Drumul până la Moscova era lung, căci Maestrul nu agrea alt mijloc de transport decât trenul sau vaporul, chiar și atunci când traversa Oceanul pentru turneele sale din America. Și acum, deși era după război și urmele lui – ruinele de pe câmp, din orașe, din gări, mai ales – erau vizibile, marele muzician român nu renunțase la obiceiul său. George Enescu și Maruka, soția sa, plecau în Rusia cu trenul, e drept, într-un vagon special, sfidând distanțele și disconfortul cotidian și nocturn.
UN VAGON SPECIAL
Gazdele organizatoare ale turneului, cei de la VOKS, în colaborare cu oficialitățile române de la București și cu membrii ai Ambasadei Sovietice de la București, făcuseră toate demersurile (nu puține, nu ușoare, întrucât rețeaua transporturilor civile pe calea ferată încă mai suferea de pe urma războiului care trecuse peste ea) pentru a asigura muzicianului român condiții confortabile de transport. Și i-au rezervat un vagon special. Era – scria Maruka în Amintiri – ”un vagon special, capitonat cu catifea roșie, și decorat cu oglinzi șlefuite” (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 558). Așa încât, distinsa doamnă, avea să vadă Rusia din tren – pământurile ei răvășite de război, oamenii ei obișnuiți ce trecuseră prin ororile lui și izbândiseră, rămăseseră în viață, purtând tăcut în suflete pierderile pe care cu siguranță le vor fi avut: copii, frați, soți sau ibovnici, morți în tranșee sau prin satele lor, în izbele sărace, răzbiți de foame și frig. Căci războiul fusese necruțător și ceruse jertfe imense, nu numai materiale ci și umane. Milioane de ruși pieriseră sub gloanțe, astfel că războiul fusese nu numai al militarilor ci și al civililor. Chiar dacă nu îmbrăcaseră haina militară, chiar dacă nu purtaseră kalașnikovul pe umăr, chiar dacă nu dormiseră în tranșee și nu degeraseră prin nămeți, ei toți, duseseră războiul. Fiecare izbă, fiecare mujic, fiecare hazaică, participase, într-un fel sau altul – la război! Acest război – ce pătrunsese adânc în spațiul Rusiei, până la Stalingrad, fusese războiul tuturor. Urmele lui rămăseseră în suflete, dar se vedeau și afară, pe câmp, prin păduri, în orașe, peste tot unde mai erau ruine și gropi de la bombele aruncate din cer. Iar distinsa prințesă, ce venea din România, le vedea de la fereastra vagonului de lux în care se afla, din fotoliul moale și confortabil în care se culcușise. Ele, urmele războiului, erau primele imagini ale Rusiei pe care dorise atât de mult s-o vadă, s-o cunoască! Pentru distinsa prințesă moldavă – cu mintea încărcată de imaginile culese din paginile de literatură – acestea vor fi fost ca un ”duș rece”, ca un cot dat în coaste care o scotea din vis și o trimitea în realitate: iată – aceasta era Rusia!
ERA RUSIA ADEVĂRATĂ
Eliberându-se de ”umbrele” eroilor săi, ieșite din cărțile pe care le citise cândva, în tinerețe – și nu numai – distinsa doamnă putea să recepteze Rusia – Rusia Sovietică – așa cum era ea, acum, în anul de grație 1946. Rusia adevărată! Nu acea Rusie pe care culturnicii și politrucii de la București o desenau în studii și articole de propagandă, o propagandă de care distinsa prințesă încercase să se țină cât mai departe, cu speranța că domnia sa nu va fi atinsă de morbul ei. Această speranță nutrise dorința sa arzătoare – pe care o declarase adesea – de a vedea Moscova, de a vedea Rusia adevărată, de a vedea rușii de azi, rușii lui Stalin. Privind pe fereastra vagonului distinsa doamnă avea să se elibereze de sentimentul pe care-l avusese la începutul călătoriei că s-ar fi aflat în fața unei expediții periculoase. Această schimbare a stării sale de spirit o va resimți repede. În Amintirile sale o va consemna astfel: ”Dar iată că aventura noastră riscantă (cum își închipuia domnia sa că va fi drumul spre Moscova – n. ns.) se preface într-un drum plăcut, cu un tren (vagon – n.ns.) de lux”. Din tren, din acest vagon de lux, prințesa bucureșteană vede ”ținuturi pașnice, unde chiar urmele războiului – stații de cale ferată, clădiri sau păduri, răvășite de bombe – capătă – scrie ea – un aspect liniștitor, ca o promisiune de răgaz pentru oameni”. Ce paradox! Distinsa doamnă apreciază toate acestea – ruinele, urmele bombelor de pe câmp și din păduri – ca fiind ”calmul de după ciclon”. Iar acest ”calm” este – scrie domnia sa – ”răscumpărarea greșelii săvârșite”, greșeala fiind ”vina popoarelor care se masacrează între ele”, ”în loc să se unească pentru binele popoarelor!”.
AICI – TIMPUL NU SE GRĂBEȘTE
De la fereastra vagonului său de lux, Maruka vedea nu numai stații de cale ferată, clădiri sau păduri ”răvășite de bombe” ci și oameni, oamenii simpli ce se aflau la baza piramidei Rusiei Sovietice. Erau acei oameni pe care domnia sa dorea atât de mult să-i vadă, să-i cunoască nu din pagina de literatură, ci din viață. Din viața adevărată. Și acești oameni se buluceau pe lângă vagoanele trenului, unii cățărându-se pe scări alții urcând în tren doar ca să-și vândă produsele. Fiind la prima sa călătorie în Rusia, Maruka va fi fost atentă la felul cum arătau acești oameni simpli, acești oameni ai Rusiei adevărate. De la felul cum erau îmbrăcați până la comportamentul lor și chiar până la privirile furișe pe care le aruncau lor, întrebându-se, probabil, cine erau acești domni și doamne, bine îmbrăcați și bine hrăniți care călătoreau într-un vagon de lux, căptușit cu catifea roșie și împodobit cu oglinzi de cristal șlefuit? Unul dintre primele semne particulare ale Rusiei, pe care distinsa doamnă le afla era încetineala trenurilor. Aceste trenuri nu se grăbeau de loc! În Rusia Sovietică, observa prințesa, ”trenul nu-i deloc grăbit, uită parcă de timp”. Un timp – nota distinsa doamnă – ”ce nu se grăbește nici el în Rusia”. De aci poate sentimentul că fiind în Rusia, unde trenul nu părea grăbit, pentru că uitase de timp, unde nici timpul Rusiei nu se grăbea, totul părea o invitație la tihnă, la lentoare. Maruka avea impresia că ”orele se scurg foarte încet, parcă anume să ne lase să le trăim și să savurăm din plin bucuriile tihnite ale momentului”. ”Generoase mai sunt aici orele – constata cu uimire distinsa prințesă moldavă – ca și firea însăși a slavului; acesta nu se zgârcește când e vorba să ofere altuia, sau sie-și, o plăcere”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 558).
MUJICII – O PRIVEAU BLÂND
Astfel, stând în vagonul ei de lux, distinsa doamnă începea să intre în mecanismul secret, intim, al ”sufletului slav”. Iată, această lentoare, această lipsă a grabei, acest îndemn spre tihnă pentru bucuria prietenului căruia îi era oferită, dar și pentru bucuria sa, această generozitate, era o latură, infimă, desigur, a ceea ce Maruka voia să afle: misterul neliniștitor al farmecului slav! Dar și aspectul exterior al acestor ruși – mujici și hazaice – nu era lipsit de interes. Distinsa doamnă observa cum erau ei îmbrăcați. Vestmintele lor nu erau deloc sărace, trențuite, de parcă peste ei n-ar fi trecut urgia războiului. Mujicii care se aflau pe peroanele gărilor sau cei care treceau indiferenți pe lângă ferestrele vagoanelor trenului erau calmi, deloc grăbiți. ”Pe peronul gărilor – scrie Maruka în Amintiri – unde trenul ce nu-i deloc grăbit, uită parcă de timp, timp ce nu se grăbește nici el în Rusia, o mulțime de oameni în caftane lungi din postav gri sau maro, cu căciuli din blană, cu cizme solide în picioare și șaluri groase pe capul femeilor, forfotește indiferentă prin fața ferestrelor vagonului”. Distinsa doamnă privește cu atenție vestmintele lor care nu ies din tradiție, în pofida vremurilor grele, a lipsurilor provocate de război. Privirile lor îi captează imediat atenția. ”Priviri, blânde, încrezătoare – scrie ea – majoritatea ochilor sunt albaștri” (subl. ns.). Iar acești oameni ai locului, privesc spre cei care sunt în vagonul special cu blândețe și curiozitate. Privirile lor se îndreaptă spre noi – observă distinsa prințesă – ”fără invidie sau ură de clasă, spre noi, acești privilegiați ai vieții, îmbrăcați frumos pentru călătorie, traversându-le țara într-un vagon special, capitonat cu catifea roșie și decorat cu oglinzi șlefuite”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 558) Unii dintre țăranii care forfoteau pe lângă tren veniseră la gară ca să-și vândă produsele. Ei – scrie Maruka – ”îți oferă, cu bunăvoință și onestitate provizii gustoase care dovedesc cât sunt de bogate câmpiile lor”. ”Unii dintre ei – notează distinsa prințesă – urcă pe îndelete în tren”. O fac fără grabă, nu dau buzna, nu se grăbesc, pentru că – observă Maruka – nici trenul nu se grăbește. Cu același calm privesc ei și plecarea trenului ”atunci când se pune în mișcare”. Iar privirea lor este – scrie distinsa prințesă – o ”privire directă, curată” care dezminte legenda despre ”faimoasa ”viclenie slavă” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 558)
CU MUTZERLI – ÎN VAGONUL DE LUX
Distinsa prințesă moldavă pare mulțumită de ceea ce vede, e drept, din goana trenului, de la fereastra vagonului. Ea pare mulțumită de confortul călătoriei, de condițiile pe care i le oferă acel ”vagon de lux” pe care, cu toată sărăcia de după război, gazdele, cei de la VOKS, le-au asigurat Maestrului și ”echipei” sale: prințesa Maria Cantacuzino-Enescu și Dl. Ivașcu, cel care este impresarul/secretarul muzicianului român și Dna. Ivașcu, soția sa. O notă de intimitate va fi căpătat mica echipă a Maestrului și prin prezența iubitei și nelipsitei cățelușe a familiei, zglobia Mutzerli, care se plimbă tot timpul împreună cu Maestrul și prințesa. De la București la Sinaia și înapoi, și care va fi luată de Maestru în lungul său turneu peste Ocean în care avea să plece în toamna aceluiași an,1946. Mutzerli va rămâne fidelă stăpânului său până în ultima clipă a vieții sale, încheiată tragic în noaptea de 4/5 mai 1955. Știm asta din acea fotografie uluitoare, dureroasă – probabil ultima – care ni-l înfățișează pe marele muzician român pe patul de suferință în acel apartament al Hotelului Atala din Paris unde își va trăi ultimele clipe de viață. În aceste ultime clipe, Mutzerli se află pe pat, la picioarele stăpânului său! Acum, însă, ”echipa” – în care se afla și Mutzerli – se bucura, într-un fel, de drumul cu trenul care-i oferea un respiro: Maestrului, să repete, să-și pregătească concertele pe care avea să le susțină, să-și pună în ordine partiturile, Dlui Ivașcu să vegheze ”la toate cele”, doamnelor – fericite că puteau să se bucure de călătorie, de priveliști, de ineditul drumului care li se așternea înaintea ochilor, să râdă și să pălăvrăgească.
URMELE RĂZBOIULUI – SUNT VII
În vagonul special va fi fost o atmosferă încântătoare. Nimic din avertismentele tendențioase de acasă, că drumul la Moscova avea să fie o ”expediție periculoasă”. Dimpotrivă. ”Dormim ziua și noaptea în cușete moi – scrie Maruka în Amintiri – citim, pălăvrăgim, râdem, instalați regește în fotolii adânci. Ne privim în oglinzi binevoitoare, copleșiți de bucuria schimbării, a evadării”. În acest timp – notează distinsa doamnă în Amintiri – prin fața geamurilor bine spălate ale vagonului luxos, defilează vastele întinderi gălbui și zările joase ale câmpiilor ”. Distinsa doamnă observă că în acest peisaj, în aceste ”întinderi gălbui” care în curând vor fi inundate de verdele crud al primăverii, urmele războiului sunt încă vii. Ici colo, în ”niște păduri acoperite încă de zăpadă” – scrie ea – ”mulți copaci zac trântiți la pământ de bombe”. Astfel, bucurându-se de confortul vagonului de lux, unde instalați regește în fotolii adânci, citesc, râd, pălăvrăgesc și lucrează – căci Maestrul cu siguranță nu își pierdea timpul – gustând starea de tihnă oferită de trenul care ”nu se grăbește”, de sentimentul confortabil că în Rusia nici timpul nu se grăbește, distanțele sunt parcurse și călătorii din vagonul de lux asigurat de VOKS ajung la destinație: Moscova. Starea de tihnă trăită în tren zboară ca fulgul păpădiei și Moscova își deschide porțile. Nu cu soare, nu cu ”întinderile gălbui” ale ierburilor arse de brumele toamnei și de ger, nu cu copaci căzuți în zăpezi. Ci cu viscol! Moscova îi primește suflându-le în față rafalele crivățului ce venea din stepele ruse! Cum a fost această trecere, de la tihnă, la viscol? Citiți episodul următor intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (16) Reverența. Citiți.
.
