Fiind la Moscova, cu ocazia primului său turneu în Rusia Sovietică, George Enescu s-a arătat la fel de neclintit, păstrându-se pe pozițiile sale apolitice și în alte cazuri decât cel de a interzice soției sale un demers pentru o întâlnire cu Stalin. Iar Maruka nu le va trece cu vederea. Ea le va consemna în Amintiri cu comentariile de rigoare și o obidă ascunsă, considerând că intenția sa în privința unui demers pentru o întâlnire cu Stalin nu era un caz singular, nu era o extravaganță, că mai erau și alte ”minți luminate” de pe mapamond care doriseră același lucru, că dorința ei nu era o excepție! Dimpotrivă! Și această consemnare în pagina scrisă a Amintirilor sale o făcea nu pentru a-l lăuda pe Maestru ci pentru a mai alina supărarea, dezamăgirea, poate chiar furia ascunsă, provocată de faptul că primise un asemenea afront. Dar, acest, afront, nu va rămâne singurul. Citiți!
OBIDA PRINȚESEI
Maruka avea să mai trăiască o dezamăgire provocată de dârzenia cu care distinsul său soț, marele muzician român, George Enescu, își apăra decizia de a nu da o conotație politică turneului său de la Moscova, de a nu face reverențe Moscovei! Relatarea care urmează poartă în subsidiar acest gând, această atitudine a Maestrului. Invitat la o mare recepție patronată de celebrul Viaceslav Molotov, ministrul de externe al Rusiei Sovietice, George Enescu a refuzat invitația pretextând că este ”foarte obosit”. Era o recepție – notează Maruka în Amintiri – ”la care fuseserăm foarte frumos invitați încă din a treia zi a șederii noastre la Moscova” (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristac, Onești, 2005, p. 563). Gazdele – culturnicii și politrucii de la VOKS – vor fi înghițit greu ”broscoiul” acestui refuz. Maruka va fi fost intrigată că sub un pretext banal (așa i se va fi părut ei !!!!) Maestrul întorcea spatele unui eveniment important în viața cotidiană a liderilor de la Kremlin, în fond, unuia dintre cei mai importanți oameni politici ai Rusiei Sovietice. Dar, cu siguranță, va fi avut și ea un motiv personal.
CE PIERDEA EA
Pasionată de viața saloanelor mondene de la București, Maruka va fi regretat că în acest fel era lipsită de prilejul de a cunoaște ”lumea bună” a Moscovei, a Moscovei anului 1946, elitele moscovite – muzicieni, compozitori și interpreți, artiști, diplomați – și, de ce nu, elitele politice ale Moscovei – cei care erau la vârful puterii în Rusia comunistă. Pentru ea, recepția ar fi fost prilejul ca EA, Maruka să-i cunoască pe EI și, mai ales, EI s-o cunoască pe EA! Din nou ne întâlnim cu înclinația ei (nativă) spre insolit (ca să nu spunem altfel), spre senzațional! Din nou avem în față o expresie a egocentrismului ei pe care l-am întâlnit (l-am aflat din paginile scrise) și în alte împrejurări. Nu știm dacă Maestrul va fi explicat distinsei doamne motivele – motivele sale nerostite – pentru acel refuz! Dar, cu siguranță Maruka va fi știut cine era – pe scara ierarhiilor politice moscovite – amfitrionul acele recepții pe care – iată – Maestrul o ignora în stilul său: tăcut și neînduplecat.
MAESTRUL N-A DAT EXPLICAȚII
Să încercăm – noi – să descifrăm ceea ce George Enescu păstra în mintea sa, în sufletul său și să înțelegem – pe cât ne va fi cu putință – motivele pentru care el nu dorea să participe la acea recepție aflată sub patronajul unui personaj de prim plan al ierarhiilor politice de la Kremlin. Căci Maestrul, cu discreția sa obișnuită, n-a făcut niciun fel de comentarii pe marginea refuzului său de a participa la acea recepție. Public – așa cum scrie prințesa în Amintiri – a spus doar atât: ”sunt obosit”. Și, poate chiar era! Pentru că zilele petrecute la Moscova au fost pentru muzicianul român, foarte dense! O dovadă indubitabilă asupra acestei oboseli pe care Maestrul o invoca este acea poză celebră (singura publicată) de la întâlnirea sa cu marele compozitor sovietic Dmitri Șostakovici. Este – din păcate – o poză făcută în condiții tehnice precare, cu o lumină ff insuficientă și dintr-un unghi mediocru, neprofesionist. Acolo, în acea poză pe care am văzut-o expusă la Muzeul Național George Enescu (și care este preluată mereu în diverse publicații, cărți, reviste, etc.,) marele muzician român arată obosit, trist și îngândurat. Nici companionul său, Dmitri Șostakovici, nu arată mai bine. Lângă ei, în colțul mesei, se află Maruka. În profil! Nici ea nu se află – în poză – într-o ipostază mulțumitoare. Și – nota bene – trebuie să spunem că în anii puterii comuniste, culturnicii și politrucii de la București, au cenzurat prezența distinsei prințese la această întâlnire, fiind publicată, în mod curent, o poză cenzurată, o poză în care apăreau doar cei doi mari muzicieni: George Enescu și Dmitri Șostakovici. Imaginea lui George Enescu din această poză face credibilă acea scrisoare (pe care am prezentat-o într-un episod anterior al acestui serial) pe care Maruka a trimis-o Ambasadorului României la Moscova, profesorul Iorgu Iordan, în care distinsa doamnă solicita Ambasadorului un plus de atenție la întocmirea programului Maestrului la Moscova. În acea scrisoare, distinsa doamnă invoca unele probleme de sănătate pe care George Enescu le avea. Nu știm care vor fi fost aceste ”probleme” întrucât documentul găsit de noi în Colecția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române nu era însoțit și de documentele despre care Maruka preciza că le va trimite la Moscova ca să argumenteze solicitarea pe care o făcea reprezentantului diplomatic al României în metropola moscovită.
MOTIVUL SĂU – IMEDIAT
Astfel, motivul refuzului lui George Enescu de a participa la acea recepție pare oarecum justificat. Căci o recepție – fie și la Moscova – însemna ore de stat în picioare (capitol la care marele muzician avea o mare suferință), strângeri de mâini, poate și…îmbrățișări (???), dialoguri seci, protocolare, reverențe – ipostaze prea puțin agreate de muzicianul român. Cu alte cuvinte – timp pierdut! Căci, în anul de grație 1946, pentru George Enescu o relație cu Rusia – Rusia Sovietică – era o relație fără viitor. În același an, în septembrie, muzicianul român avea să plece într-un turneu în America, primul său turneu în Occident după al doilea război mondial, turneu care va fi și primul pas al exilului său. În februarie 1947, după încheierea angajamentelor contractuale din America, George Enescu se va întoarce la Paris, acolo unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Marele muzician român se distanța astfel de România – de România comunistă, de sistemul comunist și implicit, de Rusia Sovietică, de Rusia comunistă. În această logică, pentru domnia sa, o prezență la o recepție patronată de unul dintre liderii de prim rang ai Rusiei comuniste – va fi fost fără sens. Cu atât mai mult, cu cât, așa cum avea să precizeze și Maruka în Amintirile sale, muzicianul român era decis să nu dea o conotație politică prezenței sale la Moscova. Acestea erau, desigur, motive imediate.
MOTIVUL SĂU – NEROSTIT
Dar Maestrul mai avea și alte motive pe care, atunci, și nici mai târziu, nu le-a făcut publice. Poate nu le va fi spus nici distinsei sale soții! Și aceste motive erau legate de personajul în numele căruia fusese făcută invitația la acea recepție. Acest ”personaj” era – după cum precizează Maruka în Amintirile sale – Viaceslav Molotov. Ori, pentru români, pentru România, inclusiv pentru George Enescu, numele lui Viaceslav Molotov era legat de unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei României contemporane: ocuparea Basarabiei de către Rusia Sovietică în vara anului 1940, ca urmare a aplicării nefastului acord prin care Hitler și Stalin și-au stabilit sferele lor de influență: Pactul Molotov-Ribbentrop. Onorând cu prezența sa o recepție ce se afla sub patronajul lui Viaceslav Molotov marele muzician român s-ar fi aflat în ipostaza de a ciocni paharul cu șampanie, de a întinde mâna celui care a fost principalul artizan al acestui Pact. Ori, marele muzician român, nu-și dorea să dea curs unui asemenea gest – fie el și protocolar. Astfel, refuzând invitația pentru acea recepție, ce se afla sub patronajul lui Viaceslav Molotov, marele muzician român rămânea credincios deciziei sale de a nu da o conotație politică turneului său de la Moscova din aprilie 1946. De a nu face reverențe Moscovei. Și astfel, în stilul său – elegant dar neînduplecat – el a evitat o împrejurare neavenită – de a ciocni paharul cu șampanie cu Viaceslav Molotov. Căci marele muzician român știa cine era Viaceslav Molotov!
MOLOTOV – MÂNA DREAPTĂ A LUI STALIN
Era un loc comun faptul că Viaceslav Molotov era, după Maxim Litvinov, cel mai cunoscut Ministru de Externe al Rusiei Sovietice. Că era mult iubit și apreciat de Stalin. Că avea o ”stabilitate” remarcabilă în prim planul vieții politice sovietice, fiind nu numai ministru de externe ci și prim ministru sau vice-prim ministru. Toate acestea spuneau multe despre obediența sa, despre abilitatea sa de a pune ”în operă”, de a face viabile, fundamentele politicii externe a URSS: extinderea teritorială, implementarea influenței sale – prin orice mijloace – atragerea pe orbita sa a unor lideri politici, elite culturale și artistice din statele care intraseră în sfera de influență a Rusiei Sovietice după al doilea război mondial, dar și de pe mapamond. Unul dintre momentele de glorie (o glorie neagră dacă ne gândim la consecințe) ale lui Viaceslav Molotov a fost Tratatul de neagresiune încheiat între Rusia Sovietică și Germania hitleristă la 23 august 1939. Și – ce sinistru – Molotov a intrat în istorie datorită acestui Pact!
HITLER ȘI STALIN – PE ACEIAȘI BARICADĂ
În august 1939, împinse de interesele lor geopolitice cele două state, Germania și Rusia Sovietică, au trecut cu grație peste diferențele ideologice și cu o rapiditate năucitoare au recurs la împărțirea sferelor lor de influență de la Marea Baltică până la Dunăre și Marea Neagră. Teoriile ”spațiului vital” promovate de Hitler se potriveau ”mănușă” intereselor și strategiei geopolitice ale liderilor de la Moscova. Astfel, propunerile grăbite ale Germaniei hitleriste au fost primite și acceptate de Moscova cu o rapiditate uluitoare. Partenerii de dialog s-au înțeles de minune, ca și cum și-ar fi ghicit gândurile! Finalizarea convorbirilor, cu înțelegerile statuate într-un document bilateral, au fost pe gustul lui Stalin care își vedea astfel, ”pus în pagină” visul său – și al colaboratorilor săi – pentru acapararea de noi teritorii, pentru extinderea sferelor de influență ale Rusiei Sovietice, spre vest, adică, spre Europa! La final, încântat, recunoscător și pătruns de însemnătatea momentului și, mai ales de conținutul documentului încheiat, el ”a ridicat paharul” pentru Adolf Hitler, conducătorul Germaniei. Lansate la 15 august 1939 de către Germania hitleristă negocierile pentru redesenarea granițelor din zona Mării Baltice și a Sud-estului european s-au încheiat opt zile mai târziu, la 23 august 1939. Anexele secrete stabileau noi granițe și noi sfere de influență. Țările Baltice – Estonia, Letonia și Lituania intrau în sfera de influență a Rusiei Sovietice. Polonia – intra în sfera de influență a Germaniei. În privința Sud-estului european Rusia Sovietică primise un ”bonus” și anume precizarea expresă a Germaniei că ea nu avea interese politice în această parte a continentului european ceea ce dădea mână liberă – la propriu – Rusiei Sovietice. Punctul 3 al Anexei secrete menționa, în mod expres, interesul Rusiei pentru Basarabia și dezinteresul Germaniei pentru Europa de Sud-Est.
Odată trasate granițele, cele două țări au pus repede în aplicare prevederile Pactului care s-a numit – și pe bună dreptate – ”Pactul Hitler-Stalin”, dar cel mai adesea ”Pactul Molotov-Ribbentrop”. O săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939, Germania hitleristă ataca Polonia, trecând intempestiv granița de vest a acesteia, granița cu Germania. Astfel, se poate spune că Pactul Molotov-Ribbentrop a fost factorul declanșator al celui de al doilea război mondial. Pentru România, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost OK-ul pe care Moscova l-a primit din partea Germaniei hitleriste pentru îndeplinirea unui obiectiv perpetuu al strategiei sale politice: acapararea de noi teritorii, extinderea sferelor sale de influență către toate azimuturile. Acum, iată, ea, Rusia, Rusia comunistă, își împingea granițele sale de vest avansând spre inima Europei. Basarabia – pământ românesc – intra (din nou) sub obrocul ei, sub incidența unui Pact, și îndeosebi a unui articol din Anexa secretă. Citiți episodul următor din serialul intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (27) George Enescu – n-a făcut reverența. Citiți!
