Coborând din vagonul de lux, cu fotolii adânci și oglinzi prietenoase, de cristal șlefuit, unde tot drumul călătoriei au simțit bucuria evadării, tihna, au citit în voie, au râs și au pălăvrăgit – desigur, doamnele, întrucât Maestrul – cum îi era firea – a lucrat, secondat de impresarul/secretarul său, Dl. Ivașcu – distinsa prințesă Maria Cantacuzino-Enescu se va fi zgribulit strașnic. Ea va fi fost nevoită să umble prin valize după blănuri, căciuli groase și galoși. Căci la Moscova – deși era aprilie – era iarnă. Un vânt iute, siberian, le va fi intrat în oase, îi va fi izbit puternic în ochi și în obraji. Distinsa prințesă se va fi întrebat – cu oareșce nedumerire – aici, la Moscova, iarna începea din nou? Sau continua?
LA MOSCOVA ERA…FRIG!
Oricum, nu era prea încântător că Moscova îi primise cu frig, cu zăpadă și viscol! Distinsa doamnă, ce venea din câmpiile române înverzite deja, căci era aprilie când plecaseră din București și trecuse peste întinderile ”gălbui”, cu ierburi uscate de brumele toamnei sau de zăpezile iernii, ale câmpiilor ucrainene, se va fi zgribulit de frigul cu care o întâmpina Moscova. Simțea frisonul trecerii rapide de la primăvară – la iarnă. O iarnă cu viscol. La Moscova și-ar fi dorit să găsească un oraș prietenos, cu soare, un oraș cu o vreme blândă care s-o lase să hoinărească pe străzi, prin magazine, la teatru, prin parcuri – oriunde, acolo unde putea să cunoască metropola și pe oamenii ei. Pe semenii acelor soldați ce năvăliseră în frumoasa sa ”Casă cu lei” de la București, pe semenii acelui distins și perfect gentleman englez, precum era Dl Vladimir Semionovici Kemenov, pe semenii distinsei doamne Kavtaradze și poate chiar și ai acelui funcționar de rang înalt al Ambasadei Sovietice la București, acel misterios Dl. ”L” ce venea să asculte muzică în Salonul său de la București. Căci distinsa doamnă – deși plecase la drum însoțită de ”umbrele” eroilor și eroinelor ce însuflețeau paginile marilor scriitori ruși – voia acum să-i cunoască pe rușii adevărați! Nu pe rușii lui Tolstoi, ci pe rușii lui Stalin! Pe rușii ce trăiau în comunism!
EA SE SIMȚEA…. BINE
Dar, aerul rece, frigul, crivățul siberian, cu care fuseseră întâmpinați de Moscova avea să fie repede uitat. Căci primirea care li s-a făcut, avea să fie deosebit de călduroasă. Distinsa prințesă avea să fixeze în Amintiri acest moment. ”În gara din Moscova – crivăț, viscol; iarna începe din nou sau continuă. Dar – primire călduroasă a reprezentanților VOKS” (subl. autoarei) (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 559). Și sublinia ultimele cuvinte. La fel de călduroasă va fi fost și primirea de la Hotel. Distinsa doamnă, care împreună cu Maestrul cutreierase Europa și America, bucurându-se de serviciile personalului celor mai elegante și scumpe hoteluri, putea aprecia gradul de confort al hotelului în care, împreună cu Maestrul și ceilalți membri ai echipei, Dl. Ivașcu și soția sa, fuseseră instalați. Era Hotelul Național unde primiseră un ”apartament pentru diplomați”. Era, notează distinsa doamnă, un apartament ”fastuos” și ”bine încălzit”, ceea ce avea să-i dea o senzație de confort, o stare de bine. Ca acasă! ”Ne simțim dintr-o-dată – scria ea – ca acasă”. (subl. ns.) Distinsa doamnă ce văzuse lumea, nu întârzia să arunce o privire și asupra personalului de serviciu și să-l evalueze, să vadă cât era el de modern sau de tradițional, adică demodat, desuet. Dar, se pare, că ”personalul” era pe gustul său. Stilul acestui personal – scria ea – era ”perfect” ”în servicii cvasi patriarhale” ce aminteau de ”personalul Rusiei de altădată” dar și de cel ”de la vechile noastre curți moldave”. Era un ”personal” care ”se grăbește să te servească, cu solicitudine – dar, remarca distinsa doamnă – ”fără servilitatea și gândul la bacșiș, proprii servitorimii obișnuite”. Una peste alta, ambianța de la Hotelul Național unde fuseseră găzduiți, sugera distinsei prințese moldave (cum îi plăcea domniei sale să se intituleze) ”bunăstare și siguranță”(subl. autoarei).
ÎN SIGURANȚĂ
În pagina scrisă a Amintirilor sale din Moscova, autoarea sublinia cuvântul ”siguranță”, acesta fiind, se pare, un indicator foarte însemnat pentru domnia sa. În legătură cu sentimentul de siguranță pe care-l încerca la Moscova, ea nu ezita să facă o paralelă cu ceea ce-i oferea în această privință, Bucureștiul, România. Era de-a-dreptul paradoxal că distinsa prințesă moldavă se simțea mai în ”siguranță” într-o țară străină decât în țara sa, acasă la ea – în ”Casa cu lei” din București sau în vila ”Luminiș” de la Sinaia. Și aceasta, în pofida faptului că înainte de a pleca la drum, în Rusia, avea sentimentul că pleca ”într-o expediție periculoasă”. Acum, fiind în Rusia, la Moscova, în acel Hotel elegant și în acel apartament fastuos pentru diplomați, prințesa moldavă se simțea mult mai în largul său decât în România! Și această impresie avea s-o noteze în Amintirile sale: ”Mult mai în largul nostru și mai în siguranță decât în sărmana noastră Românie”. Hm., hm., hm., ”Sărmana noastră Românie” – scria prințesa foarte apăsat dând, astfel, un calificativ grav (dureros, am spune) țării sale de baștină! Dar, România în care Maruka nu se simțea în largul său și în siguranță, nu era orice fel de Românie, era România ”actuală”, adică România anului 1946 care o luase vizibil spre comunism. România ”actuală” a distinsei prințese moldave era o Românie – scria ea – ”strivită de politica actuală”, o politică ce ”descompune în viteză, suflete, conștiințe și tradiții românești pentru a se conforma idealului comunist al zilei” (subl. ns.).
COMPARAȚIA SA
Distinsa doamnă considera că politica liderilor comuniști instalați la guvernarea României prefăcea ”generoasele principii umanitare și ideile largi pe care se sprijină regimul sovietic, în tot atâtea elemente de anarhie și dezagregare socială și națională, prin modul în care sunt aplicate la noi”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 559) Astfel, se înțelegea că liderii comuniști de la București aplicau în mod defectuos ”generoasele principii umanitare și ideile largi” pe care se sprijinea regimul sovietic. Că în România comunismul era altfel decât cel din Rusia. În opinia distinsei doamne comunismul din România descompunea suflete și tradiții, producea anarhie și dezagrega ordinea socială și națională. Ceea ce, să recunoaștem, era perfect adevărat. În această privință, Maruka, nu era departe de adevăr. Dar cu totul neadevărat, de-a-dreptul eronată, era impresia (credem că nu și convingerea!) distinsei doamne că principiile comunismului sovietic erau generoase, umanitare, că regimul comunist sovietic se baza pe idei largi, bla., bla., bla., Maruka intuise bine impactul evenimentelor politice ce avuseseră loc în viața României imediat după ieșirea sa din alianța militară cu Germania hitleristă. ”Pirueta” făcută de Regele Mihai I la 23 august 1944, plasase România pe orbita intereselor Moscovei. Ea fusese urmată de condițiile grele ale Convenției de Armistițiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944, în împrejurări umilitoare impuse negociatorilor români de către Molotov, reprezentantul URSS în Comisia Aliată de Control. De Molotov și numai de el, întrucât ceilalți doi participanți la negocieri, reprezentantul SUA și al Marii Britanii, fuseseră foarte rezervați, indiferenți, aproape absenți, admițând întocmai comportamentul arogant, observațiile cinice și deciziile de neclintit ale reprezentantului Moscovei, Dl. Viaceslav Molotov. Cu siguranță, distinsa prințesă va fi știut toate acestea. Atunci, de unde ideea că liderii comuniști de la Moscova promovau principii generoase, umanitare și idei largi, bla., bla., bla, în timp ce liderii comuniști de la București promovau un comunism ce ”descompunea suflete, producea anarhie și dezagrega ordinea socială și națională”? Nu va fi știut distinsa doamnă (sau încă nu va fi înțeles) că liderii comuniști de la București preluau ad-litteram experiența ”marelui popor sovietic – și o aplicau orbește în toate domeniile politice și sociale românești?
O SURSĂ DE NELINIȘTE
Pentru distinsa doamnă va fi fost tot atât de revelatoare – privind lipsa de siguranță a românilor în țara lor – și știrea privind preluarea în forță de către un comando militar sovietic a lui Ion Antonescu și a ”coechipierilor” săi arestați la Palatul Regal, în noaptea de 23 august 1944, la ordinul Regelui Mihai I. Acțiunea avusese loc în secret, câteva zile mai târziu după ce demnitarii antonescieni fuseseră arestați și în pofida opoziției unui reprezentant român care s-a simțit dator să spună militarilor sovietici că era obligația autorităților române de la București să instrumenteze procesul care se anunța. Dar colonelul sovietic nu luase în seamă argumentele reprezentantului român care, nu era un fitecine, ci unul dintre cei care participaseră la arestarea Mareșalului Antonescu și a premierului român, Mihai Antonescu, și care avea să devină, ulterior, unul dintre liderii marcanți al Partidului Comunist Român, instalați la guvernarea României. Acest personaj, care îndrăznise să înfrunte un colonel sovietic, în fond, să se opună unui ordin venit, în mod sigur, de la Kremlin, nu era nimeni altul decât Emil Bodnăraș. Dar, așa cum am spus, colonelul sovietic, își văzuse de treabă. El îndeplinea ordine și nu avea loc de argumente, sau de…sentimente! Fusese aproape o răpire, ”arestații” fiind duși în Uniunea Sovietică și plasați undeva, într-un loc secret. Deși ”secretă”, știrea privind desfășurarea acestei acțiuni se aflase ”pe surse”, ajungând în cercurile elitelor intelectuale, șoptită cu spaimă în saloanele mondene ale orașului, trezind îngrijorări și alimentând opinii privind starea de degradare a independenței de stat a României, a stării de siguranță a cetățeanului român.
ERAU ȘI ALTELE
Prezența militarilor ruși pe străzile Bucureștiului – și nu numai – ”vizitele” inopinate ale acestora, jafurile din magazine și din case, violurile și agresiunile, vor fi fost, de asemenea, pentru distinsa doamnă sursa unei stări de neliniște, de nesiguranță. Ea însăși se confruntase cu o asemenea ”vizită” inopinată la ”Casa cu lei” de pe Calea Victoriei. Ea nu uitase nici întâmplarea aceea dramatică ce era cât pe aci să se sfârșească cu un final tragic, petrecută într-o seară pe unul din Bulevardele centrale ale orașului, când automobilul în care se afla împreună cu Maestrul (un Pakard elegant și seducător) fusese atacat cu gloanțe de o ceată de ”uniforme militare rusești”. Fuseseră la un pas de moarte – avea să noteze Maruka în Amintirile sale – căci urmele gloanțelor trase rămăseseră înfipte în parbriz. Alte evenimente petrecute pe scena politică românească erau și ele sursa unor neliniști. Căderea guvernului Rădescu, un guvern instalat cu aprobarea Regelui Mihai I și înlăturat sub presiunea străzii și a manevrelor de culise ale Partidului Comunist Român, apoi instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, un guvern impus prin voința și contribuția Rusiei Sovietice care-și trimisese la București un emisar neîndurător, pe Comisarul Andrei Ianuarevici Vîșinski, erau evenimente care nu puteau fi trecute cu vederea. Instaurarea guvernului Dr. Petru Groza ducea la concluzii îngrijorătoare. Acest moment oficializase faptul că România intrase adânc în sfera de influență a Moscovei. Acestea – și multe altele – erau ”realitățile românești” ce tulburau liniștea și siguranța distinsei prințese moldave. Ele erau ”rupte” din viața de zi cu zi și erau pline de semnificații. În viziunea distinsei doamne România era ”strivită de politica actuală”, o politică – scria ea – ce ”descompune în viteză suflete, conștiințe și tradiții românești”, o politică ce transformă ”generoasele principii umanitare și ideile largi pe care se sprijină regimul sovietic, în tot atâtea elemente de anarhie și dezagregare socială și națională, prin modul în care sunt aplicate la noi”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 559)
O REVERENȚĂ CIUDATĂ
Dar, ceea ce ni se pare cu totul paradoxal este faptul că distinsa doamnă nu vedea că toate acestea veneau dintr-o singură direcție, dinspre Răsărit și că ele se subsumau unor obiective strategice, politice și militare ale Moscovei, pe care liderii politici comuniști de la București le aplicau fără crâcnire. Formulând critici la adresa comuniștilor români, la adresa politicii lor care – aprecia ea – strivea România, distinsa prințesă ridica în slăvi realitățile regimului sovietic, principiile lui ”generoase și ideile largi” ca și cum liderii comuniști români ar fi avut alte principii și alte idei decât cele pe care se sprijinea regimul sovietic. Ca și cum aceste ”principii generoase și idei largi” – cum le numea domnia sa – n-ar fi fost aduse și impuse de emisarii regimului sovietic ce soseau neîncetat – valuri, valuri – în România, la București. Astfel, scriind toate acestea în Amintiri, distinsa prințesă făcea o reverență ciudată gazdelor sale moscovite. Această reverență era cu atât mai ciudată cu cât distinsa doamnă avea să scrie paginile rezervate vizitei la Moscova mult mai târziu, când impresiile sale se vor mai fi așezat iar timpul și evenimentele prin care trecuse vor mai fi ”cernut” impresiile ”la cald” care, iată, se transferau în aprecieri subiective, pozitive, aproape incredibile la adresa regimului comunist din Rusia Sovietică. Asemenea aprecieri aveau să se extindă și asupra unor lideri sovietici – morți sau, încă, în viață. Citind azi asemenea aprecieri – după aproape trei sferturi de secol – rămâi uimit. Cu atât mai mult cu cât George Enescu, Maestrul, cum îi spunea Maruka, n-a făcut reverențe Moscovei. Nici atunci, cu ocazia acelui turneu, nici înainte, cu ocazia primelor sale turnee în Rusia, în anii 1909 și 1917. Citiți episodul următor. Veți afla noi opinii care azi, la aproape trei sferturi de secol de când au fost formulate, te pun pe gânduri. Să fi fost Maruka, atinsă de morbul propagandei pro-sovietice? Va fi crezut ea în ceea ce scria? Sau, toate acele gânduri, aprecieri, stupefiante pentru noi care le citim astăzi, vor fi fost rodul firii sale înclinate spre situații paradoxale, insolite, teribiliste? Citiți episodul următor al serialului intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (17) Atinsă de morbul propagandei? Citiți.
