ANII DE BEJENIE – CONTINUĂ
Este surprinzător că după război, distinsul muzician ardelean, Marțian Negrea, nu se întoarce acasă, la Cluj, între ai săi, acolo unde, în anii săi cei tineri, se afirmase plenar în plan artistic și universitar. El nu încheie anii de bejenie, determinați de Dictatul de la Viena (din vara anului 1940), nici după ce teritoriul Ardealului cedat Ungariei este reintegrat teritoriului României ca urmare a deciziilor Conferinței de Pace de la Paris din februarie 1947. Marțian Negrea rămâne, mai departe, la București, în REGAT, cum era numit de către ardeleni teritoriul din partea de Sud a României. Aici, cunoaște, în mod direct, impactul schimbărilor din viața politică a României asupra vieții și activității breslei muzicienilor români, și îndeosebi, asupra Conservatorului bucureștean. Aici, la Conservator, în primii ani de după instaurarea puterii politice comuniste asistă la marginalizarea și apoi la îndepărtarea lui Mihail Jora, unul dintre cei mai respectați și iubiți profesori ai învățământului muzical universitar bucureștean! Profesorul, omul iubit și respectat de către domnia sa. Și nu numai! În 1941, când sosise la București, în împrejurările dramatice ale războiului, ale trecerii Clujului în stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940, Mihail Jora îl primise pe Marțian Negrea cu simpatie și încredere, apreciindu-l și recomandându-l colegilor săi de breaslă ca fiind un muzician ”tobă de carte”. Din poziția sa de Rector al Academiei Regale de Muzică și Artă dramatică, Mihail Jora acordase muzicianului ardelean un sprijin direct, susținând în fața consiliului profesoral candidatura muzicianului de ”peste munți”. Era mai mult decât ”o mână întinsă”. Era ”cartea de vizită” a noului venit pe care Mihail Jora îl înfățișa astfel colegilor săi. O ”recomandare” pe care, muzicianul ardelean nu avea s-o uite niciodată! Acum, iată, îndurerat și surprins, asista la marginalizarea și apoi, la îndepărtarea distinsului muzician și profesor bucureștean.
MIHAIL JORA – PUS LA ZID
Mihail Jora avea să fie victima campaniei furibunde instituită de Partidul Comunist Român împotriva elitelor intelectuale românești, inclusiv împotriva unor muzicieni și muzicologi români care nu păreau dispuși să facă piruete politice, să facă ”pactul cu diavolul” scriind ode, imnuri și cantate cu mesaj proletcultist sau pro sovietic. Distinsul compozitor fusese ”luat în colimator” de către culturnicii și politrucii comuniști încă în perioada când se mai afla în fruntea Societății Compozitorilor Români unde – după plecarea lui George Enescu din România, în septembrie 1946 – domnia sa gira funcția de președinte al acesteia. El devenise ”indezirabil” pentru refuzul său de a colabora cu politrucii și culturnicii înfipți în breasla muzicienilor români după instaurarea la putere, în martie 1945, a Partidului Comunist Român, și, de asemenea, pentru consecvența cu care nu-și repudia convingerile și concepția artistică. Mihail Jora era pus ”la zid”, iar creația sa era apreciată ca decadentă și reacționară, opusă curentelor noi pe care ”partidul” le promova în strategia sa privind creația muzicală românească. În numeroase articole, publicate de scribi obedienți regimului comunist în presa și revistele integrate în sistemul de propagandă comunist, Mihail Jora era ”calul de bătaie”. El era, de asemenea, ”exemplul” pe care Matei Socor îl alegea pentru susținerea criticilor pe care le formula la adresa curentelor moderne ale creației muzicale contemporane, precum atonalismul, dodecafonismul, etc., etc., Dar, ceea ce îi pusese pe jar pe culturnicii și politrucii comuniști a fost atitudinea sa promonarhistă exprimată pe față într-o împrejurare care trebuia să marcheze negarea Monarhiei, condamnarea ei și exaltarea noii forme de stat a României: Republica.
POLITRUCII COMUNIȘTI – PE JAR
În 31 decembrie 1947, imediat după desființarea Monarhiei din România, prin înlăturarea Regelui Mihai I de pe tronul Țării, a avut loc la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București, ceremonia depunerii jurământului corpului profesoral față de noua formă de stat a României, Republica. În spațiul public – dominat de articole și manifestații triumfaliste – se știau prea puține amănunte despre împrejurările grave, dramatice, din noaptea de 30 decembrie 1947, în care regele Mihai I fusese nevoit să semneze Actul de abdicare. În noaptea aceea, mulțimea credulă din mahalale și bodegi, s-a strâns în piețe și pe străzi, a dansat în hore și a aplaudat. Dar nu toți românii au aplaudat. Iar Mihail Jora a fost unul dintre ei. Distinsul muzician și-a exprimat gândul în cadrul acelui moment solemn când elita învățământului universitar muzical românesc trebuia să spună DA Republicii și să-i jure credință. Adică – să admită un fals constituțional. Domnia sa considera că, indiferent de evenimentele care avuseseră loc în România, rolul Monarhiei în evoluția modernă, europeană, a statului român, nu trebuia ignorat. Ca mulți alți români, Mihail Jora descifrase momentul istoric în care se afla România. Din multitudinea evenimentelor care aveau loc pe scena politică internă și internațională el decelase faptul că România intrase profund sub pulpana Moscovei, că puterile occidentale, în speță, Marea Britanie și SUA, se poziționaseră într-o ipostază pasivă, dezinteresată, că ”zarurile fuseseră aruncate”, că, cel puțin pentru un timp, ”roata istoriei” nu putea fi întoarsă și că Monarhia României nu mai putea fi privită decât la timpul trecut. În acea clipă solemnă distinsul muzician considera că era necesară reverența pe care o facem celor care nu mai sunt. Și a cerut auditorilor săi un moment de reculegere. ”Momentul – scrie Annie Bentoiu în Memoriile sale – a fost respectat; participanții s-au ridicat tăcuți în picioare”. (Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii, 1944-1959, Editura Humanitas, 2019, p. 236). Ce a urmat? Culturnicii și politrucii comuniști nu i-au iertat lui Mihail Jora îndrăzneala! Trei săptămâni mai târziu, la 21 ianuarie 1948, Mihail Jora a fost suspendat din funcția de Rector al Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică din București ”până la noi dispozițiuni”. (ibidem, Annie Bentoiu, op. cit.) Iar ”dispozițiunile” – n-au întârziat. Ne spune tot Annie Bentoiu. La 14 februarie 1948, Mihail Jora avea să fie ”comprimat” definitiv. Acesta era termenul perfid folosit: comprimat, nu înlăturat!
SUB TIRUL KALAȘNICOVULUI
Dar ”comprimarea” sa din funcția de Rector al Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică nu va diminua ”intransigența” culturnicilor și politrucilor staliniști. Dimpotrivă! În presa cotidiană și în revistele săptămânale, scribi obedienți ”partidului” – precum Nestor Ignat, Gabriela Deleanu, sau politruci dedicați, cu funcții înalte în structurile Comitetului Central al PCR, precum era Petre Iosif, publicau articole în care era incriminată Societatea Compozitorilor Români, unde fusese vice președinte Mihail Jora. Compozițiile sale erau ”puricate”, răstălmăcite și gratulate cu calificative vulgare și jignitoare! Muzicianul a fost luat ”la bani mărunți” și ”tocat” în articole semnate de scribi obedienți puterii comuniste. Aceasta într-o primă etapă, până la Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România din 21-21 octombrie 1949. Mai apoi, creația sa a fost pusă la zid în discursurile rostite de Matei Socor în plenarele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România care au urmat Conferinței din octombrie 1949. Dar nu numai creația sa a fost terfelită și pusă ”la zid” ci chiar și viața sa privată. Sub pretextul că era sora unui ”transfug”, acesta fiind Grigore Gafencu, unul dintre cei mai distinși diplomați ai României contemporane, soția sa, Elena, (Lilly), a fost trimisă în detenție. Suferința provocată de campania dusă împotriva creației sale artistice, dezgustul pentru măsurile administrative luate împotriva sa, prin înlăturarea abuzivă din fruntea celei mai importante instituții a învățământului muzical românesc, Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, au fost infinit mai mici decât aceea a suferinței provocate de trimiterea după gratii a ceea ce avea el mai scump în viață – mai scump decât muzica – soția sa! Culturnicii și politrucii comuniști au știut astfel unde să lovească: în locul cel mai sensibil, cel mai nobil: iubirea pentru soția sa!
CAZUL JORA – NU ERA SINGULAR
Din nefericire, Mihail Jora nu va rămâne singura victimă a practicilor securistoide aplicate de culturnicii și politrucii staliniști infiltrați și în breasla muzicienilor români. Același Matei Socor va pune ”la zid” și alți mari compozitori ai momentului, precum Mihail Andricu, Theodor Rogalski, Constantin Silvestri și alții! Întreaga breaslă a muzicienilor din România, fie ei compozitori, profesori, muzicologi sau critici muzicali, va sta cu ”sabia lui Damocles” deasupra capului. Breasla va fi pusă în situația (dramatică) de a alege: de partea ”partidului”- sau NU! De partea ”orientărilor noi” – sau NU! Erau ”orientări” pe care liderii politici staliniști, aflați la guvernarea României, le impuneau creației muzicale românești prin intermediul culturnicilor și politrucilor de la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, coagulați în jurul lui Matei Socor.
SABIA LUI DAMOCLES
Neliniști. Suspiciuni. ”Piruete” surprinzătoare! Reorientări componistice! Compromisuri. ”Pactul cu diavolul”! Marțian Negrea nu se putea sustrage timpului său. Simțea și el ”Sabia lui Damocles” deasupra capului. Era pus și el în fața dilemei: să accepte compromisul? Să scrie – și el – ode, imnuri și cantate cu mesaj proletcultist? Să facă – și el – ”pactul cu diavolul”? Să-și plece capul? Sau să stea drept – dârz – și să înfrunte timpul în care trăia? Ca și altă dată distinsul muzician va ști să treacă prin vremi. Marțian Negrea va găsi – cu suplețe și inteligență – modalitățile de a trece prin vremi – astfel încât esența ființei sale să rămână întreagă. În 1949, în palmaresul său componistic nu sunt consemnate ode și cantate cu mesaj proletcultist. Dovada concretă a acestei modalități o găsim în pagina unui document de arhivă găsit de noi în Dosarul 434/1949, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC. Să urmărim datele consemnate în acest document. Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi (13) În 1949 – nu scrie ode și cantate. Citiți!
