuscrisele enesciene. Cu siguranță întâlnirea dintre cei doi va fi avut loc. Însă, despre operațiunile de predare/primire care au urmat nu știm nimic. Nu știm, de asemenea, nimic despre comportamentul lui George Enescu în clipa în care-și va fi luat adio de la lada cu manuscrise unde, așa cum avea să declare mai târziu, se afla tezaurul său personal. Nu știm dacă el va fi primit atunci, de la Alexandru Lapedatu – sau colaboratorii săi – un număr, un nume, un indiciu asupra lădiței cu care trimitea la Moscova manuscrisele sale. Abia mai târziu, în 1924, din scrisoarea dirijorului Bruno Walter (care intervenea la Moscova, pe lângă diplomatul sovietic Leonid Borisovici Krasin pentru restituirea manuscriselor enesciene) vom afla că ”lada” cu manuscrisele enesciene făcea parte din ”Lotul No. 91” și avea o etichetă pe care era scris: ”Musique Manuscrite Georges Enesco”. Până în 1924, când manuscrisele îi vor fi restituite, George Enescu a fost măcinat de spaima că operele sale trimise în Rusia în acea vară nebună din 1917, erau pentru domnia sa – cum avea să declare mai târziu – ca niște ”copii pierduți”. Dar, acești ”copii pierduți” – au fost găsiți.
Cine și ce demersuri au fost făcute – la Moscova – pentru a scoate din subsolurile întunecate ale Kremlinului prețioasele manuscrise enesciene? Ce se afla în acea ”ladă de lemn albă” cu o etichetă lipită pe capacul ei ce indica numele posesorului acelor valori: ”Musique Manuscrite Georges Enesco”, Lot No. 91. Citiți episodul următor din serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (5) Tezaurul enescian. Citiți!
