Să acordăm distinsei doamne dreptul de a fi subiectivă, de a face reverențe după pofta inimii în concordanță cu temperamentul și capriciile sale, în concordanță cu tendința sa, de care nu a scăpat toată viața, de a spune, de a face, ”lucruri trăsnite”! Să ne întoarcem la momentul sosirii sale la Moscova în acel aprilie târziu al anului 1946. Ce a urmat după viscolul primit în obraz la coborârea din tren, după frisonul trecerii de la confortul acelui vagon de lux căptușit cu catifea roșie și fotolii moi?
PRIMA IMPRESIE
Cum era Moscova? Cum era acea Moscovă cu care distinsa doamnă se întâlnea acum, pentru prima dată, pe care o afla nu din paginile lui Tolstoi ci din goana automobilului în care se afla? ”Pe tot parcursul (drumului – n. ns.) de la gară până la hotel – scrie ea în Amintiri – străzi largi ca niște șosele, pudrate cu zăpadă proaspătă, priveliști deschise până la orizont, piețe impunătoare, drumuri largi”. (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești. 2005, p. 559). Era, se pare, un oraș relaxat, fără acele aglomerări citadine cunoscute de ea în alte metropole de pe mapamond. Din Europa și America. Un oraș ce-i va fi părut distinsei doamne pustiu întrucât – așa cum notează ea – străzile erau ”pustii” la ora când domnia sa făcea cunoștință cu vestita metropolă rusă. Peste aceste străzi pustii, peste acest oraș – notează ea –”trece în rafale cenușii vântul ce vine din stepă”.
BISERICI CU CLOPOTE MUTE
Moscova o întâmpina pe distinsa doamnă cu nenumăratele ei biserici și Catedrale cu ”cupole aurite”. Dar la multe dintre ele – precizează ea în Amintiri – ”clopotele sunt mute”. Încântată de această metaforă – Maruka o sublinia în textul scris de domnia sa mai târziu, peste ani. Distinsa prințesă moldavă știa de ce în Moscova – și nu numai – clopotele erau ”mute”. O și spunea: ”biserici închise, majoritatea transformate în muzee” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 559). Dar dacă pe străzi erau ”puțini trecători” distinsa doamnă nu se lăsa doborâtă de impresia ”pustiului” întrucât ducea cu sine, în minte, umbrele eroilor din paginile marilor scriitori ruși pe care-i citise. În acest ”prezent” al Moscovei, cu străzile sale pustii, ”pudrate cu zăpadă” și răscolite de viscol, pluteau – scria ea – ”multe fantome rătăcite, pierdute în acest prezent care a șters trecutul”. Domnia sa le întrezărea ”prin ceața zorilor” și ele, aceste ”umbre”, o pândeau din ”intrândul fiecărei porți monumentale” ale clădirilor metropolei moscovite, stând la ”adăpostul peristilului cu coloane elegante din străvechea Moscovă” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 559). Aceste umbre care-i erau apropiate ca ”niște rude” pe care parcă le știa dintotdeauna, erau ”umbre” ale Rusiei de altădată și ele fuseseră înghițite de ”talazurile roșii ale Revoluției” (subl. ns.) Însă, acest trecut, această pierdere – scria ea – nu era un motiv să nu bagi în seamă prezentul, ”să nu recunoști dinamismul uluitor, surprinzătoarele realizări tehnice și de alt fel din această lume nouă ivită din străfundurile țării (subl. autoarei) după ce s-au retras și s-au uscat valurile de sânge nobil și burghez vărsat în profitul proletariatului rus” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 560).
ELOGIU ÎNLĂTURĂRII ȚARULUI
Formulând asemenea aprecieri distinsa prințesă intra într-un ”joc” ciudat, căutând argumente pentru a înțelege, ea însăși, transformările prin care trecuse Rusia țaristă. Ea justifică prăbușirea autocrației țariste într-un mod magistral, surprinzător, întrucât știm că distinsa prințesă nu era vreun analist politic sau vreun politolog ci o doamnă sofisticată, o aristocrată ce bântuia prin saloanele mondene din București și Sinaia, ținea ea însăși un Salon monden unde se asculta muzică și veneau – la invitația ei sau numai în virtutea cutumelor stabilite – persoane fel de fel, scriitori, muzicieni, pictori, foști oameni politici și chiar lideri comuniști ori diplomați acreditați la București, inclusiv membri ai Ambasadei Rusiei Sovietice. Citiți ce scrie ea despre necesitatea înlăturării regimului țarist. Citiți și vă minunați: ”Rusia nu se sufoca oare sub stratul gros de materie moartă, reprezentată pentru orice ființă vie care gândește, de autocrația țaristă? (…) Nu trebuia oare ruptă, sfărâmată cu orice preț, această mașinărie barbară, această lespede de plumb, această stavilă perimată, dușman de neînvins al vieții și al progresului, monstruoasă în definitiv, dacă o judeci din punctul de vedere al progresului la care are dreptul orice popor și orice individ? Și nu trebuia – oare – ca poporul rus să se trezească din adâncul somn de secole în care era ținut, împotriva legilor firii, de către regimul antiuman al țarilor, de către tirania îngustă, exercitată de către niște conducători orbi și surzi față de orice le-ar fi semnalat clocotul vulcanului de sub aparenta supunere a poporului oprimat?”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 561) Ahhhhhh! Dacă aceste gânduri ar fi fost rostite atunci, cu voce tare, în 1946, când distinsa prințesă punea piciorul pe pământul Rusiei, cohortele de revoluționari (în viață sau în cer) cu liderii lor cu tot, începând cu Lenin (care era mort) și terminând cu Stalin (care era viu), culturnicii și politrucii ce bântuiau prin birourile reci și austere ale Kremlinului, ar fi așternut în calea ei kilometri de ”covor roșu” și i-ar fi pus în brațe grădini de garoafe și trandafiri. Era un elogiu adus Revoluției bolșevice care înlăturase un regim, regimul țarist, ca să instaureze un alt regim – regimul comunist. Unul mai rău decât celălalt!
O PIRUETĂ CIUDATĂ
Dacă ar fi fost rostite atunci, în 1946, când propaganda pro sovietică inundase viața cotidiană a României, venind în valuri – noi care le citim azi, la aproape trei sferturi de secol de când au fost scrise, am fi putut găsi o explicație. Am fi fost, poate, mai puțin mirați. Căci distinsa doamnă nu ar fi fost un caz singular. În peisajul elitelor românești ale acelor ani se găseau unii (nu puțini) care, simțind dincotro bate vântul, cântau pe unda lui! Și ”vântul” bătea amarnic dinspre Răsărit. Nu era un ”vânt” oarecare! Era un crivăț ce venea din stepele Rusiei – ale Rusiei Sovietice. Era un crivăț siberian. Era ”crivățul” dictaturii comuniste! Era ”crivățul” dogmelor politice și ideologice pe care Moscova le impunea României! Dogme pe care liderii politici staliniști de la București le preluau cu obediență, aproape orbește și le aplicau, cu asupra de măsură, în România. Maruka, simțise și ea dincotro… bătea vântul! Iar aceste opinii, despre înlăturarea regimului țarist, încredințate paginilor din Amintiri ne duc cu gândul că iată, și prințesa cânta pe unda ”crivățului” ce venea din stepele ruse! Să fi fost adevărat? Să fi fost ea atinsă de morbul pro sovietismului? Și, sub impactul acestui morb să fi făcut ea această piruetă care o împingea, o inspira, să facă astfel de aprecieri? Ciudat, foarte ciudat.
CÂND A SCRIS PRINȚESA?
Și mai ciudat este faptul că asemenea aprecieri n-au fost spuse public, atunci, în 1946, când Maruka se afla la Moscova, ci – așa cum am menționat – au fost consemnate doar în Amintirile sale și au devenit publice mult mai târziu, când au fost publicate. Acest fapt naște o întrebare privind momentul când asemenea gânduri au fost puse în pagină. Să fi fost ele scrise ”la cald” atunci, în acel an 1946? Peste poate! – cum ar spune ”nenea” Iancu! Noi credem că la Moscova Maruka va fi fost mult prea ocupată cu agenda încărcată a Maestrului – concerte, recepții, întâlniri cu mari muzicieni, compozitori și interpreți la care, cu siguranță, va fi participat – dar și cu agenda sa proprie, o agendă încărcată cu obiective (mai mult sau mai puțin turistice) pe care ar fi dorit să le vadă în Moscova. În Moscova despre care, de atâtea ori spusese că ”ardea de nerăbdare” să o vadă. De aceea credem că la Moscova distinsa doamnă n-ar fi avut, fizic, răgazul să țină un ”Jurnal”. N-ar fi avut – credem noi – nici starea de spirit necesară. Să se așeze la masa de scris, să ia plaivazul și să scrie. Fie dimineața, înainte de cafeaua cu lapte, fie noaptea târziu când în acel apartament somptuos ”pentru diplomați” ce le fusese rezervat era o liniște adâncă, tulburată doar de sunetul calm, aproape catifelat, al orologiului de la Kremlin, din celebrul turn Spaski! Și apoi, turneul la Moscova al lui George Enescu a fost scurt. A durat numai câteva zile, poate tot atât cât va fi durat drumul cu trenul – de la București la Moscova și retur. Căci, trebuie să precizăm, că George Enescu și-a scurtat turneul în Rusia, anulând proiectul unor concerte la Leningrad pentru a se întoarce mai repede la București deoarece, la începutul lunii mai avea să sosească Yehudi Menuhin. Aveau să fie zile sublime ce nu vor fi uitate nici de Maestru și nici de Discipol. Zile și clipe pe care Maestrul n-ar fi vrut să le rateze de dragul unor concerte și aplauze în marile metropole ruse – Leningrad (fostul Sankt Petersburg) sau Kiev. Deci – când a scris prințesa Maria Cantacuzino-Enescu impresiile sale despre mult așteptata/dorita vizită la Moscova? În căutarea acestui răspuns să privim puțin la zilele care au urmat după întoarcerea din turneul de la Moscova.
MISTERUL RĂMÂNE
După sosirea acasă, la București, agenda muzicianului român a fost focusată pe vizita lui Yehudi Menuhin. O vizită care nu a însemnat numai concertele susținute ci lungi și dragi ceasuri de confesiuni, de rememorări – căci cei doi muzicieni trăiseră departe unul de altul, din cauza războiului. În aceste lungi ceasuri de dialoguri intime vor fi fost conturate – poate chiar definitivate – scenariile privind plecarea din țară – pentru totdeauna – a Maestrului și a soției sale, distinsa prințesă Maria Cantacuzino-Enescu. Maruka nu va fi stat departe de asemenea momente încărcate de bucurie și speranțe de viitor. Așa dar, luând în considerare toate acestea, întrebarea noastră poate căpăta un răspuns (desigur, până la proba contrarie, căci, după cum se știe, cercetarea este plină de surprize): nu, nu la Moscova a scris distinsa doamnă impresiile sale despre Rusia, și nici imediat, acasă, la București, după încheierea turneului lui George Enescu în Rusia Sovietică. Atunci – când? Când va fi scris ea paginile consacrate vizitei la Moscova din 1946 și amplasate, ce bizar – la finalul memoriilor sale, sub titlul: Epilog! Când? Mister! Deocamdată!
PRINȚESA NU RENUNȚĂ
Să lăsăm deoparte gândul dezlegării acestui mister și să urmărim în continuare cum a decurs vizita la Moscova a distinsei prințese moldave. Să vedem ce surprize ne mai oferă distinsa doamnă sub impactul întâlnirii ”pe viu” cu ”rușii” lui Stalin și ce reverențe va mai face ea Rusiei comuniste! O primă constatare. O constatare de râsu/plânsu – cum ar spune poetul. Distinsa doamnă pare consecventă. Ea nu renunță la reverența pe care o face Moscovei, liderilor ei, realităților Rusiei Sovietice, oferindu-ne nouă, celor care citim astăzi ”Amintirile” sale – tot atâtea semne de întrebare. Căci cum altfel pot fi ”citite” – decât sub semnul întrebării – gândurile distinsei prințese moldave, opiniile sale despre Stalin, despre dictatorul Stalin, intenția sa de a obține o audiență la acest dictator? O audiență – ați citit bine! Cum alt fel ar putea fi ”citite” gândurile distinsei prințese stârnite de ”chipul” lui Lenin, văzut în acel Mausoleu impunător din Piața Roșie? Este ciudat că distinsa prințesă combină opiniile sale laudative la adresa liderilor sovietici cu observații critice privind politica lor, viața cetățenilor sovietici, a acelor ruși, care sunt rușii din comunism și nu din paginile de literatură ale lui Tolstoi, a acelor ruși ce trăiesc sub oblăduirea lui Stalin. Să ”citim” – deci aceste ”gânduri”, să cunoaștem aceste opinii – rămase peste timp în pagina scrisă. Să ne punem întrebări și – poate – să și găsim răspunsuri. O vom face în episodul următor intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (18) ”Rușii” lui Stalin – strada. Citiți.
.
